Pe la sfârșitul verii, pământenii s-au mutat în casă nouă. E drept că doar două camere aveau acoperiș, însă era un mare progres de la corturile în care se înghesuiseră până atunci, când vremea de afară era potrivnică. Fiecare locatar și-a amenajat colțișorul lui, a încropit un loc de dormit, cu învelitori din blănurile animalelor vânate și țesături din liane. A durat câteva zile până s-a obișnuit Guță cu noua situație,, fiindcă se învățase să stea până târziu printre oamenii din jurul focului și să mai ciugulească din mâinile lor câte ceva. Dar nu rămânea el dator și drept recompensă venea aproape zilnic cu câte un pește, prins cu abilitate din apele deltei. Îl punea în fața femeilor responsabile cu gătitul și aștepta să fie felicitat pentru isprava lui.
Capanul s-a obișnuit, însă, cu noua situație și urletele din prag din amurg au devenit din ce în ce mai rare. Doar că, într-o astfel de noapte, Guță părea că turbase și nu se oprea nicio secundă din lătrat, trezindu-i pe toți din somn. Parcă și pământul trepida din cauza zgomotului, iar Relu a ieșit afară pentru a vedea despre ce-i vorba. Cei dinăuntru au auzit imediat un strigăt al acestuia și cu toții au sărit din așternuturi. Gavrilă a înhățat pușca de alături și a fost primul care a trecut pragul. Ceea ce i-a fost dat să vadă, l-a făcut să înlemnească de groază.
La vreo 20 de metri de casă, se târa spre ei un șarpe imens, cum nici măcar nu-și imaginau că există. Nu puteau distinge lungimea, dar diametrul lui depășea doi metri, iar țeasta îi era cât cabina unui TIR, a cărui capotă era deschisă. Pe cap, deasupra ochilor hipnotizanți avea o proeminență fosforescentă în formă de piramidă, care lumina puternic în jur. Limba-i elastică și lungă îi era precum un arcan lipicios trimis în avangardă, iar cei patru colți, lungi și încovoiați, arătau ca niște sulițe gata să străpungă orice prindea în cale. Situația era disperată, căci Guță părea o gânganie pe lângă matahala care se apropia târându-se cu greutate prin iarbă.
Gavrilă își reveni la timp din buimăceală și se avântă în fața lui Relu, care era neînarmat. Ochi și trase un foc, dar fără niciun efect favorabil, ci doar o tresărire a monstrului. Încercă a doua oară, țintind de data asta în ochii șarpelui, dar tot fără succes. În schimb captase atenția animalului, care își ridică capul la vreo patru metri de pământ, pregătindu-se să-și lanseze limba. Gura îi era deschisă ca un hău întunecat și privirea îi făcea să le înghețe sângele în vine. Erau toți șase în fața casei, dar Bogdănel apucase să fugă după cea de-a doua pușcă. I-o întinse tatălui său, atenționându-l, iar acesta o luă fără să-și ia ochii de la atacator. Era probabil ultima încercare și viața tuturor depindea de glonțul pe care-l va trimite.
– Trage-i în cerul gurii!, se auzi strigătul lui Relu.
Gavrilă se concentră pe cât îi permitea situația și se rugă în gând pentru reușită. Ochi din nou și trase de trăgaci chiar înainte ca limba șarpelui să pornească precum o praștie. Capul înspăimântător rămase pentru o clipă nemișcat și tăcut, apoi se auzi un șuierat strident și îndelung. Se părea că vânătorul îi găsise punctul slab și, ca să fie sigur, trase și cel de-al doilea glonț, în aceeași direcție. Matahala tresări puternic și începu să-și bălăngăne capul dintr-o parte în alta, în timp ce oamenii căutau un loc mai ferit. Apoi se produse impactul cu pământul, de parcă era un seism major. Șarpele a mai respirat încă multă vreme și nimeni nu a avut curajul să se apropie prea mult. N-au mai dormit toată noaptea și au făcut planuri pentru a doua zi.
Dimineață au putut vedea pe îndelete tot corpul neînsuflețit al monstrului marin. Avea aproape 20 de metri în lungime și cântărea peste trei tone. Era imperios necesar să scape de el, altfel duhoarea cărnii stricate le-ar fi făcut aerul insuportabil. Ar fi putut să-l rostogolească până pe plajă, cu ajutorul cavanelor, dar tot nu era suficient de departe. Relu a propus tranșarea în bucăți, cu drujba. Era o treabă grea și scârboasă, dar aveau și beneficii notabile. Cornul fosforescent l-au detașat și i-au făcut un piedestal chiar în fața casei. Astfel că aveau lumină toată noaptea. Din colții cei mari și-au făcut săbii performante, cu care puteau tăia chiar și pielea șarpelui. Din acea piele, Florica le-a făcut apoi bărbaților și lui Bogdănel câte un tricou ușor, dar prin care nu trecea glonțul sau orice cuțit din metal.
Seara târziu, după ce ultimele bucăți din cadavrul monstrului au fost aruncate în mare, au răsuflat ușurați în jurul unui foc de tabără, binevenit după o zi atât de grea. Relu a considerat că meritau să bea ultima porție de pălincă de pe Pământ.
– Cred că nu am fost prea inspirați atunci când am botezat această planetă, a zis el după ce a golit paharul din lemn, meșteșugit de copii. De când am venit, am fost atacați de păsări, animale terestre și marine. Și nici nu vreau să-mi închipui ce alte grozăvii ne va fi dat să înfruntăm.
– Eu am fost cu ideea numelui și nu-mi schimb părerea, răspunse Olguța, de lângă el. Chiar și în Rai era un șarpe rău și viclean.
– Ăla era Satan, draga mea, ținu să clarifice Florica, în timp ce învârtea în mâncarea de pe foc.
– De data asta am crezut că s-a zis cu noi, spuse Carmen, încă având emoție în glas.
– Da’ de unde!, se făli Bogdănel. I-am venit noi de hac monstrului! Dacă n-ar fi astfel de animale, n-ar fi nici aventură și ne-am plictisi…
– Ia nu te mai lăuda atâta și pune-te de mănâncă!, se auzi vocea lui Gavrilă. Nici nu-ți dai seama cât de mare a fost pericolul, ci te gândești numai la aventuri!
Dar voia bună pusese stăpânire pe toți, așa că au izbunit în râs.
racoltapetru6 