Cei doi prieteni locuiau într-un bloc cu o sută garsoniere de serviciu, în care aveau vecini tineri necăsătoriți, aproape în totalitate. Camera era în formă de L, cu o bucătărie mică și o baie înghesuită, dar cuprindea o cadă mulțumitor de încăpătoare chiar și pentru vlăjganul macaragiu. Țevile dintre etaje treceau prin spatele chiuvetei, mascate de plăci subțiri din material plastic, având o firidă acoperită de o altă plăcuță din același material. Aceasta era desprinsă în cele mai multe băi și aproape nimeni nu se obosea să o fixeze la loc.

Cornel s-a mirat cât de bine se auzeau sunetele vecinului de deasupra, încât se distingeau chiar și cuvintele spuse în șoaptă între el și consoarta cu care își împărțea locuința. La început nu le-a dat importanță, mai apoi s-a amuzat, iar după câteva luni a devenit tot mai interesat. Nu îi cunoștea personal, deși e foarte posibil să se fi intersectat cu ei pe scări, însă vocea tristă a tinerei i-a atins inima și l-a întristat. Din discuțiile lor s-a putut deduce că tânărul venea de obicei băut și își bătea nevasta, cel mai adesea din gelozie, motiv pentru care nu-i dădea voie să se angajeze sau să iasă singură din casă.

O chema Voichița și locul ei de refugiu a devenit baia, unde își agățase o icoană la care se ruga cu voce scăzută, dar suficient să fie auzită de vecinul de mai jos. Din aceste spovedanii a aflat că provenea dintr-o familie sărmană de oameni credincioși, aflată într-un sat prea îndepărtat ca să-i poată vizita când avea mai mare nevoie. Astfel, comunica prin rugăciuni cu ei, ca și cu Cel de Sus, să-i izbăvească bărbatul de patima alcoolului și a jocurilor de noroc. Deși îi înmuia inima când o auzea cu câtă patimă cere ajutorul divin, Cornel spera ca sentimentele lui să nu o afecteze, ținând cont că nu știa cum arată și nici mila nu ar putea avea efect pentru o persoană mai mult închipuită. Doar vocea ca de înger cu aripi frânte îi răsuna în minte, pătrunzându-i în vise și transformându-le uneori în coșmaruri. Și asta pentru că bărbatul ei nu-i permitea să țină icoana în cameră și nici nu suporta să o vadă cum se roagă în preajma lui.

Doamne Dumnezeul meu, te rog în genunchi să mă ierți că mi-a fost mintea slabă și am acceptat plecarea din sânul cald al familiei, doar pentru a ajunge într-un oraș mare, cu un om ales după promisiunile făcute cu mâna pe inimă. Luminează-i mintea și înmoaie-i sufletul cătrănit, ca să regăsesc în el bărbatul la care visam și viața la care speram. Ajută-mă, Doamne, să nu mai fiu bătută și îndepărtată de credința pe care ți-am purtat-o și ți-o voi purta atâta vreme cât voi trăi. Era una din rugăciunile pe care macaragiul le auzea zilnic, atunci când bărbatul Voichiței nu era acasă, la care se adăugau suspine de plâns și oftaturi profunde. Se străduia să nu facă niciun zgomot, răpind astfel singurul spațiu intim pe care-l mai avea biata fată. Realiza că părea un intrus, iar de multe ori simțea pornirea să intervină când auzea țipetele ei de durere în urma loviturilor primite. Dar frica de blestemul care-l însoțea peste tot îl oprea să o pună într-un pericol și mai mare.

Faptul că nu i-a destăinuit acest secret nici măcar lui Ionel, îl măcina și mai tare pe dinăuntru, însă nu voia să sporească numărul celor care-l află și apoi îl supun unor dezbateri puerile. În plus, prietenul lui ar putea să-i reproșeze bărbatului, după care nevestei să-i fie desființat și lăcașul de rugăciune, suportând o altă serie de bătăi și certuri. Poate că totul ar fi continuat așa, dacă într-o dimineață nu ar fi auzit ultimul monolog al Voichiței. Doamne Dumnezeul meu, simt că ți-ai întors fața de la mine. Am rămas singură cu necazul pe care crezi că-l merit, însă nu am putere decât să-mi iau zilele. Sper să mă ierți pentru acest mare păcat, căci tu ești întruchiparea iertării.  Mi-am adunat câteva zeci de pastile de somn, iar acum le voi lua pe toate, păstrând nădejdea că vei găsi un loc și pentru mine pe cealaltă lume. Dă-le și părinților puterea să mă înțeleagă, fără să mă judece prea aspru. Le-am lăsat un bilet și nădăjduiesc să-l găsească printre lucrurile mele. Doamne ajută-mă!

Cornel asculta înmărmurit această ultimă spovedanie, acompaniată de scurgerea apei într-un recipient care putea fi pahar, după care a urmat o liniște îndelungă. Oricât părea de evidentă urgența, tot îi era frică să se implice, dar când a auzit o bufnitură surdă nu s-a mai putut abține și a ieșit val-vârtej pe ușă. Ionel tocmai venea spre el, când l-a văzut trecând ca vântul și precipitându-se spre scări. L-a urmat deîndată cu întrebări puse pe nerăsuflate, până la ușa garsonierei de deasupra. Ușa era încuiată, dar vlăjganul s-a opintit și a dărâma-o din prima încercare. Urmăritorul a rămas stupefiat de această izbucnire, căutând în minte o explicație, pe care a găsit-o doar când a văzut cum macaragiul o ridică în brațe pe vecina căzută în baie. Era conștientă încă, dar amețită și scoțând cuvinte incoerente.

– Repede, să o ducem la spital!, a strigat Cornel.

– Mă duc eu să chem ambulanța, dar trebuie să știu ce are, i-a răspuns Ionel.

– A luat prea multe somnifere.

– Trebuie să o pui pe pat și să-i provoci voma cu degetele. E cel mai bun ajutor până vine salvarea.

Macaragiul s-a supus imediat, dar i-a venit tare greu să-și bage degetele noduroase într-o gură atât de suavă. Chipul acela arăta chiar mai angelic decât și-l imaginase după voce, iar asta îl inhiba. A trebuit să-și închidă ochii și să apeleze la toată voința posibilă pentru a-i introduce un deget adânc pe gâtul acela strâmt. A întors-o cu fața în jos și astfel fata a eliminat din lichidul dăunător. Cu o mână i-a ținut părul lung și mătăsos, ca nu cumva să se păteze, iar fruntea a cuprins-o cât mai delicat cu cealaltă palmă. Așa l-au găsit asistenta și brancadierul sosiți deodată cu bunul lui prieten.

va urma

După încă o sugestie venită de la Jo