DE DRAGOBETE
BANCURILE SĂPTĂMÂNII
.
* Un om intră într-un bar și cere o bere.
– Sigur domnule, un cent!, zice barmanul
– Doar un cent?! Și cât costă o friptură mare și gustoasă, plus o sticlă cu vin?
– Cinci cenți!, spuse barmanul.
– Cinci cenți?! Unde e patronul acestui local?, întrebă clientul.
– Sus, cu nevastă-mea!, zice barmanul.
– Ce naiba face sus cu nevastă-ta?, întrebă clientul.
Barmanul răspunse:
– Același lucru pe care îl fac eu cu afacerea lui, aici jos în bar!
.
* Aseară, noaptea, automobilul unui procuror s-a tamponat cu clădirea bibliotecii municipale.
Poliția a constatat că în timpul accidentului clădirea bibliotecii mergea pe contrasens…
Orice e posibil.
.
* Tata: – Tanti Maria pleacă acasă, ce trebuie să spui?
Fiul: – Nu știu.
Tata: – Dar ce spun eu tot timpul la plecare?
Fiul: – În sfârșit a plecat vaca asta grasă care a mâncat tot salamul și cașcavalul.
.
* Dilemă feminină. Ieri am fost la hipism și am călărit vreo două ore. Azi mâna îmi este roasă din cauza căpăstrului, iar picioarele nu le pot apropia unul de altul.
Întrebare: Cine de la serviciu mă va crede că ieri am fost la hipism?
.
* Un agent secret american merge în Rusia, într-o bodegă, și încearcă să-și demonstreze că nu va fi recunoscut ca nefiind de origine rusă. Cere în cea mai perfectă rusă un pahar de votcă și-l bea dintr-o înghițitură. Rușii din bar se uită admirativ la el și zic:
– Tu ești spion american!
Americanul, înfuriat, ia o balalaică de la unul de pe scenă și începe să cânte la ea ca un meseriaș. Barmanul și rușii din jur:
– Tu ești spion american!
Americanul mai încearcă un truc. Cere orchestrei să cânte un cazacioc. Și începe americanul nostru să danseze ca un apucat. Barmanul și rușii din jur:
– Tu ești spion american!
Supărat la culme, americanul îl întreabă pe barman:
– De ce tot spuneți că nu sunt rus?
– Păi, de băut ai băut ca un rus, de cântat la balalaică ai cântat ca cei mai mari meseriași de la noi, iar de dansat cazacioc n-am văzut pe nimeni să danseze așa de bine.
– Și atunci?
– Păi noi, în Rusia, n-avem negri!!!
.
* O blondă își cumpără un Porsche ultimul tip, roșu metalizat, ca o bijuterie. Pe drum i se defectează mașina și, ca orice șofer, deschide capota. Cu surpriză vede că nu are motor (astea au motor în spate). Speriată, nu știe ce să facă, dar, deodată, acolo oprește alt Porsche roșu, altă blondă la volan. Nou-venita întreabă curioasă:
– Ce-ai pățit, fată?
– Nu știu, cred că mi-am pierdut motorul pe drum.
– Aaa. Păi atunci o rezolvăm ușor, că am eu unul de rezervă în portbagaj.
.
* Discuție amicală:
– Cum te înțelegi cu soția ta?
– Groaznic! Dintotdeauna mi-am dorit o nevastă care să-mi gătească precum mama, dar eu am dat de una care bea ca tata.
.
* Un tip întreabă o domnișoară:
– Domnișoară, sunteți amatoare de plăceri sexuale?
– Amatoare-i mă-ta, eu sunt profesionistă!
.
* Cartea care mi-a schimbat viața? Codul Penal!
.
* În comparație cu planurile de combatere a corupției în România, fanteziile erotice ale unui adolescent sunt mult mai realiste.
.
* Soția:
– Iubitule, înainte să ne căsătorim îmi cumpărai mereu bijuterii și cadouri scumpe… Cum se face că acum nu mai îmi cumperi?
– Unde ai mai pomenit tu pescar care să dea mămăligă la pește după ce l-a prins?
Să nu-ți vină să crezi că există așa ceva! Și totuși, e adevărat!
În prezent, parlamentarii suedezi au la dispoziție garsoniere deținute de stat, cu o suprafață de circa 40 de metri pătrați. Singura cameră este folosită atât ca living, cât și ca dormitor. Spălătoria este comună, iar demnitarii trebuie să se programeze din timp dacă vor să își spele așternuturile. Sunt și parlamentari care trăiesc într-un spațiu chiar mai mic, de doar 18 metri pătrați. În aceste cazuri, inclusiv bucătăria este împărțită în comun. Nu există personal de serviciu, iar regulile sunt stricte: „Păstrați curățenia”.
Biroul unui parlamentar are circa 18 metri pătrați. Demnitarii nu au secretare sau consilieri, nici mașini de serviciu cu șofer. „Eu îi plătesc pe politicieni. Nu văd nici un motiv pentru care banii plătitorilor de taxe să fie folosiți pentru a le oferi politicienilor o viață de lux”, explica un suedez în reportajul televiziunii braziliene.
Reședința oficială a premierului suedez nu depășește circa 300 de metri pătrați. Nici acesta nu beneficiază de personal de serviciu. Mai mult, purtătorul de cuvânt al guvernului a declarat că premierul își calcă singur cămășile și își spală singur rufele, la fel ca orice simplu cetățean.
Suedia este împărțită în 21 de comitate conduse de câte un birou administrativ numit de guvern, împreună cu un consiliu ales de cetățeni. Pe teritoriul Suediei sunt 290 de localități.
Nici primarii și guvernatorii nu au dreptul la reședințe oficiale gratuite, iar consilierii nici măcar nu au salariu lunar sau un birou propriu, așa că lucrează acasă. „Suntem aleși să reprezentăm cetățenii și, la fel ca ei, avem propriile noastre slujbe”, a explicat o consilieră. Doar parlamentarii care lucrează la elaborarea legilor se consideră că exercită un serviciu public pentru care trebuie să fie remunerați cu salarii lunare. Un parlamentar suedez câștigă aproape dublul venitului net al unui profesor.
Fără indemnizații speciale
Parlamentarii care nu domiciliază în capitală nu primesc bani în plus pentru costurile suplimentare, cum ar fi plata unei eventuale chirii sau pentru a avea asistenți la cabinetele parlamentare din localitățile de origine. Acolo, mulți dintre ei lucrează de acasă și utilizează sediile partidelor sau bibliotecile publice pentru a se întâlni cu alegătorii.
Toate călătoriile cu avionul ale parlamentarilor trebuie să fie aprobate și rezervate de agenția de turism din cadrul Parlamentului, nefiind alocate indemnizații speciale. Politicienii suedezi nu sunt privilegiați în fața legii și nu se bucură de niciun fel de imunitate.
Mona Sahlin a cumpărat o ciocolată și alte câteva obiecte personale cu credit Cardul Guvernamental și a plătit scump – și-a pierdut postul de vicepremier. Scandalul a fost celebru în anii ’90, fiind cunoscut sub numele de „cazul Toblerone”. Sahlin și-a compromis cariera politică, fiind nevoită să demisioneze din funcția de lider al Partidului Social Democrat.
Transparența și controlul cetățenesc
Cetățenii sunt foarte atenți la modul în care Parlamentul își folosește puterea. Transparența activității parlamentare are rădăcini în Constituție. Fiecare cetățean are dreptul să verifice cheltuielile politicienilor, actele contabile emise de guvern și declarația de impozit pe venit a premierului. Mai mult, funcționarii trebuie să pună la dispoziția doritorilor corespondența zilnică și emailurile oficiale ale prim-ministrului, orice cetățean având acces la aceste informații.
În sala calculatoarelor este posibil chiar să studiezi traseul unor documente, cum ar fi cheltuielile guvernamentale sau detaliile unei licitații publice. De exemplu, unul dintre rapoartele cu cheltuielile premierului a inclus și prânzul luat împreună cu președintele Băncii Centrale, precizându-se chiar și ce au mâncat și au băut cei doi.
Administrația Parlamentului suedez ține socoteala cheltuielilor în rapoarte ale membrilor, depozitate într-o singură încăpere. Există dosare individuale pentru fiecare dintre cei 349 de demnitari, precum și pentru Purtătorul de cuvânt al Parlamentului. Orice suedez poate veni să studieze dosarele sau poate cere informațiile prin intermediul Internetului.
Principiul transparenței este inclus în Constituția suedeză de mai bine de 200 de ani. El face ca excesele de putere sau cazurile de corupție să fie extrem de rare în această țară.
Sursa: e-mail
Titlul de mai sus e inspirat din tema serialului comico-polițist Monk, în care un fost detectiv cu deficiențe psihice rezolvă cu succes cazuri de crimă care par – cum altfel? – imposibil de soluționat. Afirmația de mai sus e cât se poate de reală și în societatea noastră, chiar dacă nu considerăm să avem vreun handicap. Adevărul e că trăim într-o junglă cu legi pe care nu le cunoaștem bine, fiindcă ele se schimbă mereu de către cei care sunt în vârful lanțului trofic. Cei slabi sunt zdrobiți ușor de jivinele lacome, constituite în haite, ascunse sub măști și nume cât mai atrăgătoare. E bine să fim mereu prevăzători și să-i cunoaștem cât mai bine pe cei care ne vânează.
Cel mai mare dușman al poporului român este STATUL! Contrar atribuției pe care ar trebui s-o aibă, statul român a devenit un parazit care adună taxe, fără a oferi protecția necesară celor care contribuie la buget. Dimpotrivă, el își condamnă la moarte cetățenii, chiar dinainte de a se naște. Mulți dintre ei au murit în pântecul mamelor din lipsa de personal calificat, aparatura necesară sau alte condiții minime pentru naștere. Banii care ar fi trebuit pentru aceste lucruri au fost risipiți pe ceea ce nu trebuie sau au fost furați de afaceriști oneroși. Orfanii sunt maltratați prin casele de copii, iar bătrânii lăsați să moară fără nici o îngrijire. Statul fură, minte, înșeală, ucide fără să poată fi luat la răspundere, fiindcă e compus din politicieni fără conștiință și fără Dumnezeu. Oameni care n-au onoare și care suportă orice jignire numai să rămână la ciolan. Se înjură între ei, se fac hoți și mincinoși, dar nici că le pasă. Au un obraz atât de gros încât badea Gheorghe ar putea face opinci trainice din el.
O altă haită de prădători, care au făcut mii de victime, este compusă din BĂNCI. Ele acționează în cârdășie cu statul și chiar sub oblăduirea legilor acestuia. Au o adevărată artă în a-și atrage prada, dar dincolo de zâmbetul și promisiunile lor minunate se ascunde o dramă ce stă să se nască. Mulți români au rămas pe drumuri sau chiar s-au sinucis din cauză că băncile nu au voie să piardă niciodată, oricât de mare ar fi recesiunea. Pe lângă dobânzile mari pentru credite (deși la depunere sunt mici) intervin tot felul de comisioane ascunse și chiar ilegale pe care le percep, uneori fără să ne dăm seama. E încă o hoție pe capul românului, pe care nimeni nu o pedepsește.
Chiar dacă mulți nu-și dau seama, o vicleană haită de prădători o reprezintă BISERICA, în marea ei majoritate. Afaceriști cu sutană și cu glas mieros storc bani și de la cel mai sărman om. Se dărâmă spitale și se fac biserici nenumărate, se împodobesc cu aur altarele la care slujesc popi care se plimbă în mașini sclipitoare. Se ridică o catedrală ce vrea să bată recorduri în opulență, în timp ce țara stabilește recorduri în sărăcie, mizerie, corupție, boli… Se adeverește iarăși că poporul cel mai sărac e și cel mai ușor de fraierit.
Urmează PATRONII de intreprinderi mici și mijlocii, care, văzând cât de coruptă e societatea, vor să beneficieze și ei de decadența ei. În acest scop angajează muncitori la negru, evită pe cât pot să-și plătească contribuția la buget și caută să eludeze la orice pas legile. Majoritatea lor consideră că a fi corect într-o astfel de țară înseamnă că a fi prost, iar această concluzie e cât se poate de ancorată în realitate. Cel care suferă mereu este salariatul, care face orice pentru a avea un loc de muncă, o garanție că va avea ce pune mâine pe masă.
Mai sunt mulți prădători în jungla ce ne înconjoară și de aceea e bine să fim mereu cu toate simțurile ascuțite. Și să nu credeți că dacă întâlniți vreun vegetarian, sunteți în siguranță!
Dama cu camelii – adevăr și legendă
Cea mai admirată și dorită curtezană a timpului, Marie Duplessis, își împărțea favorurile multor parizieni bogați și nobili, dar faima nemuritoare i-a adus-o legătura cu un tânăr sărac. După o zi de călărie pe câmp, tânărul înalt, bine făcut și, ca de obicei, în ciuda dificultăților financiare, impecabil îmbrăcat, se duse la spectacol, împreună cu un prieten. La Théatre des Variétés, Alexandre Dumas se uita prin binoclu mai mult la femeile frumoase, ostentativ așezate în loji, decât la scenă. În acea seară de septembrie, în public se aflau câteva fermecătoare demi-mondene, acea categorie de femei de la marginea societății respectabile. Întreținute de bărbați bogați și în general mai în vârstă, cărora le acordau favoruri, cele mai multe tânjeau după iubirea unui tânăr chipeș, fie el și sărac. Cel puțin aceasta era convingerea fermă ale tinerilor ca Dumas, care avea 20 de ani.
O femeie îi atrase atenția în mod special. „Era înaltă, foarte zveltă, avea părul negru și un ten alb-rozaliu”, avea să scrie el. „Avea un cap mic și ochii migdalați cu acea privire de porțelan precum a japonezilor. Dar în ei se citea o natură mândră și dinamică… Semăna cu o figurină de Desda”. Femeia descrisă cu atâta pasiune era Marie Duplessis, cea mai frumoasă curtezană a epocii.
Și ea l-a remarcat pe Dumas, căci îi făcu repede semn unui prieten, Clémence Prat, care îl cunoștea pe tânăr. La sfârșitul spectacolului, doamna Prat, amabilă, îl invită pe Dumas și prietenul său acasă, pe elegantul Boulevard de la Madeleine, chiar alături de casa lui Marie. După puțin timp, Marie bătu la geam, ca să se plângă de vizita unui conte care o plictisea nespus, și de dorința de a avea companie. Doamna Prat și cei doi tineri s-au mutat imediat acolo, iar după plecarea contelui, Marie își invită oaspeții la o cină cu șampanie. Spre sfârșitul mesei, ea a avut un acces de tuse și a trebuit să iasă din cameră. Dumas a urmat-o și a găsit-o prăbușită pe sofa, lângă un bol de argint cu apă, în care pluteau urme de sânge.
„Sunteți suferindă?”, o întrebă tânărul. „Puțin, dar m-am obișnuit cu asta”, răspunse frumoasa femeie. „Vă distrugeți singură!” „De unde atâta afecțiune spontană? V-ați îndrăgostit de mine?”, întrebă ea, curioasă. Pentru că el ezita să răspundă, ea a insistat ca să audă mărturisirea, dar l-a și avertizat în legătură cu două posibile consecințe. „Ori vă voi refuza, iar atunci vă veți simți trădat, ori vă voi accepta, iar atunci veți câștiga o iubire tristă, nevrotică, bolnavă și melancolică, a cărei bucurie vi se va părea mai tristă decât durerea ei!”
Întâlnirea dintre Alexandre Dumas și Marie Duplessis a avut loc la începutul toamnei lui 1844 și a fost urmată de o scurtă poveste de iubire dulce-amară. Dialogul, însă, face parte din romanul publicat patru ani mai târziu, Dama cu camelii.
Viața unei curtezane
Născută în 1824, în același an cu Dumas, Alphonsine Plessis era fiica unui fermier despre care se zvonea că ar fi vândut-o țiganilor. Ajunsă, în cele din urmă, la Paris, sub numele de Marie Duplessis, ea și-a câștigat, inițial, existența făcând croitorie, dar frumusețea ei delicată a atras repede atenția unui proprietar de restaurant, care i-a cumpărat un apartament. Acest prim iubit a fost rapid înlocuit de ducele de Guiche, un tânăr înstărit și monden care abandonase armata pentru a urma, zice-se, studii la Școala Politehnică. Ajunsă iubita ducelui, Marie Duplessis devenise cel mai comun subiect de bârfă și era asaltată de pretendenți. Nu avea decât 16 ani.
Plimbări cu trăsura în timpul zilei, seara spectacole la teatru sau la operă, urmate de petreceri strălucitoare și de întâlniri romantice cu bărbați culanți, așa arăta viața unei curtezane. Curând serviciile lui Marie ajunseseră să fie atât de bine recompensate încât se zvonea că putea cheltui până la 100.000 de franci aur pe an, pentru un trai luxos. Se îmbrăca frumos și se înconjura de flori, dar, pentru că mirosul trandafirilor o amețea, Marie prefera camelia și își umplea casa cu ele, până când, după cum spunea un observator critic, „se închidea într-o fortăreață cu camelii”. Marie era cultivată, putea purta discuții despre cărțile pe care le avea în bibliotecă și era o bună pianistă. Singurul ei defect, după cum ea însăși mărturisea, era că mințea. Dar tot ea adăuga, amuzată: „minciunile albesc dinții”.
Când l-a cunoscut pe Dumas era întreținută de bătrânul conte de Stackelberg, deoarece – l-a mințit ea pe noul pretendent – îi amintea de o fiică a lui, care murise. Îl mințea și pe Stackelberg, spunându-i că își petrece serile la prietena ei, Zélia, dar se întâlnea, în realitate, cu Dumas. Se pare că nu îi spusese nici unuia dintre bărbați că avea un al treilea iubit, pe contele de Perregaux. Toți admiratorii ei, însă, erau de părere că are o inimă de aur. Și totuși, Marie dădea impresia că trece de la un bărbat la altul, „tânjind obsesiv după liniște, pace și iubire”, scria un critic al epocii. Subțire și palidă, după cum cerea moda, Marie era o frumusețe eterică. Era, însă, o femeie bolnavă, obsedată de teama că va muri tânără.
După numai câteva luni de fericire, care l-au înfundat în datorii, Dumas a început să se îndepărteze de Marie, deși ea i-a propus să-i fie prietenă, dacă nu îi mai putea fi iubită. La 30 august 1845, el i-a scris o scrisoare de despărțire: „Nu sunt suficient de bogat ca să te iubesc, nici destul de sărac ca să fiu iubit de tine, așa cum vrei tu… Ești prea bună ca să nu înțelegi motivele acestei scrisori și prea inteligentă ca să nu mă ierți.”
Ispășirea pedepsei
Abandonată de Dumas, Marie Duplessis s-a consolat cu Franz Liszt. Apoi, la începutul anului 1846, ea a acceptat surprinzătoarea cerere în căsătorie a contelui Perregaux. Căsătoria a avut loc la Londra, în ziua de 21 februarie. S-a sugerat că lui Perregaux îi era milă de tânăra femeie, chinuită tot mai mut de tuberculoză. La scurt timp după întoarcerea la Paris, s-au despărțit, iar Marie a rămas singură, incapabilă să mai participe la viața mondenă și obligată să-și vândă lucrurile, pentru a scăpa de creditori. Și-a instalat în dormitor o băncuță pentru îngenuncheat spre a-și face acasă rugăciunile și în cele din urmă a chemat un preot să îi administreze ultimele sacramente, așa cum cere Biserica romano-catolică. La 3 februarie 1847, pe când Boulevard de Madeleine răsuna de cântecele și râsetele carnavalului, înăuntru, curtezana de 23 de ani își dădea obștescul sfârșit.
Dumas călătorise, între timp, împreună cu tatăl său, numit tot Alexandre Dumas, celebrul autor al celor Trei Mușchetari și al Contelui de Monte Cristo (cei doi sunt deosebiți prin Alexandre pêre [tatăl] și Alexandre fils [fiul]). Dumas a aflat de moartea lui Marie, în drum spre casă. În timpul unei plimbări, el a trecut pe lângă casa în care se întâlniseră prima oară și își declaraseră dragostea și a văzut un anunț despre licitația în care urma să se vândă tot ce mai rămăsese în casă. Pentru că nu își permitea nici o piesă de valoare, s-a mulțumit să cumpere un lanț de aur pe care Marie îl purta la gât. Întâmplător, vânzarea nu numai că a adus suficienți bani pentru plata datoriilor, dar a lăsat și o sumă pentru o mică moștenire destinată unei nepoate preferate din Normandia. Singura condiție din testament era ca fata să nu vină niciodată în Parisul cel plin de tentații care îi fusese fatal mătușii.
Durerea naște un roman ce va deveni clasic
În luna mai a aceluiași an, Dumas a închiriat o cameră la hotel, a recitit scrisorile trimise lui de Marie și a început să scrie un roman care avea să-l facă celebru. În Dama cu camelii, curtezana Marguerite Gautier renunță la viața strălucitoare din Paris, pentru a fugi cu tânărul ei iubit, Armand Duval. Idila este tulburată de tatăl lui Armand care, în timpul unei discuții cu Marguerite, se arată sceptic în privința sentimentelor ei pentru fiul său. Când promisiunile financiare sunt respinse, el o imploră să îl părăsească pe Armand pentru a salva onoarea familiei, căci atât timp cât fiul va avea o relație cu o femeie cu o asemenea reputație, lui îi va fi imposibil să îi găsească fiicei sale un pretendent potrivit. Cu tristețe, Marguerite își părăsește iubitul, spunându-i că preferă să se întâlnească cu un nobil bogat din oraș. Curând însă, întoarcerea la viața agitată de curtezană o epuizează și o aduce în pragul morții. Armand află cele întâmplate când e prea târziu, ajungând, totuși, la timp pentru a o îmbrățișa pe femeia care îi leșină în brațe.
Publicat în 1848, Dama cu camelii a avut un succes enorm, iar tânărul Dumas a fost asaltat de cereri ale dramaturgilor pentru dramatizare. Ca răspuns, el s-a retras la țară și a scris cu frenezie propria variantă dramatică, pe care apoi a propus-o tatălui său, director de teatru parizian și principalul autor al pieselor jucate acolo. Bătrânul Dumas s-a opus. Subiectul nu era acceptabil pentru a fi pus în scenă… Fiul l-a rugat insistent să citească manuscrisul. „Foarte bine!”, a spus tatăl la citirea primului act, după care fiul a trebuit să se ocupe de afaceri. La întoarcere și-a găsit tatăl în lacrimi. „Dragul meu băiat”, exclamă el, „m-am înșelat atît de mult! Piesa ta va fi jucată!”
Piesa a fost pusă în scenă în 1852 și a avut un succes mai mare decât romanul. Giuseppe Verdi a transformat povestea în opera La Traviata, în anul următor, iar Marie Duplessis a câștigat, într-un fel, nemurirea. Bineînțeles că faima ei s-a întins până în secolul XX, când au fost realizate nu mai puțin de cinci filme artistice, cel din 1936, cu Greta Garbo, fiind cel mai admirat.
Sursa: Mari enigme ale trecutului
Deși nu avem logistica necesară, instanțele dau într-o veselie pedepse cu arest la domiciliu
Există o poluare legalizată a alimentelor
În ultima vreme, tot mai multe clinici și laboratoare de cercetare fundamentală din țările civilizate comunică aproape zilnic pe internet efectele nefaste ale poluării alimentare. Datoria medicilor este aceea de a explica oamenilor că este mai bine să consume o hrană naturală decât o hrană tratată chimic, cu E-uri. Cei care produc alimente cu E-uri (substanțe care se folosesc la prepararea produselor în scopul ameliorării calității acestora sau pentru a permite aplicarea unor tehnologii avansate de prelucrare) au un interes pur comercial.
În ultimii ani, mai multe școli de medicină și agenții de protecție a consumatorului au demonstrat că E-urile sunt nocive, chiar cancerigene, cu toate că sunt permise de lege. Cu alte cuvinte, există o poluare legalizată a alimentelor. În istoria speciei umane, mecanismele fiziologice sunt antrenate să recunoască și să metabolizeze tot ce este aliment natural. De aceea, impactul cu E-urile este enorm, pentru că organismul uman nu le recunoaște ca hrană, nu le acceptă și se revoltă, în felul acesta apărând bolile.
Autorii americani consideră aspartamul una din cele mai periculoase substanțe de pe piața alimentară, notat cu E 951. Cu toate acestea, îl găsim în foarte multe produse dulci: prăjituri, gumă de mestecat, napolitane, creme. Au fost raportate 90 de simptome ca urmare a folosirii acestei substanțe, printre care cefaleele (durere de cap), spasme cerebrale, îngrășare, tulburări de vedere, scăderea auzului, tulburări de memorie, oboseală, palpitații. De asemenea, aspartamul are un rol în declanșarea unor tumori cerebrale, a sclerozei multiple, epilepsiei, bolii Alzheimer, malformațiilor și a diabetului.
Există un principiu străvechi în medicina naturistă care spune că nimic nu este mai periculos decât a administra o substanță străină timp îndelungat, în mod repetat. Metabolismul omului este făcut, prin naștere, să recunoască, să accepte și să prelucreze un aliment natural. O substanță străină nu poate fi administrată timp îndelungat fără să provoace anumite efecte secundare.
Iată mai jos doar câteva dintre cele mai periculoase otrăvuri legalizate în țara noastră:
E 555 (silicatul de aluminiu și potasiu) este folosit în sare, lapte praf și făină. Deși se cunoaște că aluminiul este cauza unor probleme placentare în timpul sarcinii și este asociat cu boala Alzheimer, este permis în România.
E 210 (acidul benzoic) se adaugă la băuturi alcoolice, produse de brutărie, brânzeturi, condimente, dulciuri, medicamente. Poate provoca crize de astm, în special la persoane dependente de medicație, și poate reacționa, provocând hiperaciditate la copii. În urma testării pe animale de laborator, a fost asociat cu cancerul.
E 211 (benzolatul de sodiu) este folosit ca antiseptic, conservant alimentar și pentru a masca gustul unor alimente de calitate slabă. Băuturile răcoritoare cu aromă de citrice conțin o cantitate mare de benzolat de sodiu (până la 25 mg/250 ml); se mai adaugă în lapte și produse din carne, produse de brutărie și dulciuri, este de asemenea prezent în multe medicamente; se cunoaște că provoacă urticarie și agravează astmul. Asociația consumatorilor din Piața Comună Europeană îl consideră cancerigen, însă este permis în România.
E 250 (nitriul de sodiu) este utilizat în stabilirea culorii roșiatice a cărnii conservate (fără nitrit, hot dogs și șunca ar arăta gri-cenușiu) și dă o aromă caracteristică. Adăugarea de nitriți în alimente poate duce la formarea de cantități mici de substanțe cu potențial cancerigen, în special în șuncă.
Companiile care procesează carnea adaugă acum, pe lângă nitrit, acid ascorbic sau izoascorbic, pentru a împiedica formarea de nitrozamine. Industria cărnii justifică utilizarea nitriților pentru efectul lor inhibator asupra dezvoltării bacteriilor producătoare de toxină botulinică.
E 132 (indigotina) este un colorant care se adaugă în tablete și capsule, înghețată, dulciuri, produse de patiserie, biscuiți; poate provoca greață, vomă, hipertensiune arterială, urticarie, probleme de respirație și alte reacții alergice. Este permis în România.
E 123 (anaranthul) este obținut din planta cu același nume și este folosit în amestecuri pentru prăjituri, umpluturi cu aromă de fructe, cristale pentru jeleuri. Poate provoca astm, eczemă și hiperaciditate; în teste pe animale a provocat defecte neonatale și moarte fetală.
E 122 (azorubina) este un colorant roșu, obținut din gudron (un produs petrolier), care se adaugă la dulciuri, marțipan, cristale pentru jeleuri, peltea. Poate produce reacții adverse la persoanele astmatice și la cele alergice la aspirină. Este interzis în Japonia, Suedia, SUA, Austria și Norvegia. Este permis în România.
E 155 (brun HT) este utilizat în ciocolată și prăjituri. Poate produce reacții adverse la persoanele alergice la aspirină și la cele astmatice. Se cunoaște, de asemenea, că poate produce sensibilitate dermică. Este interzis în Danemarca, Belgia, Franța, Germania, Elveția, Suedia, Austria, SUA, Norvegia. Este permis în România.
E 952 (ciclamat de sodiu) este un îndulcitor artificial care poate produce migrene și alte reacții adverse; unele testări au arătat că poate fi cancerigen. Este interzis în SUA (din 1970) și Anglia din cauza potențialului cancerigen. Este permis în România.
E 312 (galat de dodecil) se folosește pentru a preveni râncezirea alimentelor grase; poate provoca iritație gastrică sau cutanată. Nu este permis în alimente pentru sugari și copii mici deoarece provoacă tulburări hematologice; este asociat, de asemenea, cu tulburări nervoase. Se folosește în uleiuri, margarină, untură, sosuri de plante. Este permis în România.
E 420 (sorbitol și sirop sorbitol) este un îndulcitor artificial și umectant care se obține din glucoză sau prin sinteză chimică; se folosește în dulciuri, fructe uscate, hrană săracă în calorii, siropuri farmaceutice și este printre primii șapte conservanți utilizați la produsele cosmetice. Nu este permis în hrana pentru sugari și copii mici deoarece poate provoca tulburări gastrice. Este permis în România.
Oficialii noștri ne spun că în felul acesta ne-am aliniat la standardele europene; mult mai normal ar fi să ne aliniem la standardele bunului simț, iar dânșii să-și facă datoria față de acest popor.
Sursa: e-mail
Românii alocă în medie doar o oră și jumătate pe lună pentru a participa la spectacole de teatru, a merge la cinema și pentru vizite la galeriile de artă, iar cititul, în timpul liber, ocupă doar 13 minute pe zi, însă timpul dedicat lecturii scade odată cu vârsta, potrivit unui studiu INS.
Cu vizitele, aniversările, conversații în familie sau cu prietenii și conversații telefonice, românii consumă în medie 39 de minute zilnic. În schimb, își fac timp doar trei minute pe zi (90 de minute pe lună) pentru divertisment și cultură (spectacole de teatru, cinema, galerii de artă etc.). Același timp, de 3 minute pe zi, potrivit datelor INS, este dedicat zilnic ascultării radioului, iar pentru activități religioase, întruniri politice se alocă un sfert de oră.
Dintre celelalte modalități de petrecere a timpului liber, cititul ocupă, în medie, 13 minute zilnic, durată care scade în funcție de vârstă. Astfel, copiii de 10-14 ani citesc în timpul liber în medie 26 de minute zilnic, tinerii de 15-24 ani 19 minute zilnic, iar persoanele de 25 și peste, în medie, 10-12 minute zilnic. Pentru sport și activități în aer liber, românii dedică în medie 16 minute zilnic, mai mult bărbații (20 de minute), față de femei (12 minute).
Copiii fac sport sau au diverse activități în aer liber timp de 41 de minute pe zi, tinerii de 15-24 ani, 37 minute zilnic, iar persoanele în vârstă de 65 de ani și peste nu petrec în medie pe zi mai mult de 8 minute cu activități sportive sau în aer liber.
În timp ce necăsătoriții petrec timpul în aer liber și cu activități sportive în medie 30 de minute zilnic, persoanele divorțate și cele căsătorite alocă numai 10-11 minute zilnic, iar cele văduve, în medie 6 minute.
Sursa: Mediafax
BANCURILE SĂPTĂMÂNII
.
* – De ce ai furat mașina asta?
– Mă gândeam că nu are stăpân.
– Cum așa?
– Mașina stătea la poarta cimitirului.
.
* Un bețiv merge la consult la un doctor oftalmolog.
– Domnule doctor, beau ce beau și, după o sticlă de whisky, încep să văd șoricei. Ce trebuie să fac?
– Să lași băutura!
– Și totuși, nu ar fi o soluție mai bună să cumpăr o pisică?
.
* – Ioane, sunt însărcinată! Copilul e al tău!
– Cum așa, Mărie?! Păi noi nici măcar nu am făcut dragoste!
– Știu Ioane! Și eu sunt șocată!
.
* Datorită creșterii salariului minim, vor crește și amenzile de circulație.
Polițiștii ne liniștesc: șpăgile rămân neschimbate!
.
* Un bărbat însurat își vizită iubita într-o zi.
– James, iubitule, îți stă foarte bine cu barbă, dar tare aș vrea să te razi, ca să-ți pot admira frumosul chip în voie…
– Nu pot, draga mea, nevastă-mea adoră barba asta.
– Te rog, te rog, îl imploră ea…
– Ți-am zis că nu pot, soția mea e nebună după barba mea…
Ea îl mai rugă o dată, plânse puțin și el, în final, cedă. În aceeași seară, James se strecură în patul soției, în timp ce ea dormea, și-și lipi fața de fața ei:
– Oh, Michael… nu trebuia să vii în seara asta! Soțul meu trebuie să vină din clipă în clipă…
.
* Bulă beat, noaptea, pe strada Victoriei. Se oprește în fața Guvernului. Vine la el un polițist:
– Circulați, nu aveți voie să staționați.
– De ce, domnule polițist?
– Deoarece este sediul Guvernului.
– Și ce dacă, bă? Eu am bani să cumpăr toți parlamentarii, senatorii și miniștrii.
Apare și nevasta lui Bulă:
– Scuzași-l, domnule polițist, așa face el la beție. Cumpără toate rahaturile.
.
* Doctorul consultă o femeie, după care îi cheamă soțul la discuții:
– Domnule, am o veste bună și una proastă pentru dvs. Voi începe cu cea proastă: nevasta dvs. are sifilis. Vestea bună: nu l-a luat de la dvs.
.
* Era odată un doctor care la orice consultație îți spunea că ai hemoroizi. Într-o zi merge la el un tip ce-și rupsese mâna cu o zi înainte.
– Din cauza hemoroizilor, spuse, ca de obicei, doctorul.
– Cum așa? Doar eram la cules de mere și s-a rupt craca cu mine. Ce treabă au hemoroizii cu asta?
– Păi, dacă te-a mâncat în fund să te urci în copac…
.
* La o clinică de tratament pentru bătrâni, înainte de a se interna, bătrânii trebuiau să treacă pe la un medic, care le dădea sfaturi în funcție de boală și buzunar. Intră primul bătrân.
– Ce pensie ai?
– 3000 de lei.
– De la masă să nu-ți lipsească friptura, sticla de vin și fructele tropicale.
Al doilea bătrân avea o pensie mai modestă, de 1000 de lei.
– De la masă să nu-ți lipsească legumele, îi spune doctorul.
Al treilea bătrân avea o pensie de doar 300 de lei.
– Tataie, aer, cât mai mult aer și plimbări lungi, lungi!
.
* Oră la facultatea de medicină, la cadavre.
PROFU: – Prima calitate a unui viitor medic este că nu trebuie să îi fie greață. Priviți!
Și profu’ băgă un deget în fundul cadavrului, iar apoi îl băgă în gură.
PROFU: – Cine face ca mine?
Vine un student, bagă degetul în fundul cadavrului și apoi îl bagă în gură.
PROFU: – A doua calitate a unui viitor medic trebuie să fie spiritul de observație: eu am băgat un deget în fundul cadavrului, dar altul în gură.
.
* – Doctore, trebuie să mă ajutați, soțul meu e grav bolnav: mă crede câine.
– Și cum se manifestă?
– Îmi cere să-i fiu credincioasă mereu!
.
* Înaintea anesteziei, pacientul îl întreabă pe chirurg:
– Domnule doctor, ce șanse am?
– Execut operația pentru a suta oară.
– Oh, atunci sunt liniștit.
– Normal. Odată și odată trebuie să-mi reușească.
Într-o postare anterioară vorbeam de rezultatele unor cercetări, care arătau că singurătatea e dăunătoare și scurtează viața celor care, voit sau nu, o adoptă. Sunt sigur că e adevărat, însă nici stresul provocat de o socializare continuă și obositoare nu cred că e binefăcător. Și nu afirm asta doar pentru că de o săptămână am rămas singur cuc într-un apartament de două camere., ci fiindcă orice lucru din viață, care este prea mult, devine dăunător. Chiar dacă-i recomandat de toți specialiștii și susținut de nenumărate sondaje.
Nepoata din Graz, Austria, a suferit o intervenție chirurgicală și soră-mea a trebuit să fie în preajma ei, mai ales că nu o vizitase demult. Și eu am insistat să stea vreo două săptămâni acolo, până când fata ei o să-și poată relua activitatea. Astfel că am rămas singur-singurel, iar în oraș nu ies decât foarte rar și când e absolută nevoie. Singurătatea dintr-un bloc în care te-ai mutat de curând e mult mai apăsătoare decât cea dintr-o casă cu curte. Doar că eu am experiență în acest domeniu și mi-am făcut-o chiar prietenă în timpul celor 15 ani în care am locuit singur într-o garsonieră din Baia Mare. Iar pe atunci nici nu știam ce e acela Internet.
Chiar dacă au trecut câțiva ani de atunci, timp în care nu am rămas singur mai mult de 24 de ore, mi-a luat puțin timp să mă readaptez. Nu mai cunosc ce e aceea plictiseală de câteva decenii, iar ăsta e un mare avantaj pentru ca singurătatea să nu devină o povară, ci mai degrabă un prilej de a-mi pune în ordine gândurile, de a face bilanțuri amănunțite și planuri elaborate în toate domeniile. Între pereții locuinței sunt doar eu și Singurătatea, deci, până la urmă, nu sunt chiar singur. Dacă mai pun la socoteală prietenii de pe blog și televizorul pornit toată ziua, e chiar aglomerație în jurul meu. Deși pe ușă nu mai intră nimeni cu zilele, iar nopțile par a fi reci și mute.
Gândurile mele nu sunt deloc tăcute și câteodată se exprimă prin cuvinte, dar e bine că nu mă aude nimeni. Am mai văzut oameni care vorbesc uneori singuri, așa că nu consider să am nevoie de terapie. Poate că tocmai această refulare face parte din modul meu de a mă relaxa și a mă simți mai bine. Zilele acestea am simțit o împăcare, o mulțumire pentru ceea ce sunt și încredere pentru ce visez să realizez. Pot să-mi fac speranțe, chiar dacă știu că nu toate se vor materializa. Până la dezamăgiri, vreau să mă bucur de ele. Iar când așteptările nu-mi vor fi satisfăcute, n-o să mă supăr prea tare, fiindcă până atunci o să am timp să-mi fac alte planuri. Ele țîșnesc cu putere, precum un stol de lilieci dintr-o peșteră suprapopulată, și nu pot fi oprite de câteva neîmpliniri.
De felul meu sunt organizat, iar în aceste zile liniștite am satisfacția de a-mi respecta cu sfințenie orarul de zi cu zi, fără vreun pericol de a interveni ceva sau cineva în derularea lui. Astfel, la ora 6 fix mă ridic din pat și mă duc în baie. Pe la 6:20 am primul contact cu calculatorul și trec în revistă mesajele primite. 7:15 e ora micului dejun, după care trec la lucrul pe blog și răspunsuri la mesjele de orice fel. Prânzul îl iau la ora 12:30, după care urmează lecturi și vizionări de filme. La ora 17:30 iau o gustare – sau ujină, cum îi mai spune pe aici -, de obicei un măr. Cina e programată pe la 19:45 . Dacă rezist mă uit la filmul de seară, însă, dacă somnul mă împresoară, mă culc pe la 21.00. De multe ori mă trezesc în plină noapte și mai urmăresc un film.
Realizez că, de fapt, nu sunt singur deși nu-i nimeni lângă nimeni. Nici liniștea nu se aude așa cum ar fi de așteptat. Cura de singurătate e benefică și simt că mă revigorează. Chiar și ritmul cardiac e mai regulat, iar trupul mi-e mai ușor. Nu pot să știu cât va dura izolarea mea, dar e o experiență plăcută pe care aproape că o uitasem. Iar revenirea între oameni va fi cu atât mai benefică, la momentul potrivit.
Vă rog să-mi spuneți dacă am un comportament deviat și trebuie să mă tratez. Până nu mi se agravează boala, în cazul în care ea există.
