Câinele Hamlet ținu să le amintească:

– V-am zis eu că nu e bine să avem încredere în ea! Ne-a mințit că e Pioasa și când colo era Șireata. Poate că nu are nici o soră. Ce fraieri am fost!

Curcanul Gogu îl temperă:

– Hai să nu ne mai plângem atâta și să găsim o soluție. Am rămas fără Piatra Cunoașterii și nu știm drumul care duce în afara pădurii. Trebuie să căutăm vizuina Șiretei. Crezi că ai putea să-i iei urma?

– În privința mirosului sunt de neîntrecut. O găsesc pe cumătr și-n gaură de șarpe!, se lăudă Hamlet, iar șoricelul Chițac chiui bucuros:

– Să mergem, să mergem să-i tăbăcim fundul!

– Da, da, să nu mai pierdem vremea prin locurile astea înfricoșătoare, se auzi și părerea căluțului Călin.

Gogu și-a reluat locul pe spinarea căluțului și a dat semnalul de pornire. Înainte pășea Hamlet, ce mirosea atent pământul și adierile imperceptibile pentru ceilalți, iar Chițac, de pe spinarea lui, îl încuraja în șoaptă. Era către amiază când au găsit adăpostul vulpii, situat în trunchiul unui copac bătrân și scorburos. Se părea că Șireata lipsea de acasă, așa că au decis să intre câinele și șoricelul înăuntru.

Ușița era blocată, dar a fost floare la ureche pentru Călin, care a dărâmat-o ușor cu copita. Interiorul era arhiplin cu de-ale gurii și tot felul de obiecte, probabil furate. Chițac și Hamlet au căutat cu atenție și, în cele din urmă, au găsit ce căutau într-un coșuleț cu bijuterii sclipitoare. Au mai luat cu ei și ceva de mâncare, pentru că erau cu toții flămânzi, iar vulpea avea de toate. S-au ospătat în grabă, după care au pornit pe drumul de întoarcere, căutând potecuța principală, de unde au fost deviați de Șireata.

Tot cu ajutorul nasului lui Hamlet au reușit să revină pe calea indicată de Martinică și bucuria i-a îndemnat să iuțească pasul. Simțeau că sunt urmăriți de zeci de ochi, din spatele tufișurilor, și auzeau urletul lupilor din ce în ce mai aproape. Era către seară când poteca i-a scos din pădure, dar în fața lor se întindea o prăpastie imensă în care se vărsa un șuvoi de apă zgomotoasă. Impresionanta cădere venea din stânga și se strecura printre două stânci, una pe partea lor și cealaltă pe malul opus, precum două coarne de diavol. Fără îndoială că de aici i se trăgea numele.

Dacă ar coborî în jos, urmând marginea prăpastiei, ar trebui să intre iar în pădure, ajungând pradă ușoară pentru lupii care se auzeau tot mai tare. Așa că au urcat în sus, până în dreptul stâncii ce se încovoia peste cascadă, la fel ca perechea ei din cealaltă parte. Înainte de cădere, cursul apei era foarte lat și învolburat, fapt ce-i îndreptățea să creadă că nici adâncimea nu era de neglijat. Dacă ar fi încercat să-l traverseze, ar fi murit înecați.

Singura scăpare rămânea un salt de circa douăzeci de metri, între cele două coarne. Era oare Călin în stare de o asemenea performanță?

Nu aveau mult timp de gândire, căci în spatele lor era Auuurel, cu haita lui mare de lupi flămânzi. Dintr-un desiș se vedea capul vulpii, care-și freca labele a mulțumire. Mai mult ca sigur că s-a aliat cu lupii, pentru a se răzbuna și a recupera Piatra Cunoașterii.

– De data asta nu mai aveți scăpare!, rânji Auuurel, urlând a victorie. Ursul nu mai e aici să vă apere și chiar de-ar fi, noi suntem mulți și hotărâți să vă savurăm.

– Nu uita că piatra e a mea, iar carnea a ta!, se auzi și vocea pițigăiată a Șiretei.

Frica i-a cuprins  pe cei patru eroi și Gogu întrebă panicat:

– Ce facem, ce facem?

– Să ne suim în copaci!, veni Chițac cu o idee.

Hamlet nu putea accepta așa ceva:

– Tu poți să te urci, dar noi vom lupta până la moarte! Măcar o să-mi vând scump pielea.

Călin, care până atunci examinase toate riscurile, strigă spre ei:

– Urcați pe spinarea mea. O să încerc saltul vieții mele!

– Ești nebun!? Nu o să reușești și o să ne înecăm cu toții!, se împotrivi Gogu. Dar căluțul insistă:

– Faceți cum vă zic! Nu avem altă scăpare.

Hamlet își luă avânt și sări lângă Gogu, avându-l pe Chițac în spate. Nu aveau timp la dispoziție, căci lupii erau aproape. Călin a pornit într-o goană demențială, iar ceilalți se țineau din răsputeri să nu cadă. Haita de prădători fugea în urmărirea lor, ceea ce-i dădea fiori și un imbold în plus căluțului.

Au intrat în linie dreaptă pe stâncă și când au ajuns la marginea ei, Călin s-a catapultat cu toată forța spre celălalt corn. Simțea cum plutește, de parcă ar avea aripi, și vântul îi zburătăcea cu sălbăticie coama neagră și bogată. Zbura cu adevărat și se simțea liber, fără teamă. Sentimentul acela era ca o descătușare și era arhisuficient, orice s-ar fi întâmplat în final. Dar, spre uimirea lui, a reușit și a aterizat pe uscat! Era buimac și nu-i venea să creadă. L-au trezit la realitate chiotele de bucurie ale prietenilor lui, care-l felicitau și nu mai știau cum să-i mulțumească. Pe malul celălalt, lupii urlau a pagubă.

Și-au aruncat ochii în jurul lor și au văzut că ursul era un bun gospodar, cu bârlogul curat și rafturi din piatră, pline cu miere și fructe de pădure.

Cățelul Hamlet și căluțul Călin erau mușcați la câte un picior, iar Martinică i-a sfătuit să se dea cu miere. Apoi, împreună cu curcanul Gogu și șoricelul Chițac, s-au ospătat cu bunătățile oferite de gazdă. După o repriză de povestit, i-a cuprins somnul greu și au dormit bine până dimineață, când au mâncat din nou și s-au pregătit de drum.

Ursul era darnic și le-a oferit un fagure cu miere și zmeură împachetată în scoarță de copac, să aibă pentru drum. Chiar i-a condus până la o potecă mai bătătorită de alte viețuitoare, sfătuindu-i:

– Țineți-o tot înainte până la ieșirea din Pădurea Întunecată. Acolo o să dați de Cascada Diavolului, de care trebuie să treceți ca să ajungeți la Lacul Auriu. Dacă vă întâlniți pe drum cu vulpea Șireata, s-o evitați, căci pe mine m-a păcălit odată. S-aveți drum bun!

I-au mulțumit îndelung lui Martinică și au plecat mai departe, bucuroși că știau drumul și încrezători că vor reuși în curând să iasă la lumina benefică a soarelui. Mergeau cu spor și vedeau veverițele cum se cațără în copaci și se minunează de grupul lor ciudat pentru aceste locuri sălbatice. Au întâlnit și o turmă de mistreți ce se uitau buimaci, în timp ce molfăiau niște ghindă, iar păsările nu încetau cu cicăleala, încercând să afle câte ceva despre ei.

Dar cei patru aventurieri țineau pasul, tăcuți, cu ochii-n patru și cu urechile ciulite. Doar când s-au simțit obosiți și flămânzi, au făcut popas să se mai întremeze. Se hrăneau cu poftă și își dădeau cu părerea despre distanța pe care o mai aveau de parcurs, când a apărut o vulpe, salutându-i cuviincios:

– Bună să vă fie inima, cinstiți drumeți! Vă milostiviți și de mine, o biată ființă săracă, cu ceva de îmbucat?

– Nu prea cred că e bine să te apropi de noi. Tu trebuie să fii Șireata, iar Martinică ne-a avertizat să ne ferim de tine, a zis Gogu, și Hamlet a completat:

– Chiar așa! Pleacă, dacă nu vrei să te fugăresc eu.

Vulpea se arătă tare dezamăgită și glăsui pe un ton mieros:

– Vai de mine, cât trebuie să pătimesc din cauza surorii mele! Mulți mă confundă cu ea, căci semănăm la înfățișare, dar mie mi se zice Pioasa și sunt prietenă bună cu toate animalele. Doar cu Șireata nu mă înțeleg nici eu, că e vicleană și hoață. Vă jur pe blana mea!

Prietenii noștri s-au privit și au șușotit ceva între ei, după care majoritatea a decis să o poftească la masă. A lins cumătra ceva miere și apoi i-a întrebat ce cautau prin aceste locuri. Gogu, ca șef al echipei, a răspuns cu emfaza-i caracteristică:

– Vrem să ajungem în Poiana Veșnic Verde, unde am auzit că animalele nu sunt exploatate de către oameni.

Vulpea exclamă plină de admirație:

– Așa este! Și eu am auzit de locul acela minunat!

– Vedeți… vedeți? V-am zis eu!, se bucură Călin, și celorlalți le crescu inima de bucurie.

– Și eu am încercat să ajung acolo, că m-am săturat de atâta nedreptate, dar nu știu drumul, se plânse vulpea cu o mutră necăjită… la care șoricelul nu se putu abține:

– Noi avem Piatra Cunoașterii, care ne arată pe unde să mergem…!

Trei perechi de ochi îl țintuiră pe cel slobod la gură, făcându-l să devină și mai mic. În schimb, fața cumătrei se lumină și glăsui:

– Asta e cu totul altceva! Doar că trebuie să fiți atenți la Auuurel și haita lui de lupi. Ori el folosește tocmai această potecă pentru a vâna căprioare și mistreți. În locul vostru, aș folosi un alt drum.

Gogu întrebă nedumerit:

– Ce drum? Nu cunoaștem altul. Pe ăsta ni l-a arătat ursul.

– Aveți noroc că m-ați întâlnit. Eu sunt de aici și cunosc pădurea. Vă pot călăuzi pe o cale fără pericole și deloc mai lungă, le propuse vulpea.

S-au sfătuit cei patru drumeți și, împotriva îndoielilor lui Hamlet, Gogu a acceptat propunerea. Astfel că au luat-o după cumătră, prin locuri mai puțin bătătorite. La un moment dat au dat peste un luminiș în care soarele mângâia cu blândețe niște tufe de un roșu aprins. S-au minunat, iar Călin a întrebat-o pe vulpe:

– Ce fructe sunt astea?

– Li se spune Boabe de Vis, fiindcă mulți visează să le găsească. Sunt delicioase! Luați și mâncați, că și eu mă înfrupt deseori din ele.

Așa au și făcut, apreciind gustul dulce și aromat al boabelor, dar după puțin timp au simțit că toată pădurea se învârte în jurul lor. Chițac o ținea întruna:

– Ce de boabe am mâncat… ce de boabe … ce de boabe…,

Iar ceilalți:

– Și eu, și eu, și eu…

Ceva nu era în regulă și vulpea râdea cu gura până la urechi. În cele din urmă au căzut într-un somn adânc, iar când Și-au revenit era dimineață și îi durea îngrozitor capul. După ce s-au dezmeticit, primul lor gând a fost să caute Piatra Cunoașterii, dar ea dispăruse de pe spinarea lui Călin. Atunci și-au dat seama că au fost păcăliți de Șireata. Gogu a tras conluzia:

– De aceea li se zice Boabe de Vis, că te adorm!