Două zile și două nopți au fost necesare până când halanii s-au mai întremat. În tot acest timp au fost înconjurați mereu de pământeni, care nu pierdeau nicio ocazie de a încerca să se înțeleagă cu ei. Prin semne, prin desene sau chiar cuvinte pe care reușeau să le însușească, fiecare era avid să afle cât mai multe de la oaspeții lor. Astfel, o mare parte din întrebări și-au găsit în cele din urmă răspuns.
Celui rănit la picior i se spunea Șivu, iar celuilalt, rănit la mână, Hita. Amândoi erau vânători trimiși de Marele Șef, Cali, să procure hrană pentru comunitatea lor, ce trăia în vârful muntelui. Dacă nu i-ar fi atacat capanii, nu ar fi fost descoperiți de străinii pe care-i urmăreau chiar de la venirea lor. Călătoreau cu o luntre pe care au lăsat-o legată în locul unde au fost încolțiți imediat după ce au debarcat. Aveau în ambarcațiune și câte o arbaletă cu săgeți, dar n-au apucat să le folosească, fiind luați prin surprindere.
Pământenii au continuat să le spună „halani” și după ce au aflat că prin acel cuvânt strigat de mai multe ori de Hita, acesta spusese de fapt că e rănit, el și tovarășul lui. Degeaba li s-au oferit tot felul de bucate făcute special pentru răniți; aceștia nu au acceptat decât apă, lapte și fructe de pădure. De carne nici nu s-au atins, oricum era ea preparată. Cu toate acestea, recuperarea lor se făcea văzând cu ochii, semn că aveau un organism puternic și obișnuit să-și revină rapid.
Primul dintre halani care a văzut cornul fosforescent din fața casei a fost Hita. Chipul lui s-a îngălbenit pe dată și a căzut cu fața la pământ, bolborosind ceva în șoaptă. Numai după un timp a aflat Relu că, pentru ei, șarpele acela era un idol pe nume Zalu, pe care îl venerau și căruia i se rugau. Era o poveste lungă pe care pământenii nu o puteau pricepe încă și care-și avea rădăcinile în istorie. Tot Hita a adus, din locuri numai de el știute, niște buruieni tămăduitoare din care a făcut o fiertură pentru rana lui Șivu. Rezultatele au fost uimitoare și, după încă patru zile, halanii erau gata de plecare.
Le-au mulțumit gazdelor pentru ajutor, promițând că se vor întoarce în vizită, dar bărbații au insistat să-i conducă până la luntre. Șivu mergea sprijinindu-se de un baston improvizat, pentru ca să nu-și solicite prea tare piciorul rănit. Ambarcațiunea era la locul ei, iar Bogdănel a primit în dar o arbaletă și câteva săgeți cu vârfuri din metal. Tare s-a bucurat băiatul pentru noua lui armă și a promis că o să învețe s-o mânuiască precum un halan.
Apoi, omuleții și-au luat la revedere în felul lor, punând mâna dreaptă pe umărul stâng al celui din fața lui și privindu-l în ochi preț de câteva secunde. Relu, Gavrilă și Bogdănel le-au ținut isonul, adoptând această formă de salut, după care s-au despărțit. Luntrea era vioaie și ușoară, iar vâslele, mânuite cu dibăcie, făceau ca ambarcațiunea să prindă viteză și să dispară imediat în zare, chiar dacă mergeau în amonte.
Pământenii au trecut la verificarea capcanelor, dar n-au găsit nicio pradă de data asta. În schimb, chiar la ultima groapă, s-au trezit cu o namilă de urs, care le-a tăiat calea. Ceva îl supărase și se vedea că avea intenții agresive. Fiecare din cei trei a pus mâna pe arma-i din dotare, așteptând mișcarea sălbăticiunii care avea peste 3 metri când se ridica pe picioarele din spate. Urletul îi era la fel de puternic precum făptura și oamenilor le cam înghețase sângele în vine. Era suficient să-i „mângâie” cu ghearele lungi ale unei labe și viața celui atins s-ar fi scurs rapid. Ursul se apropie mai tare și Gavrilă puse arma la ochi. Glonțul lovi în pieptul namilei, fără să o doboare, iar când să mai tragă odată, pușca nu răspunse comenzii. Relu sări în față, lovind cu sabia, dar animalul pară cu unghiile, deviind arma și aruncând-o cât colo. Fără apărare, amândoi bărbații erau în pericol mare, pentru că ursul era și mai întărâtat, fiind rănit și gata să taie în carne vie.
Atunci s-a întâmplat minunea! O săgeată bine țintită se înfipse chiar în gâtul animalului, făcându-l să sângereze masiv. Aceasta plecase din arbaleta lui Bogdănel, uimit și el de efectul ispravei sale. Ursul nu rezistă mult și se prăbuși la pământ, gemând din ce în ce mai slab. Relu își ridică sabia și apoi se apropie de sălbăticiune. La fel făcură și ceilalți doi.
– Bravo, măi băiete, ce să zic! Ne-ai cam salvat viața!, zise Gavrilă către fecioru-său.
Relu îl bătu pe umăr pe junior, mulțumindu-i astfel. În acel moment, Bogdănel era tare mândru și inima-i bătea ca niciodată până atunci. Își admiră încă o dată arma lucioasă și săgețile, apoi dădu să-și recupereze săgeata din gâtul victimei. Relu îi ceru să aștepte un moment. Cu două lovituri de sabie, reteză labele ursului și le puse în tolbă. Era o delicatesă culinară pe care o meritau din plin.
, pe când cele mai timide optează pentru o nuanță cât mai „cuminte”. Oja se poate asorta chiar și cu accesoriile din dotare, cum ar fi poșeta, geanta sau animalul de companie.
racoltapetru6 