Conform ultimelor statistici, un român din trei se judecă în instanță
Pentru orice divergență,
Hai la bară de urgență;
Logica, cu siguranță,
O găsim doar în instanță!
Aproape totul despre cafea (I)
CAFEAUA, plăcerea de a fi împreună
MOTTO: Cafeaua este poțiunea magică ce ne trezește dimineața și adaugă un plus de savoare vieții noastre. Cafeaua trebuie să fie neagră ca noaptea, tare ca moartea dar dulce ca iubirea, spune un vechi proverb turcesc.
În zilele noastre, cafeaua este cea mai populară băutură pe glob. De asemenea, ea se află pe lista celor mai cunoscute mirosuri, alături de bere și unt de arahide. Și să nu uităm că în ultimele trei secole, 90% din toți oamenii care trăiesc în lumea occidentală au trecut de la ceai la cafea. O cafeluță dimineața e binevenită și o poți savura în familie, cu prietenii, vecinii și, de ce nu, virtual.
Etimologia cuvântului cafea
Asemănările fonetice dintre cuvântul „cafea” și echivalenții săi europeni (în italiană „caffe”, în franceză „caffé” și „kaffee” în germană, de exemplu), i-au determinat pe oameni să creadă că numele provine din „Kaffa”, provincie etiopiană de unde cafeaua își trage obârșia. Dar o altă ipoteză a sugerat că acest cuvânt provine din arăbescul „quahwek”, care înseamnă stimulant, putere sau vigoare.
Ce este CAFEAUA
Substanță de origine vegetală, cafeina se găsește între 50 și 150 mg la o ceașcă (6-10cl). Dacă este consumată în cantități rezonabile, este un euforizant (tonic cardiac, stimulant al sistemului nervos). Prezenți într-o proporție mai mică, taninii din cafea sunt diferiți de cei ai ceaiului. Au un rol antioxidant. Este indicat să consumați două cești de cafea pe zi, după fiecare masă principală, pentru a facilita digestia, dar nu mai mult de patru. „Cafeaua este al doilea bun comercializat în lume, după petrol” – ar spune unii.
Istoria unei cafele fierbinți
Istoria cafelei este la fel de bogată ca însăși cafeaua, datând de mai mult de 1000 de ani. În Occident, istoria cafelei începe acum trei secole, dar în Orientul Mijlociu ea este consumată de toate păturile sociale încă din vechime. Prima referință la ceafea, din surse înregistrate, datează din secolul al IX-lea, dar cu multe secole înainte existau multe legende arabe despre băutura miraculoasă și amară cu puteri stimulatoare.
Primele plante de cafea au fost aduse pe coastele Mării Roșii din Africa. La început cafeaua era considerată aliment și nu băutură. Triburile est-africane măcinau boabele crude de cafea și prin amestecarea cu grăsime animală obțineau o pastă pe care o modelau sub formă de bile. Acestea erau consumate de războinicii tribului pentru a avea mai multă energie în timpul luptelor.
Începând cu anul 1000 e.n., renumitul tămăduitor Avicenna, administra cafeaua în chip de medicament. Etiopienii obțineau un fel de vin din fructele de cafea, prin fermentarea în apă a boabelor uscate. Cafeaua creștea în mod natural și în Peninsula Arabiei și din secolul 11 aici cafeaua a fost preparată ca băutură caldă.
Se pare că originea cafelei se află pe continentul african, într-o zonă a Etiopiei cunoscută sub numele de „Kaffa”. De acolo ea se răspândește în Yemen, apoi în Arabia și Egipt. Cultivarea cafelei s-a extins rapid în toate aceste țări și servitul cafelei a devenit un obicei zilnic plăcut. Spre sfârșitul sec. al XIV-lea, societățile care practicau comerțul au început să-și dea seama de marele potențial pe care îl reprezintă cafeaua și au lansat-o cu succes în Europa.
Cafeaua a intrat în Europa prin portul Veneția, unde aveau loc schimburile comerciale cu negustorii arabi. Pe la mijlocul secolului 17, olandezii dominau comerțul naval și au introdus cultivarea la scară mare a cafelei în coloniile lor din Indonezia, pe insulele Java, Sumatra, Sulawesi și Bali. Cafeaua a ajuns în America Latină câteva decenii mai târziu, când francezii au adus o plantă de cafea în Martinica.
La jumătatea secolului 19, o boală rară a plantelor s-a răspândit prin plantațiile de cafea din Asia de sud-est și culturile au fost compromise. Astfel, Brazilia a devenit cea mai mare producătoare de cafea, onoare pe care o deține și astăzi.
Mituri frecvente despre cofeină și cafea
Miturile despre cafea pot fi împărțite în două categorii. În prima intră relatările slab sau deloc argumentate din punct de vedere istoric, privitoare la originea și „circuitul” băuturii în lume. A doua categorie, mult mai bine reprezentată și importantă pentru sănătatea noastră are la bază exagerarea calităților fizico-chimice ale cafelei. Se știe însă că până în secolul al XIV-lea, cafeaua a fost pregătită într-un mod similar cu vinul, fiind utilizată în cadrul ceremoniilor religioase și trecând abia mai târziu în spațiul profan. O istorie apocrifă datând de pe la 1400, povestește despre un păzitor de capre yemenit, pe nume Khaldi, care a observat cum caprele sale deveneau neastâmpărate și energice după ce mâncau fructele roșii care creșteau în tufișurile necunoscute de pe aceste meleaguri. Uimit de comportamentul lor, Khaldi a dus fructe la o mănăstire din apropiere, unde starețul a fiert fructele în apă. Acesta a obținut un lichid amar dar aromat, foarte stimulator, care alunga oboseala și somnolența.
Cealaltă poveste este aceea a unui derviș musulman care a fost condamnat de dușmanii lui să rătăcească prin deșert și astfel să moară de foame. În delirul său, tânărul a auzit o voce care îi spunea să mănânce fructele dintr-un arbore de cafea din apropiere. Dervișul a încercat să înmoaie fructele în apă și când nu a reușit, pur și simplu a băut lichidul acela. Interpretând supraviețuirea și energia sa ca pe un semn de la Dumnezeu, s-a întors la ai săi și a răspândit credința și rețeta acestei băuturi.
Călătorie în jurul unei boabe de CAFEA
Arborele (sau arbustul) de cafea este un membru al familiei Rubiacee (genus coffea); în general acesta nu crește decât în regiunile tropicale și subtropicale, cu ploi abundente, zona principală de cultură fiind situată între 22 și 24° latitudine nordică și sudică (de o parte și de alta a ecuatorului). Acest arbust crește la altitudini care se situează între 200 și 1200 m. Arborele de cafea se cultivă totuși și în zonele înalte (2000 m), cafeaua recoltată aici fiind denumită „High Grown” (cafea de altitudine), a cărei calitate este foarte bună, cu aromă puternică și extrem de apreciată de cultivatori.
Specia Robusta înflorește începând din anul al doilea, iar Arabica înflorește în mod curent în al treilea an de la plantare. De regulă, primele recolte se obțin începând cu anul al patrulea sau chiar cu al cincilea, când plantațiile pot fi considerate „pe rod”. Un arbore de cafea tânăr poate furniza la recoltare până la 2,5 kg de „cireșe”, fructe din care se pot obține, după prelucrare, circa 500 g boabe de cafea curate sau 400 g cafea prăjită.
ARBORELE. Arborele de cafea din specia Arabica poate atinge la vârsta de 6 ani o înălțime de circa 5 – 6 m, iar cel din specia Robusta ajunge până la 10-15 m înălțime. Totuși, culturile se mențin prin tăieri la o înălțime de 2,5 – 3 m, pentru creșterea randamentului în fructe și ușurarea culesului. Arborele de cafea pretinde o temperatură medie de circa 18 – 22°C, cele inferioare temperaturii de 11°C putând avea un efect negativ.
FRUNZELE. Arborele de cafea, tot timpul verde, are de obicei forma unui con, cu ramuri flexibile și rădăcini superficiale. Frunzele sunt verzi – lucioase și ating o lungime de maximum 20 cm, asemănătoare cu cele de laur, dispuse opus două câte două, de-a lungul ramurilor. În funcție de altitudine și climat, arborele de cafea este în măsură să înflorească (la fel ca și portocalul) tot timpul anului, înfloritul principal se desfășoară pe o perioadă de mai multe luni, deși florile sale se ofilesc deja după câteva ore.
FLORILE. Florile sunt albe, cresc sub formă de ciorchine și emană un miros puternic, asemănător celui de iasomie sau de portocal, iar perioada de înflorire variază de la o zonă la alta. Ceea ce este caracteristic la arborele de cafea este faptul că în toate sezoanele se găsesc în același arbore ramuri cu flori, cu frunze verzi, în pârg sau coapte, culoarea acestora trecând de la verde, la galben, apoi la roșu deschis și în sfârșit la roșu-purpuriu, când fructele ajung la maturitate completă.
FRUCTELE. Ca aspect exterior, fructele de cafea se aseamănă cu cireșele și conțin circa 68% pulpă, 6% tegument și circa 26% bob curat. Din punct de vedere botanic, fructul arborelui de cafea este o drupă falsă, acoperită de un tegument membranos, care își schimbă culoarea de la verde la roșu-purpuriu, în funcție de stadiul de dezvoltare a fructului.
Sub acest înveliș se găsește o pulpă cărnoasă, în interiorul căreia se află bobul de cafea. Acesta este format din două părți aplatizate pe o parte și despărțite de o adâncitură longitudinală. Bobul de cafea este de culoare verde în interior, acoperit de o peliculă subțire argintie, peste care se află un înveliș pergamentos de culoare galbenă spre brună.
Există însă fructe în interiorul cărora se găsește un singur bob de cafea de formă rotundă și care este denumit de cultivatori Caracoli. Aceste boabe de cafea provin din fructele arbuștilor de cafea îmbătrâniți, care cresc pe ramurile lor exterioare. Caracteristic acestor boabe este faptul că aroma lor este mai pronunțată decât a celor de formă normală, motiv pentru care boabele de cafea Caracoli sunt atent selecționate de cultivatori și mult apreciate pentru aroma și savoarea lor.
(va urma)
după Mariana Vinereanu
Repriza de umor
BANCURILE SĂPTĂMÂNII
.
* Aloo, vecină? M-am hotărât, divorțez de soțul meu!
– Cum așa?
– Seară de seară visez că mă înșeală cu blonda aia de la chioșcul de ziare!
– Păi divorțezi din cauza unor vise?
– Dacă în visele mele face așa, îți dai seama ce face în visele lui?
.
* – Iubitule, de la 1 la 10, cât mă iubești?
– Iubito, de la 1 la 10, te iubesc foarte mult, dar de la 11 ies cu băieții la o bere.
.
* După vreo 50 de ani de căsnicie… el moare. La scurt timp, moare și ea și ajunge în rai.Acolo se întâlnește cu fostul soț…
– Dragule, ce bine-mi pare că te regăsesc!
La care, el îi răspunde:
– Lasă-mă în pace, cucoană! Contractul a fost foarte clar: „Până când moartea ne va despărți!”
.
* Dacă vine muntele la tine, iar tu nu ești Mahomed… FUGI!!!!
Este alunecare de teren!
.
* Azi noapte mi-a intrat un hoț în casă să caute bani.
Eu când l-am auzit m-am ridicat din pat și am început să caut cu el.
.
* Americanii, japonezii și românii își dotează fabricile cu un ceas inteligent, cu cuc.
America:
Ora 8: Cucu-cucu, bine-ați venit la lucru!
Ora 12: Cucu-cucu, pauză de lucru!
Ora 17: Cucu-cucu, s-a terminat lucru!
Japonia:
Ora 8: Cucu-cucu, deja sunteți la lucru!
Ora 12: Cucu-cucu, continuați lucru!
Ora 17: Cucu-cucu, s-a terminat lucru!
Ora 20: Cucu-cucu, plecați vă rog de la lucru!
România:
Ora 8: Cucu-cucu, a venit careva la lucru?
Ora 12: Cucu-cucu, a început cineva lucru?
Ora 16: Cucu-cucu, mai e cineva la lucru?
.
* Doi polițiști sunt la un examen de limba română și trebuie să facă o propoziție.
Primul polițist spune: „Pe câmp sunt 2 boi.”
Al doilea spune:
– Nu! Nu e bine pentru că lumea o să creadă că noi suntem boii. Stai că știu eu una mai bună:
„Pe câmp sunt 2 boi, înafară de noi 2.”
.
* În Egipt, arheologii au descoperit un mormânt nou. În el erau două sarcofage. Pe unul era o inscripție: „Aici odihnește cel mai faimos jucător de alba-neagra din Egipt”. Pe cel de-al doilea, altă inscripție: „Sau aici!”
.
* Merge un bărbat cu un pistol într-un club și începe să strige:
– Cine s-a culcat cu nevastă-mea?
Nu zice nimeni nimic. Bărbatul mai strigă o dată:
– Cine s-a culcat cu nevastă-mea?
Începe unul să râdă.
– Ce e așa amuzant?
– Nu ai destule gloanțe…
.
* – Tu ai vreun vis?
-Am.
– Care?
– Să mă las de băutură.
– Păi atunci, lasă-te.
– Și pe urmă, cum trăiesc fără vise?
.
* Cică șeful de secție îi strânge pe gabori la un loc și le spune:
– Băi, mâine să veniți îmbrăcați frumos, că mergem la „Nunta lui Figaro”.
A doua zi vin polițiștii, toți îmbrăcați la costume, cu neveste, copii, cadouri, flori. Când îi vede, șeful de secție se ia cu mâinile de cap și zice:
– Mă, idioților, nu mergem la nuntă propriu-zis, „Nunta lui Figaro” e o operă măăă, teatru, operetă, înțelegeți?!
La care ei:
– Și ce te superi așa, Șefu’, dumneata când ai venit la „Lacul lebedelor” cu undițele, noi am zis ceva?
.
* Când eram copil îmi era frică de întuneric…
Acum, când văd factura la curent, mi-e frică de lumină…
.
* Dragi bărbați,
Să nu iubiți niciodată femeia medic! Ea va spune mereu „URMĂTORUL!”
Să nu iubiți niciodată femeia vânzătoare! Ea va spune mereu „STAI LA COADĂ!”
Iubiți profesoarele! Ele tot timpul vor spune ”HAI SĂ MAI REPETĂM O DATĂ!”
.
* – Tată, când voi fi mare vreau să fiu mafiot.
– Bravo! În guvern sau în parlament?
.
* Ultimul studiu medical la nivel național: la rezultatul analizelor, medicii au constatat că tot mai multe persoane de etnie rromă suferă din cauza lipsei de fier.
Jocul care ucide cancerul
După lansarea jocului 3D pe computer, care combate cancerul, medicii au rămas uluiți de eficiența acestuia. Câteva zeci de copii bolnavi de cancer au reușit să învingă boala după ce au „împușcat” celulele cancerigene din organism și și-au activat capacitățile imunitare naturale ale organismului pentru a anihila boala.
Jocul foarte simplu pentru computer „Re-Mission”, acum disponibil gratuit și pe Internet, la adresa http://www.cancergame.org, a reușit să facă furori în lumea științifică internațională după ce câteva zeci de copii care au urmat tratamentul prin joc s-au vindecat în mod miraculos de cancer.
Realizat de Yuko Oda și Dave Kristula (el însuși suferind de la 14 ani de cancer limfatic și fiind un supraviețuitor al unui transplant de măduvă, al unui tratament de câteva luni prin chimioterapie și al altuia de o lună prin radiații), jocul îi pune pe bolnavi în postura unui micro nanorobot, numit Roxxi, care intră în organism și începe să distrugă toate celulele bolnave. Fiecare din cele 20 de misiuni îl plasează pe jucător în corpuri diferite, afectate de forme diverse de cancer. Conceptul ca un joc de acțiune, „Re-Mission” le pune la dispoziție jucătorilor un arsenal complet de arme precum Chemio-Blasterul, Racheta Antibiotică și Pușca Radioactivă, cu ajutorul cărora pot fi curățate organele atacate de celule distrugătoare. Prin joc, pacienții fac un gen de terapie proiectivă în care-și folosesc imaginația creatoare, vizualizând în timp ce „împușcă” celulele canceroase că acest fenomen se petrece de fapt simultan și în corpul lor și accelerând în acest fel procesul de vindecare.
Acest lucru, asumat conștient, poate avea rezultate incredibile în lupta cu boala. „De cele mai multe ori, organismul este slăbit în perioada tratamentului din cauza descurajării, iar jocul cât se poate de simplu „Re-Mission” redă încrederea și puterea de a lupta cu boala”, a declarat unul din creatorii jocului.
Dave a inclus pe site notița în care preciza, așa cum cere legea, că tratamentul prin joc nu presupune renunțarea la citostatice sau la medicația prescrisă, ci vine ca o completare la aceasta. După el, rolul jocului este tocmai acela de a adăuga terapiei o armă redutabilă, starea psihică propice vindecării, cu atât mai mult cu cât pacienții intră în contact „direct” cu procesul vindecării, „împrietenindu-se” cu celulele dendridice, celulele de tip T și plateletele, esențiale în lupta contra cancerului.
Adevărul este însă că nu poți vindeca un cancer supunându-te la „terapii” care provoacă ele însele cancer (radiațiile, chimioterapia). Recurgerea la acestea este o măsură extremă, care are pretenția de a prelungi viața… scurtând-o. Este semnificativ în acest sens că pacienții tratați cu radiații și chimioterapie sunt considerați vindecați dacă… supraviețuiesc cinci ani tratamentului!
Vă recomandăm să urmăriți un documentar video cu Lorraine Day, o specialistă din SUA în terapia pe cale naturală a cancerului, care s-a vindecat de cancer la sân fără să recurgă la extirpare, radiații sau chimioterapie. Puteți urmări filmul la adresa http://www.consciousmedianetwork.com/members/lday.htm.
Puteți, de asemenea, explora și http://www.drday.com/.
Sursa: http://www.ecolife.ro/articole/sanatate/jocul-care-ucide-cancerul.html
Clopotarul Lică
Lică a avut multe îndeletniciri de-a lungul vieții, fără să fie atras mult timp de vreuna. De fiecare se plictisea destul de repede, se certa cu șeful lui și îl lăsa baltă. Doar nu era sclavul care să se scoale în fiecare dimineață devreme și apoi să asculte de indicațiile altuia! Avea și el mândria lui!
Așa a ajuns clopotar (făt, cum îi plăcea să i se spună) în biserica din localitate. Trebuie să recunoaștem că preotul era disperat în acel moment în a găsi pe cineva să-l ajute la slujbe, din moment ce a ajuns să-l angajeze pe el. A contat și intervenția plină de rugăminți a Dorinei, nevasta lui Lică, care l-a asigurat pe părinte că o să contribuie și ea la curățenia din biserică și în strunirea bărbatului ei. Locul de muncă era bun și, pe lângă salariu, mai primeau câte un colac, o sticlă de vin și mese gratuite la parastasuri și pomeni.
A trecut ceva timp și treaba părea să meargă bine, iar Dorina făcea tot posibilul ca enoriașii să fie mulțumiți, chiar dacă uneori trebuia să-l acopere pe Lică. S-a întâmplat, însă, ca într-o zi să moară Crăciun, un credincios avut care a făcut multe donații pentru biserică, fiind curator de mulți ani.
În seara dinaintea înmormântării, la casa defunctului s-a ținut parastas mare și mulți oportuniști s-au cherchelit cu câteva pahare mai mult decât puteau duce. Doar aveau datoria să cinstească cu vârf și îndesat memoria unui om atât de bun! Printre ei a fost și Lică, zăbovind până târziu și ajutând la transportul sicriului în biserică, pentru slujba de a doua zi.
Dorina a așteptat zadarnic să-i apară bărbatul acasă și a adormit îngrijorată, după miezul nopții. S-a trezit speriată, către dimineață, însă patul era tot gol. A fugit la casa popii, acesta explicându-i că l-a văzut pornind spre casă, prin noapte, cu o sticlă de băutură în mână.
Pe la ora 10, trebuiau să facă slujba de înmormântare, iar sfinția sa nu avea făt. Disperată, Dorina a găsit cu greu un om care se pricepea la astfel de treburi și, după ce i-a făgăduit lui banii ce-i reveneau, l-a convins să-i țină locul lui Lică.
Astfel că la ora planificată a început ceremonia, biserica fiind plină de credincioși și curioși. Sicriul era așezat în fața altarului, pe o masă înaltă, acoperită cu un giulgiu negru ce se revărsa până la podea. În primul rând stătea văduva îndurerată, o femeie masivă care suspina intermitent. Era înconjurată de cei doi fii și nevestele lor. Bineînțeles că toți erau îmbrăcați în negru și cu cămăși albe, impecabile.
După ce părintele a cântat prohodul, a trecut la pomenirea faptelor bune și dărnicia care l-a caracterizat pe defunct. Vocea gravă și afectată a popii provoca multe reacții de durere din pieptul văduvei și a altor femei sensibile. Printre cuvintele de slăvire și of-urile inerente, se auzea din ce în ce mai clar un zgomot supărător ce semăna cu un sforăi și care se părea că vine dinspre sicriu. Oamenii au început să facă fețe-fețe, uitându-se unii la alții și neștiind ce să creadă. Cu fața răvășită de sentimente contradictorii, proaspăta văduvă se ridică în picioare, arătând cu degetul spre coșciug și strigând:
– Omul meu!!!… Omul meu… trăiește!!! Și-a revenit!!! Deschideți sicriul, că se sufocă!… Nu auziți!?
Apoi a leșinat în brațele feciorilor. Popa a tăcut și a cerut să se facă liniște. Atunci au putut să audă foarte clar un sforăit puternic, care venea de sub coșciug. Câțiva bărbați mai îndrăzneți s-au apropiat și au ridicat giulgiul. Sub masă, cu o sticlă goală lângă el, dormea liniștit fătul cel mult căutat. Când l-au trezit nu prea știa ce se întâmplă în jurul lui și bombănea ceva de neînțeles.
Așa s-a încheiat și această carieră a lui Lică.
Sursa: blogul meu de pe Esențe Literare
Epigrama care mușcă (XCVII)
PATRIARHUL DANIEL REBOTEAZĂ TRAFALETUL
Deși era un trafalet,
Preafericitul Daniel
– Probabil după-un aniset -,
„Miruitor” făcu din el!
Epigrama care mușcă (XCVI)
Lipsa podurilor și nechibzuința oamenilor care traversează râurile umflate, provoacă numeroase victime
Trei olteni trecură Oltul,
Dar se înecară doi,
Un altul a filmat totul
Și-a încasat-o apoi.
Un adevăr cutremurător
Ioan Munteanu, cel mai cutremurător adevăr spus de la tribuna Parlamentului României, de la 1945 încoace: „Neam de neamul nostru n-a cunoscut vreodată atâta violență, dezmăț și nesupunere!”
Milioane de români sunt măcinați de aceleași probleme, care parcă nu le mai vede nimeni din cei ajunși în Parlament. Suntem uimiți, astăzi, de declarația politică făcută în Parlamentul României, de un deputat – Ioan Munteanu (colegiul 5, Neamț) – în care ni se vorbește și, implicit, recunoaște cele mai mari tare care apasă asupra acestui popor. Înainte de a citi acest document, care ar trebui să facă înconjurul Europei pentru radiografia completă a societății românești, trebuie să vă spunem că deputatul Ioan Munteanu este singurul din Neamț care, fiind la putere când s-a votat tăierea pensiilor, a refuzat să dea acel vot. A fost exclus și, pentru verticalitatea sa, oamenii i-au dat buline albe și l-au ales din nou. Ne-a surprins (…) cu această declarație politică, unică pentru peisajul post-decembrist românesc.
„E din ce în ce mai clar că nimic nu mai e ca altădată. S-a schimbat vremea, dar s-au schimbat și vremurile. S-a cam terminat cu cei șapte ani de acasă, cu respectul față de profesori sau față de persoanele în vârstă. O nestăvilită bășcălie a luat locul bunului simț și a comportamentului civilizat. Lumea s-a întors pe dos, copii își bat ori își ucid părinții tineri, netrebnicii violează, apoi ucid cu bestialitate bătrâne neputincioase, nu mai există onoare, cinste, muncă, generozitate, nimic din ceea ce înseamnă valori morale și spirituale strămoșești.
Unde au dispărut cumințenia românului și frica de mânia lui Dumnezeu? Neam de neamul nostru n-a cunoscut vreodată atâta violență, dezmăț și nesupunere ca la acest început de mileniu. Sau, după cum spunea Alexandru Vlahuță într-o poezie de o surprinzătoare actualitate (publicată, însă, în 1881): „vai, nenorocită țară, rele zile-ai mai ajuns!”
Îngrijorător este faptul că suntem conduși de oameni de proastă calitate, de analfabeți (cu sau fără diplomă), de parveniți și de mojici. Incultura, prostia și obrăznicia au devenit criterii și atuuri de promovare. Grav e că aproape toți acești indivizi, considerând că li se cuvin posturile și că pot lua orice hotărâre, trag după dânșii oameni de aceeași calitate îndoielnică. Așa se explică paradoxul din multe instituții bugetare în care mediocrii și submediocrii ajung să facă legea și să reprezinte statul, obligându-i pe adevărații specialiști să-și părăsească locurile de muncă. Acești indivizi, aflați vremelnic în funcții nemeritate, își fac loc în față dând din coate, le place să fie băgați în seamă, să se vorbească și să se scrie despre ei. Sunt nelipsiți de la tot felul de sindrofii și ceremonii, de la evenimente mondene, dar și de la slujbe, parastasuri și pomeniri. Se închină cu falsă smerenie la icoane, în timp ce mintea le umblă la hoții și șmecherii. Fac gesturi umanitare de ochii lumii, dar de fapt nu cheltuiesc nici 0,1 din ceea ce fură.
Trăiesc într-un lux deșănțat, risipesc fără măsură banii ușor câștigați, petrec vacanțe în locuri exotice, adună averi peste averi și îi sfidează cu neobrăzare pe cei care ar fi meritat să ajungă în locul lor, dar n-au făcut-o pentru că le-a lipsit tupeul lor nerușinat.
Exemplele de acest fel se întâlnesc la orice pas, fără ca oamenii din jur să mai aibă vreo reacție. Într-o lume în care scara adevăratelor valori s-a răsturnat, nimeni nu se mai miră că X sau Y au ajuns acolo unde au ajuns. Și, mai ales, cum au ajuns. „Ei sunt mari și tari, nu au nici rușine, nici sfială că-ntr-o zi le vor cere socoteală” (tot Vlahuță, 1881!).
În România va trebui să se ducă o luptă foarte grea cu această categorie care a impus regulile junglei. Doar un lider respectat și autoritar, un patriot, un român adevărat mai poate readuce țara pe calea cea bună. Îl vom găsi? Îl vom avea? Eu nu pot decât să sper!”
Sursa: e-mail
Viteza mersului și moartea
Mersul pe jos ne ferește de… inevitabil (o informație demnă de a fi reținută și aplicată)
Cât de repede merge Omul Cu Coasa? (Wie schnell geht der Sensenmann?), de Barbara RICHARDS
Mulți oameni ar putea evita întâlnirea prematură cu Cosașul, dacă ar merge suficient de repede! Acesta este rezultatul unui studiu recent, australian. Mai mult, studiul a evaluat viteza neașteptat de mică a Cosașului. Cei care merg chiar și puțin mai repede, pot menține un avans decisiv asupra lui.
Cercetătorii australieni au măsurat, sistematic, viteza de deplasare a 1700 bărbați, în vârstă de cca 70 de ani, timp de 5 ani. Viteza lor medie a fost de doar 3 km/h. În această perioadă, au decedat 266 bărbați.
Acei bărbați care au avut o viteză de peste 3 km/h, au avut un risc de deces cu 35% mai redus decât media. Pe cei care au avut peste 5 km/h, Cosașul nu i-a mai putut ajunge! Printre cei decedați, nu a fost nici măcar unul singur care a avut o viteză medie de peste 5 km/h.
Și alte studii documentează clar relația între viteza de mers și rata de mortalitate. Acei oameni în vârstă care practică, cu măsură, sportul și mișcarea își măresc cu 700% șansele de a avea o bătrânețe săracă în boli. Nu este prea târziu nici pentru cei care încep să facă mișcare doar la bătrânețe. Sportul cel mai sănătos la bătrânețe este și cel mai nespectaculos: mersul în ritm vioi!
Deși solicită inima relativ puțin, mersul vioi este una dintre cele mai bune metode de a antrena sistemul circulator și de a reduce riscul de accident cardio-vascular, dovedindu-se superior altor sporturi, ca jogging sau vâslit. În plus, mersul cruță articulațiile și are un potențial de accidentare redus. Secretul eficienței excepționale a mersului vioi se explică prin faptul că niciun alt sport nu activează atâția mușchi. La ciclism sunt antrenați 35% din mușchi, la jogging – 70%, dar la mers sunt implicați 90%.
Completare la cele afirmate mai sus: Toată suprafața pământului este străbătută, de-a lungul și de-a latul, de niște benzi energetice – denumite Radiații Hartman. Plimbându-ne pe jos, intersectăm aceste benzi energetice și ne încărcăm cu energie. Condiția, pentru ca să beneficiem de această energie, este de a avea o viteză de deplasare mai mare de 3 km/h și să facem zilnic minim 6.000 de pași.
Sursa: e-mail
Groparul Lică
A murit Rozalia Lupuțanului, vecina din fața casei lui Lică. Împlinise 80 de ani, din care ultimii 20 fusese văduvă. Bărbatul i s-a stins din cauza băuturii, iar ea a trăit apoi doar cu credință, rugându-se lui Dumnezeu și mergând zilnic la biserică.
Adrian, feciorul ei, locuia în Baia Mare, unde era însurat și avea doi copii. O vizita destul de rar, dar acum a venit cu toată familia să facă pregătirile de înmormântare. O cunoștea pe Dorina, nevasta lui Lică, cu care fusese coleg în școala generală și apoi în liceu. Pe acest considerent a acceptat propunerea femeii, ca bărbatul ei să sape groapa răposatei și să câștige un ban binevenit.
Au bătut palma pentru 150 de lei, o sumă frumușică pentru câteva ore de muncă, și au stabilit ca a doua zi dimineață, Lică să pregătească mormântul până pe la ora 16.00, când urma să sosească cortegiul funerar.
La răsăritul soarelui se anunța o zi toridă de vară. Era trecut de ora opt și Dorina nu reușea să-și tragă bărbatul din așternut. Omul a fost la parastas până către miezul nopții și a venit beat acasă. Cu chiu, cu vai, după ce i-a adus cafeaua și țigara la pat, a reușit să-l urnească din loc și să-l trimită la Adrian, ce-l aștepta cu ochii pe ceas și cu propunerea de a-l însoți, pentru a-i arăta unde să sape.
Lică a refuzat categoric, argumentând că la fiecare zi de Luminație a fost și a băut câte un pahar pentru sufletul mortului, oferit cu dărnicie de tanti Rozalia, deci cunoștea bine locul. Era un mormânt dublu, cu o piatră funerară recentă, iar el trebuia să sape în partea stângă.
A cerut un hârleț și o lopată, că ale lui se rătăciseră pe undeva, un sfert de litru de pălincă și ceva de-ale gurii: numai carne să fie. Vecinul i-a mai dat un pahar de băutură înainte de drum și banii în avans, ca să aibă Dorina pentru cumpărături. Lică a plusat și a mai cerut un pahar de tărie, să aibă chef de muncă, dar l-a asigurat pe Adrian că groaopa va fi gata la ora stabilită, fără nicio îndoială! Apoi a plecat spre cimitir.
Era trecut de ora nouă și soarele era din ce în ce mai agresiv: Omul știa, însă, că pământul din zona cu pricina era reavăn și nu cerea mult efort. Ajuns la locul de veci, s-a bucurat că avea ceva umbră de la un nuc apropiat, cel puțin deocamdată. A început să sape și treaba mergea bine. Nu avea ceas, dar se orienta după soare.
Când clopotele bisericii vesteau miezul zilei, mai avea preț de două ore și era gata. Bani câștigați ușor! Dar foamea, și mai ales setea, l-au convins să se oprească și să prânzească. Încă nu mâncase nimic în acea zi, iar cele 200 de grame de pălincă, băute dimineață, îl ardeau la stomac. Chiar și soarele îl bătea acum, chiar în creștet. Așa că s-a tras binișor la umbră și, după ce a golit pe îndelete sticluța, a îmbucat de câteva ori și a aprins două țigări, consecutiv.
Se uita la groapă, se întorcea către astrul ceresc și nu prea-l mai trăgea inima. În cele din urmă, se urni de sub pom și coborî să mai dea cu hârlețul. Nu a durat mult și a lovit în ceva mai solid, iar după ce a scormonit mai bine, a dat de un os omenesc. Măi să fie!!! Nu cumva a săpat în cealaltă parte a mormântului?! Doar a făcut-o în stânga, însă a privit din altă perspectivă!
Acum era nervos și răscolea înfierbântat pământul, să se convingă dacă într-adevăr l-a dezgropat pe Lupuțanu. Acolo, între oasele vechi, găsi o sticlă de litru, plină cu un lichid roșu. Curios, a ridicat-o și după ce s-a chinuit să-i scoată dopul, a gustat-o, la început cu precauție. Era vin. Un vin vechi de cel puțin 20 de ani, tare și spumos.
Atunci și-a amintit de vorbele proaspetei răposate, care spunea că a pus o sticlă de vin în sicriul bărbatului său, că tare-i mai plăcuse în timpul vieții!
Lică s-a așezat jos, într-un capăt de groapă ce mai păstra ceva umbră și a trecut la golirea sticlei, în timp ce răscolea cu picioarele printre oasele descoperite. Nu ținea minte să mai fii băut vreodată așa vin bun și se gândea că tot răul e spre bine. Era păcat să rămână îngropată în pământ o asemenea licoare! Timp nu mai avea să îndrepte greșeala. Și nici chef…
Când a sosit alaiul cu sicriul Rozaliei Lupuțanului, l-au găsit pe Lică dormind printre oasele bărbatului ei, cu o sticlă goală alături. A fost nevoie de patru oameni să-l scoată, să astupe groapa și apoi să o facă pe cea care trebuia. Spre seară, trupul răposatei era coborât în locu-i de odihnă. De atunci, însă, nimeni nu l-a mai băgat pe Lică de gropar.
Sursa: blogul meu de pe Esențe Literare
racoltapetru6 