Sunt sigur că mulţi dintre noi am avut ocazia să trecem milimetric sau la secundă pe lângă moarte. Uneori suntem conştienţi de acest lucru şi-i mulţumim lui Dumnezeu că ne-a scăpat de nenorocire, dar de cele mai multe ori nu ne dăm seama şi tratăm cu zâmbete evenimentul. Zilele acestea mi-am făcut inventarul unor astfel de incidente şi mi-am dat seama că numărul momentelor în care era să închei brusc această viaţă, au fost patru. De atâtea ştiu eu, dar sunt convins că au existat și altele, pe care nu le-am sesizat pentru a le cresta pe răbojul vieţii.

Prima dată era să mă sting la frageda vârstă de şase luni, când eu şi alţi 20 de copii din localitate am contractat poliomelita. Pe atunci nu se făcea vaccin preventiv şi nici nu se ştia prea mult de această cumplită boală. Când am fost consultat de un medic ceva mai competent, mi-a dat slabe şanse de a mai trăi. De altfel, în câteva zile au decedat jumătate dintre cei infestaţi, iar azi mai suntem în viaţă doar trei. Pot să spun că am fost un norocos şi pentru asta trebuie să-i mulţumesc mamei şi medicilor care au luptat alături de mine.

A doua cumpănă a vieţii mi s-a întâmplat în al doilea an de şcoală profesională, pe şos. Pantelimon din București, la un internat de băieţi. Aveam o cameră de baie cu 12 duşuri şi o singură vană. Când primeam apă caldă ne înghesuiam cu zecile, ca în armată, să prindem un loc sub duş, dar mai ales în vană, unde nu erai în pericol să se termine brusc apa şi să rămâi cu săpunul pe tine. În seara aceea am avut noroc şi am pus stăpânire pe cada plină cu apă caldă şi curată. Doar că a intervenit iar un incident nefericit: la duşuri nu mai curgea decât apă fierbinte şi ceilalţi nu puteau să se spele. Un deştept s-a gândit să lase apa să curgă până se termină cea clocotită. Am fost invitaţi cu toţii să ieşim afară, pentru a nu ne asfixia din cauza aburilor. Dar eu nu voiam să pierd dominaţia asupra căzii şi îmi puneam speranţa în geamul deschis de lângă mine. Mare greşeală! Când camera de baie s-a umplut de aburii fierbinţi, am încercat să respir scoţând nasul printre gratiile strâmte, dar aerul proaspăt era împins de cel fierbinte şi am simţit că-mi pierd cunoştinţa. Ţipetele mele disperate au fost auzite de un coleg care trecea din întâmplare prin spatele clădirii, iar el i-a alertat pe ceilalţi. După ce au oprit apa şi s-a risipit aburul lăptos, m-au scos pe braţe în aerul revigorant. Pentru salvarea mea se cuvine să-i mulţumesc Cerului şi colegului care a dat alarma.

Al treilea moment în care am fost la câteva clipe de a da în primire, s-a întâmplat în acelaşi an ca precedentul. Eram în Cişmigiu, la colţul şahiştilor, şi jucam o partidă sub un copac înalt şi umbros. Pe lângă noi, jucătorii, mai erau patru chibiţi, cum se întâmplă de obicei. Cerul a început să se întunece şi prietenul meu mi-a sugerat să mergem la tramvai până nu se porneşte ploaia. La început m-am opus, dar am cedat insistenţelor lui şi am pornit spre staţie. Nu au trecut decât câteva secunde şi am auzit o bubuitură puternică, urmată de ţipetele celor din jur. Când ne-am întors privirea, am văzut o scenă demnă de filmele de coşmar: toţi cei patru chibiţi care au rămas la adăpostul copacului erau la pământ, iar unii luaseră foc. Trăsnetul îi lovise în plin şi doi au murit pe loc. Dacă nu mă convingea prietenul meu să plec, probabil că nu mai apucam să mai joc vreo partidă de şah.

Ultima atingere a morţii am simţit-o în anii ’80, în drumul spre Marea Neagră. Eram în Trabant şi mă apropiam de Braşov. În faţa mea rula un TIR încărcat cu buşteni pe care încercam de multe minute să-l depăşesc, doar că drumul era în pantă şi serpentinele se ţineau lanţ. La o curbă mai largă, dar tot fără mare vizibilitate, văd că şoferul scoate mâna pe geam şi-mi face semn să trec înainte. Având încredere în profesionalismul lui, am accelerat şi am ajuns curând să-l dublez. Atunci am văzut un alt TIR, care venea din faţă cu faza lungă aprinsă şi claxonând continuu. Mintea îmi spunea că până aici mi-a fost, nu aveam cum să evit coliziunea frontală care m-ar fi făcut zob. Totuşi, am tras cât de mult s-a putut către primul autovehicul şi am închis instinctiv ochii. Dar minune! Nu am simţit nici o izbitură şi luminile ce mă orbeau au dispărut. Am deschis ochii cu uimire şi am redescoperit şoseaua liberă. Nici azi nu-mi explic cum a reuşit să se strecoare TIR-ul pe lângă mine, deşi drumul era îngust şi prăpastia aproape. Acelui şofer îi datorez continuarea vieţii mele.

De atunci au trecut câteva decenii şi nu reţin să fii trecut prin alte cumpene. Poate că vârsta mă face mai grijuliu şi evit să mă arunc orbeşte în aventuri prea riscante. Sau poate că “cineva, acolo sus, mă iubeşte”.