Fugeau eroii noștri fără să se uite înapoi, spre Dealul Șerpilor, înainte ca stăpânul lor să-și revină și să pornească pe urmele lor. Curcanul Gogu se ținea cât putea de bine pe spinarea căluțului Călin, ajutându-se de gheare și făcând tot posibilul să-și păstreze demnitatea de conducător. În schimb, șoricelul Chițac chiuia vesel și, de pe blana cățelului Hamlet, îl îndemna pe acesta la viteză. Prin urmare, nu rămâneau în urma celorlalți. Din când în când, Gogu îi tempera și le atrăgea atenția că nu e prudent să facă atâta gălăgie. Viețuitoarele pe lângă care goneau se minunau și se întrebau ce se petrece.

După vreo două ceasuri au ajuns la poalele dealului și au început să-l urce pieptiș și cu ochii-n patru. Le era frică, dar știau că altă cale de scăpare nu aveau. Au mers așa până spre seară, ținând-o mereu aproape de malul unui izvor cu apă limpede și răcoroasă. Era cald și aveau nevoie să se adape din ce în ce mai des, mai ales Călin, care era mereu însetat.

Parcă le-a mai venit inima la loc, după un timp în care nu au întâlnit niciun pericol. Spre seară au făcut popas, căci erau extenuați și le era nespus de foame. Și-au pus în față cașul și făina de mălai și s-au ospătat pe îndelete. Era bună acea senzație de libertate care-i incita la planuri de viitor. Deodată, Hamlet a simțit o mișcare în tufișul din apropiere.

– Cine-i acolo?, a început el să latre. Spune-mi cine ești, altfel te rup în bucăți!

Era datoria lui să aibă grijă de grup și vroia să arate că e un prieten de nădejde. Din tufiș se auzi o voce timidă:

– Sunt eu, Iepurilă, și am doar gânduri bune. Dar voi cine sunteți și ce căutați prin aceste locuri?

– Noi suntem patru aventurieri și căutăm Poiana Veșnic Verde, se simți obligat Gogu să lămurească situația.

– Aoleu! Dar asta e imposibil!, se cruci Iepurilă. Am auzit și eu de poiana aia, dar până acolo e cale tare lungă și multe animale periculoase. Bunăoară, chiar aici trebuie să vă feriți de vulturul Gheară, care mi-a răpit și mie din copii.

– Nici o grijă, că ne descurcăm noi, zise curcanul umflându-se în pene. Îți mulțumim totuși pentru avertisment, dar hai de mănâncă și tu ceva.

Iepurilă s-a apropiat sfios, dar pe lângă el a apărut și numeroasa lui familie. În timp ce se îndestulau, nu s-au oprit din sporovăială și localnicii le-au mai oferit câteva sfaturi. După plecarea lor, eroii noștri s-au culcat, nu înainte de a stabili cine rămâne de strajă.

Când s-au trezit, se lumina de ziuă și Hamlet nu era prin preajmă. Au pornit îngrijorați în căutarea lui și l-au găsit pe malul apei, pescuind. Chiar a prins un păstrăv și vroia să-l împartă cu ei. L-au refuzat, limitându-se la merindele ce le-au rămas de aseară. Călin era chiar supărat că tocmai câinele și-a părăsit postul, gândindu-se doar la burta lui.

În cele din urmă au pornit la drum, bombănind, cu excepția lui Chițac, care era mereu vesel. După o bucată bună de mers, pe când se adăpau, calul își ridică brusc capul și ciuli urechile, neliniștit. Simțea ceva periculos, dar nu putea să-și dea seama ce anume. Cățelul se concentră și când se întoarse spre câmp, văzu un șarpe mare care-i privea cu niște ochi de gheață.

– Ce căutați pe teritoriul meu?, șuieră creatura.

– Suntem în trecere și avem gânduri pașnice, bâigui Călin, care avea groază de târâtoare.

Spera să nu-l supere, mai ales că i s-au alăturat încă patru sâsâitori. De data aceasta, Gogu nu-și mai găsea cuvintele, iar Chițac tremura încercând să se ascundă după prietenii lui. Doar Hamlet hămăia încontinuu:

– Da’ tu cine ești, mă rog?! Doar nu-i moșia ta… și mie nu mi-e frică de tine!

– Hi, hi, hi! Ia uite la micuțul ăsta! Mi-s generalul Sassu și am un venin mortal, băiețel. La fel și soldații mei, iar dacă nu plătiți vamă de trecere, am să vă omor pe toți, începând cu șoricelul gustos ce se ascunde în spatele copitei și pe care am să-l înghit dintr-o îmbucătură.

– Dar nu avem ce să vă dăm. Suntem niște bieți fugari, încercă să-l îmbuneze Gogu, căruia îi mai revenise graiul.

Generalul cercetă cu privirea și sâsâi:

– Asta eu decid! De pildă… ce aveți în cutia aceea pe care o poartă calul?

– Nu știm… și nici nu putem s-o deschidem, zise curcanul.

– Cred că e ceva de valoare, din moment ce-o cărați cu voi. Dați-o jos, să mă uit îndeaproape.

Văzând că nu e de glumă, Gogu se hotărî să asculte, chiar dacă Hamlet nu voia să cedeze. Sassu cercetă încuietoarea și după ce se sfătui cu ceilalți șerpi, unul părăsi grupul.

– Simt că e ceva important înăuntru și am trimis pe unul din coloneii mei să-mi aducă Iarba Fiarelor, cu care o să deschid, îi lămuri generalul.

După ceva timp, șarpele a revenit cu o frunzuliță viu colorată în gură. Sassu a introdus frunza în încuietoare și s-a auzit un clic. Apoi, generalul a ridicat capacul și cu toții au rămas cu gura căscată: înăuntru era un diamant mare și strălucitor, împrăștiind raze multicolore.

– Iată ce căutam eu de multă vreme! Deci există, iar eu am găsit-o la niște prăpădiți!, exclamă Sassu. Știți voi ce e asta? Uitându-mă la voi îmi dau seama că habar n-aveți. Ei bine, aceasta este Piatra Cunoașterii și cine o are poate vorbi și înțelege limba oamenilor. Unde mergeați cu ea?

– Păi… noi nu știam de ea… și mergeam spre Valea Veșnic Verde, îl lămuri curcanul.

– Parcă am auzit de valea aia. Acum, că am piatra asta prețioasă, mă gândesc să-mi mut cartierul general acolo; se spune că e plină de animăluțe numai bune de înghițit.

Cu această decizie, șarpele se aplecă și înghiți cu nesaț diamantul strălucitor. Apoi continuă:

– Nu o luați în nume de rău, dar tot trebuie să muriți, pentru că știți prea multe!, și, cu un șuierat amenințător, dădu semnalul de atac. Ca un făcut, însă, chiar în acel moment se auzi un fâlfâit puternic și cerul deveni mai întunecat. O pasăre mare coborî după aceea în picaj și îl prinse pe Sassu de gât, ridicându-l imediat în slăvi.

– E Gheară! Fugiți!, strigau ceilalți șerpi, dispărând printre tufișuri.

Vulturul se îndepărta cu prada în cioc, spre pădure. După câteva clipe de uluire, și-a revenit și grupul celor patru eroi. Primul instinct a fost să alerge și ei înainte și l-au urmat fără să gândească prea mult. Fugeau de șerpi, în aceeași direcție în care a luat-o și pasărea, spre Pădurea Întunecată.