Și au fugit cei patru prieteni o bună bucată de timp, până a strigat Hamlet că nu mai poate. Erau obosiți, era cald și le era sete. S-au apropiat de izvor și au băut îndelung apă rece și limpede. Apoi, câinele găsi de cuviință să-și liniștească tovarășii de călătorie:

– Dacă nu era vulturul, le veneam eu de hac târâtoarelor alea! Cred că oricum s-au speriat de moarte și nu o să ne mai facă probleme.

– Păcat că am pierdut Piatra Cunoașterii, interveni Gogu. Cum o să mergem fără ea în Poiana Veșnic Verde? Nu am mai fi înțeleși…

– Hei, voi de colo!, se auzi un glas cunoscut. Sunt eu, Iepurilă. V-am văzut fugind și m-am ținut după voi.

Într-adevăr, în urma lor sălta vioi noua lor cunoștință.

– Noi nu fugeam, ci ne grăbeam să ajungem în pădure, îl contrazise calul.

– Am fost jefuiți de Sassu! Ne-a înghițit piatra prețioasă, după care l-a înșfăcat Gheară… și dus a fost.

Această remarcă a venit din partea șoricelului.

– Ne trebuie această piatră. Știi cumva unde-și are cuibul, pasărea asta hoață?, întrebă curcanul.

Iepurilă se îngrozi la cele auzite:

– Voi sunteți nebuni?! Vreți să vă sfâșie în mii de bucăți?

– Ei lasă, că nu suntem chiar așa fricoși, bravă Hamlet.

– Familia noastră trebuie să fie mereu cu ochii-n patru, urmărindu-și inamicul. Astfel, am văzut că la intrarea în pădure e un arbore foarte înalt, în vârful căruia și-a făcut cuibul și de unde supraveghează tot dealul. O să-l vedeți când ajungeți, dar fiți foarte atenți! Mi se ridică blana pe spinare când mă gândesc ce o să pățiți dacă vă zărește când vă apropiați. Are ochi foarte buni și nu-i scapă nimic. Eu vă urez noroc, deși nu cred că asta o să vă ajute prea mult. În ce mă privește, am tulit-o spre tufișuri.

– Mulțumim de indicații!, a mai apucat să-i zică Gogu, că Iepurilă s-a pierdut prin verdeață.

– Haideți, să căutăm copacul, a sărit Hamlet cu zor.

– Ba eu zic să mergem!, că eu sunt conducătorul, se rățoi curcanul

– Să mergem, să mergem!, completă și Chițac.

– La drum, deci!, se auzi și vocea lui Călin.

Și așa au luat-o din loc, scrutând mereu împrejurimile și mai ales perspectiva ce li se deschidea mereu. După un timp, au zărit pădurea și în fața ei arborele măreț pe care sălășluia dușmanul. Au decis să se ascundă după niște arbuști și abia după ce se întunecă să se apropie. Până atunci s-au odihnit și au gândit un plan de acțiune.

Noaptea s-a așternut pe nesimțite, iar ei au pornit cu mare precauție. Pas cu pas, cu inima cât un purice, au ajuns cu bine sub ramurile uriașe ale copacului. Acum era rândul șoricelului să-și intre în rol. Îi era tare frică, dar știa că toate speranțele atârnau de el și nu voia să-și dezamăgească prietenii. Și-a făcut cruce cu lăbuța dreaptă, a zis un Doamne-Ajută și a început urcușul spre vârful arborelui.

Era trecut de miezul nopții, iar drumul era lung și plin de primejdii. Pe crengile nenumărate puteau fi tot felul de prădători flămânzi și abili. Curcanul, calul și cățelul așteptau cu urechile ciulite și cu speranța că nu vor auzi vreo zbatere ce ar fi putut însemna un atac către singura lor speranță.

Așa i-a prins dimineața, căci nu au putut pune geană pe geană. A mai trecut ceva timp și soarele se ridica din ce în ce mai sus. Apoi l-au văzut pe Gheară părăsindu-și cuibul, în căutarea vânatului. Era un lucru bun, fiindcă acuma putea acționa Chițac.

Timpul trecea cu greu și ei pândeau întruna cerul. Spre după-amiază au auzit căzând ceva din copac. Au alergat cu toții, să vadă despre ce e vorba și nu mică le-a fost bucuria. În iarbă strălucea Piatra Cunoașterii, în toată splendoarea ei! Au zăbovit admirând-o, până i-a întrerupt vocea pițigăiată a șoricelului:

– Așa-i că sunt cel mai tare șoricel din lume? Ehei, nici nu știți prin câte am trecut!

– Ești grozav! Ești un erou! Bravo!

Au sărit cu toții să-l felicite și să-l descoase.

– Floare la ureche, s-a împăunat Chițac. Am urcat cu mare atenție până sus, la cuib, unde am ajuns înainte de a se lumina de ziuă. Pe drum am simțit o sumedenie de dușmani, dar eu m-am strecurat neauzit, ba pe o parte, ba pe alta a copacului. Apoi, am așteptat ca vulturul să-și ia zborul. A trebuit să-mi croiesc drum cu dinții, până am ajuns să fac o gaură în cuib și să mă strecor înăuntru. Acolo era o sălbăticiune de pui care, spre norocul meu, moțăia. Am văzut capul șarpelui și, în apropiere, piatra noastră. Nu mi-a mai rămas decât să rod ramurile de sub ea și astfel să o eliberez. A căzut și am crezut că a ajuns jos, dar, în timp ce coboram, i-am văzut strălucirea pe o altă creangă. Din nou a trebuit să apelez la dinții mei ascuțiți pentru a-i crea cale de cădere. Astfel a ajuns cu bine jos.

Erau cu toții entuziasmați și nu se mai săturau să admire bijuteria. Avea o strălucire aparte, iar din mijlocul ei se detașa o rază distinctă ce arăta o anumită direcție.

– Prieteni, eu zic că această rază ne călăuzește spre Poiana Veșnic Verde, le spuse Gogu.

Dădeau cu toții din cap, fascinați.

– Dar cum o să facem dacă intrăm în pădure? Acolo e întunecos și razele soarelui nu pătrund pentru a face piatra să strălucească…

Observația calului îl puse pe curcan în încurcătură. Tot Chițac a fost cel care i-a luminat:

– Cât am trăit în casa lui Boroș, m-am uitat des la televizor și am învățat multe. Cred că avea de mult Piatra Cunoașterii și prezența ei m-a făcut să pot pricepe limba oamenilor. Astfel am aflat că mușchiul copacilor arată nordul și dacă ne uităm acum la rază și la mușchiul de pe acest arbore, putem deduce că trebuie să mergem spre vest, deci spre stânga față de mușchi… zic eu.

Au ascultat uimiți explicațiile șoricelului și, deși nu pricepeau prea bine, au hotărât să-i urmeze sfatul. Chiar atunci au auzit fâlfâitul aripilor lui Gheară, ce venea cu prada la cuib. Trebuiau să se grăbească și să intre în pădure, unde nu puteau fi atacați din aer. Au pus piatra la locul ei și au pornit spre arborii deși ai Pădurii Întunecate, ascunzându-și fiecare teama.

Pământul era acoperit de frunze și crengi uscate, iar printre tufișurile încâlcite se zăreau parcă ciuperci multicolore și fructe de pădure. Lumina era slabă și înaintau mai mult pe bâjbâite. Le era foame și sete, dar nu mai aveau nici de unele. De ciupercile întâlnite se temeau să se atingă, poate erau otrăvitoare, după cum i-a avertizat Chițac.

La un moment dat au auzit un urlet prelung de lup, apoi altul, mai aproape. Le îngheța sângele în vine și se uitau mereu în jur, cu mare atenție. După un timp, au văzut chiar în fața lor un lup mare și negru ce-și arăta colții ascuțiți și fioroși. În urma lui venea o lupoaică albă, la fel de amenințătoare, și încă șase tovarăși de haită. Primul, care se pare că era șeful, li se adresă rânjind:

– Ia te uite, carne proaspătă! De mult nu am mai avut parte de un asemenea ospăț. Sunteți foarte proști sau foarte curajoși dacă ați îndrăznit să intrați pe teritoriul meu de vânătoare.

Hamlet a simțit din nou că era de datoria lui să-și apere prietenii. Zise, cu curaj:

– Lăsați-ne în pace că sunt un câine rău și turbat! Mușcătura mea e mortală și nu v-aș sfătui să o încercați.

– Ha,ha, ha! Nu ești tu mai turbat ca noi. Eu Sunt marele Auuurel, ea e perechea mea Auuurica, iar ei sunt gașca mea. Să te văd de ce ești în stare, piticanie!

Erau aproape unii de ceilalți și pregătiți de înfruntare. Șoricelul o zbughise într-un copac și tremura de frică, în timp ce curcanul își înfoia aripile și-l îmbărbăta pe Călin. Hamlet era nervos și pregătit să-și dea viața în luptă.

Auuurel a sărit spre el și s-au încleștat, căutând fiecare beregata adversarului. Ceilalți lupi, precum și lupoaica, au tăbărât spre cal, țintind o pradă mare și gustoasă. Gogu îi dirija loviturile de copită, ținându-se cu ghearele de coamă și dând din aripi. Două dintre sălbăticiuni schelălăiau după ce au fost împroșcate. dar ceilalți continuau atacul cu îndârjire. Hamlet era mușcat la un picior și simțea că rivalul său e mai tare.

Atunci au auzit un mormăit puternic și necunoscut pentru ei. Chițac se uită spre locul de unde venea sunetul și văzu o namilă de urs fluturându-și labele și aruncând cât colo câte un lup. Nu a mai durat mult și, văzând că balanța se înclină în defavoarea lor, Auuurel a abandonat lupta, dând semnalul retragerii, nu înainte de a promite că se vor mai întâlni. După ce au respirat de câteva ori și au văzut că sunt vii cu toții, Gogu s-a adresat ursului:

– Nu știu cine ești, dar îți mulțumim foarte mult că ne-ai scăpat de sălbaticii ăia.

– Martinică mi se zice, trăiesc și eu în aceste locuri, însă nu mi-au plăcut niciodată cei de teapa lui Auuurel. Dar voi, ce căutați pe aici? Vreți să vă sinucideți?

– Suntem fugari și căutăm Poiana Veșnic Verde, a răspuns tot Gogu, aranjându-și penele zburlite.

– Hohohoooo! Dar până acolo e drum lung și greu, iar voi sunteți răniți și obosiți. Haideți în bârlogul meu, să vă odihniți și să mâncați ceva.

Când auziră de invitația lui Martinică și mai ales de mâncare, se înviorară imediat. Șoricelul își reluă locul pe spinarea lui Hamlet și porniră în urma ursului. Curând s-au oprit în fața unei uși masive din lemn. Martinică a deschis-o și au intrat cu toții în urma lui. Era o grotă spațioasă, dar primitoare.

Va urma