racoltapetru6

Mergea mereu înainte, prin pădure, hipnotizat de frumusețea exemplarelor de ciuperci. Nici nu și-a dat seama când a trecut granița zonei de siguranță pe care și-o impusese și nici de ora la care trebuia să se întoarcă. Plouase bine în ultimele zile, iar recolta de hribi era mai frumoasă ca niciodată, astfel că își putea permite să aleagă numai din cele mari și sănătoase. Se trezi din reverie doar când ajunse la marginea unui luminiș încărcat cu tufe de zmeură coaptă, ce răspândeau o mireasmă irezistibilă, generatoare de pofte pe măsură. Amândouă plasele îi erau pline, dar stomacul îi era gol și se răzvrătea în felul lui. Merita și el o răsplată, măcar de câteva minute, în care să se delecteze cu savoarea fructelor. Încă nu se înserase și se puteau culege ușor, fiind multe laolaltă și invitându-l parcă să se servească. Pădurea era mai generoasă cu el sau nimerise într-un loc aparte, încărcat mereu cu astfel de bunătăți.

Astfel de gânduri avea badea Nicolae, în timp ce soarele își strângea razele luminoase și se pregătea de apus. Doar această schimbare îl făcu pe omul nostru să-și amintească că pădurea nu e la fel de plăcută și noaptea, iar drumul spre casă era lung și nu prea ușor de regăsit. În momentul când se aplecă să-și ia bagajele, simți o lovitură puternică peste brațul drept, care-l proiectă câțiva metri într-o parte. Apoi auzi un răget puternic, ce făcu să-i înghețe orice intenție de a se mișca. Căzuse pe spate și nu simțea nicio durere, ceea ce-l duse cu gândul la rău. Ursul uriaș care-l atacase îi lăsă un răgaz, timp în care îi sfârteca plasele, împrăștiindu-i nervos toate trofeele de care el se bucurase.

A fost un timp prețios, necesar pentru a-și reveni și a evalua situația. Din umăr îi curgea sânge din belșug, iar mâna dreaptă îi era amorțită. Trebuia să se ridice și să o ia la fugă ca din tun, deși avea slabe șanse să nu fie ajuns din urmă. Cu un „Doamne ajută” în gând și un instinct de supraviețuire ce-i dădea putere, se săltă în picioare și prinse viteză în direcția opusă dihaniei. Un alt răget îl avertiză că aceasta nu era dispusă să-l ignore, ci pornise pe urmele sale. „Ce e de făcut, oare ce e de făcut?” se întreba el luptându-se cu iarba înaltă și tufele ce-i zgâriau nemilos pielea. Salvarea i se păru că vine din partea unui copac tinerel care-i apăru în față și spre care se avântă cu ultima nădejde. Sări pe el, ținându-se numai cu mâna sănătoasă și ajutându-se de picioare, urcând astfel cu disperare, dar cu mare greutate. Jivina era deja acolo și încerca să-l prindă de încălțăminte, dar nu mai ajungea. „Doamne mulțumescu-ți!” își zise cu satisfacție badea Niculae, încercând să-și mențină poziția, ba chiar să și-o îmbunătățească.

Nu-i era deloc ușor, doar cu un braț sănătos, dar reuși, totuși, să ajungă la prima cracă mai solidă pe care să se așeze. Nici aici nu se simțea în siguranță, ursul scuturând cu putere tulpina prea firavă a copacului, hotărât să-l pedepsească pentru încălcarea teritoriului. În acele momente se auzi sunând mobilul telefonului, iar bătrânul mulțumi încă o dată Celui de Sus că nu l-a pierdut în tot acest haos. Îl scoase cu mâna sănătoasă, știind că nu putea fi decât băiatul său, Mihăiță.

– Tată, îi auzi și recunoscu el vocea. Pe unde umbli? La ora asta, trebuia să fii acasă.

– Cred că m-am rătăcit, Mihăiță, și nu cred că voi putea să mă întorc.

– Dar cam pe unde ești?

– În Pădurea Veche, unde vin de obicei.

– Și prin ce zonă? Cât de adânc ai intrat?

– Dragul meu, pe aici nu cred că am mai fost, dar dacă mă uit bine din copac, pot vedea albia unui râu, în apropiere. Cred că-i Izvorul Mort.

– Înseamnă că ești departe și nu poți porni singur spre casă. O să sun la 112, dar nici ei nu pleacă în căutare pe timp de noapte. Dar ce-i urletul acela care se aude?, se miră băiatul.

Badea Nicolae se văzu nevoit să recunoască:

– Vine de la ursul care vrea să rupă copacul în care m-am cățărat.

– Ai fost atacat de urs!? Ești rănit, tată?, exclamă cu îngrijorare Mihăiță.

– Doar la mâna dreaptă, însă mă țin bine cu celelalte părți ale corpului. Numai să nu leșin din cauza hemoragiei.

– Tată, rezită cât poți! Mi-a venit o idee și sper să o pot pune în practică. Dacă va fi așa, cineva o să vină să te salveze. Izvorul Mort, zici?

– Da, dar cine poate să mă găsească noaptea în mijlocul pădurii? Nici măcar elicopterele.

– Nu-i vorba de elicopter. Fii tare și ai încredere, că eu trebuie să închid și să fac o comandă.

Telefonul amuți, lăsând loc grijilor și legănatului tot mai periculos pe care ursul îl aplica periodic obstacolului dintre el și victimă. Bătrânului i se scurgeau speranțele din gând, precum sângele din vine și puterile din trup. Probabil că băiatul său a vrut să-l încurajeze printr-o salvare fictivă, dar nimic nu putea schimba situația. Jivina o să câștige, în cele din urmă, iar ea știa asta, la fel cum începea să creadă și el. Păcat că-i rămăsese cuțitul într-una din plase, altfel ar fi murit în luptă, încercând să-i găurească măcar o dată blana. Dar așa nu avea nicio șansă, se punea doar problema timpului cât va rezista până la cădere sau doborâre. Luna se ițise pe cer, luminând ursul care lingea picăturile de sânge de pe iarbă, ca pe un aperitiv. Timpul se scurgea din ce în ce mai dureros și mai lung, iar badea simțea că răstignirea lui se apropie de sfârșit. Numai că n-avea cum să-și închipuie care va fi cu adevărat acesta.

De undeva, sau parcă de peste tot, se auzi un șuierat prelungit ca de sirenă. Apoi încă unul și încă unul. Ursul își ridică nările în aer, încercând să înțeleagă despre ce-i vorba. Bătrânul credea că are halucinații, înainte de leșin. Chiar și când la capătul luminișului își făcu apariția un ochi mare și strălucitor, el crezu că-i lumina pe care o vede omul înainte de moarte. Însă pământul începu să trepideze, determinând jivina s-o ia la sănătoasa, iar badea își dădu seama că totul e aievea, chiar dacă părea de neimaginat. Un tren, care-și construia singur traversa de cale ferată, pătrundea în pădure exact pe albia secată a Râului Mort. Și nu era o trecere întâmplătoare, din moment ce gigantul din fier se opri la câțiva metri de el. Cu puținele puteri pe care și le mai putea mobiliza, badea Nicolae se lăsă să alunece spre sol, apoi păși cu pași grei spre cea mai apropiată ușă de vagon. Un braț necunoscut i se întinse și îl ajută să urce într-o atmosferă plăcută, unde își permise luxul să leșine. Se simțea pe mâini bune.