Trebuia să fie una din cele mai fericite zile din viața lui. Doar a avut șansa să ajungă la vârsta pensionării, după zeci de ani de activitate. Încă de la angajare ne gândim la această realizare, ca la o himeră cu slabe șanse de a deveni realitate. De aceea glumim între noi atunci când suntem datori cu o favoare și promitem că o vom plăti la prima pensie. Adică, aproape sigur, niciodată. Dar iată că timpul s-a scurs și a venit vremea să-și ia rămas bun de la colegi, printr-o masă festivă de despărțire. Și atunci de ce era atât de trist?
Omul contemporan se pregătește de când se naște pentru a-și câștiga singur existența. La început îl educă părinții, în “cei șapte ani de-acasă”, apoi vine rândul școlii, a societății în general. Se consideră că este împlinit atunci când se angajează și-și ia viața în propriile mâini. Dar experiența de abia acum începe să se acumuleze și procesul de învățare nu se oprește niciodată, decât pentru cei care se plafonează și rămân inevitabil în urmă.
Dar el a mers mereu înainte și a fost apreciat de cei cu care lucra și pe care îi considera ca pe a doua lui familie. Munca bine făcută îi producea satisfacție și clienții îl apreciau pentru profesionalismul dovedit. Astfel au trecut anii și nu își putea imagina că va ajunge vreodată să lase totul baltă, să rămână fără ocupație. Când privea în perspectivă, ziua aceea i se părea departe și nu-și făcea grijă pentru ea, la fel cum nu se gândea nici la momentul morții sale.
De aceea era trist. De mâine nu mai era util societății, ci se considera o povară. De mâine nu-și va mai câștiga el pâinea, ci alții vor munci pentru pensia lui. Pentru el era umilitor și de neconceput. Societatea îl dădea la o parte spunându-i indirect că nu mai are nevoie de el, deși experiența lui era la apogeu, iar capacitatea fizică și intelectuală nu lăsau de dorit. Doar că ajunsese la vârsta pensionării și trebuia să lase locul altuia, mai tânăr și mai nepriceput. Ce va face el de acum înainte? Să aștepte lunar pensia, iar în final, moartea? Viitorul i se înfățișa searbăd, ba chiar sinistru.
Era văduv, locuia într-o garsonieră tăcută, unde singura sursă de divertisment erau televizorul și cărțile. Simțea o ușurare când ieșea și mergea la serviciu sau la piață. Nu călătorea, fiindcă nu avea cu cine să împărtășească bucuriile și impresiile unei astfel de delectări. Pentru el, munca a fost o obligație și un divertisment în același timp, iar acum i se răpea totul. Unde să mai găsească un serviciu la vârsta lui și în vremurile acestea de recesiune? Ar fi lucrat și fără retribuție, dacă ar mai fi fost primit undeva, doar să aibă colegi în jurul lui, să simtă că nu e singur.
Dar în zadar! Totul se termina aici și acum, iar ceasul deșteptător nu va mai suna de mâine. Toți cei din jurul mesei încărcate îi zâmbeau cu o ușoară invidie, nebănuind zbuciumul din sufletul său. Doar sticla de șampanie a empatizat cu sentimentele lui interioare și probabil din acest motiv nu a zburat dopul, ci a căzut fără vlagă alături. Semn rău, gândi în sinea lui, dar mesenii nu păreau dezamăgiți. Colegul din dreapta închină cu paharul plin și îi făcu o urare:
– Să ai parte de mulți ani de pensie! Trebuie doar să te adaptezi la noua viață. Să nu pățești ca Pamfil, care nu a suportat noua postură și s-a spânzurat. Dar tu nu ești ca el și te vei descurca de minune. Mai hai pe la noi în vizită.
Pamfil s-a spânzurat! Să vină doar în vizită! Erau cuvinte care îl dureau. Cum ar putea să vadă altă persoană pe scaunul lui? Locul acela era sfânt pentru el, acolo și-a trăit cei mai mulți și mai frumoși ani, acolo se simțise mereu în largul lui. Atunci a perceput cum o lacrimă răzvrătită îi scapă dintr-un ochi. A șters-o repede, dar nici celălalt ochi nu-l asculta. Plângea.
S-a considerat mereu o fire călită, greu de impresionat și nu mai ținea minte de când nu a plâns, cel puțin nu de față cu altcineva. Poate din copilărie. Nu s-a mai întâmplat nici când i-au murit părinții, iar apoi soția, arătând tărie de caracter. Doar era bărbat călit! Acum nu se putea abține și colegii credeau că lăcrimează de fericire. Ei nu puteau să înțeleagă altă cauză și râdeau în continuare bătându-l pe umeri cu apelativul: “Norocosule!”
Paharele se goleau cu hărnicie, farfuriile se umpleau cu diversele feluri de mâncare, iar dialogurile din jur erau vioaie. Doar el, sărbătoritul, nu se atingea de nimic și, de la un timp, nimeni nu-l mai băga în seamă. Se uita pierdut la figurile lor vesele, căutând să și le întipărească bine în minte. De mâine nu o să-i mai vadă și va dispărea din amintirea lor. De mâine… ei nu vor mai exista.
racoltapetru6 
Oh, ce trist! Știi ce mi se pare atît de trist? Nu bietul om, c-a ieșit la pensie, ci mentalitatea cu care a făcut-o. Și societatea care l-a lăsat s-o aibă. Pleacă de la un serviciu de la care sigur nu s-a mutat niciodată, din moment ce e atît de atașat de el, ca dintr-un loc care e singurul unde are de făcut ceva. Și pleacă cu gîndul că acum e de prisos, în loc să aibă mulțumirea recunoștinței societății față de el… Abia acum, citindu-te, îi înțeleg mai bine (deși teoretic pricepeam oricum) pe cei ce se cramponează de un loc de muncă de ca și cum acolo-i toată viața lor…!
Nimic mai greșit și mai trist din punctul meu de vedere și am să-ți argumentez (dacă e loc de rațiune într-o problemă așa de sufletească precum pensionarea la noi) cu cîteva rînduri dintr-o antologie de la Siono care m-au șocat prin adevărul și simplitatea lor. E vorba de cea scrisă de diasporeni, unde o autoare (cum îmi amintesc cine era, o s-o și numesc) face astfel diferența dintre români și națiile occidentale: la noi, cînd ieși la pensie începi să-ți pregătești cele necesare de înmormîntare; în vest, abia cînd ieși la pensie îți cumperi Harley Davidson și-ți faci planuri de viitor…!
Deși subiectul e greu, hai să-ncercăm să și zîmbim. N-am putut să nu mă gîndesc că: simbolismul imaginii unui scaun gol a cam fost deturnat de ultimele noastre alegeri… 🙂
Mare dreptate ai când spui că pensionarea e o problemă sufletească, pe care fiecare o percepe în felul lui, în funcție de alți factori specifici mediului în care a lucrat. Teoretic, cu toți suntem de acord că pensionarea e un țel măreț, la care cu greu puteam crede că vom ajunge. Practic, dacă te perfecționezi într-o profesie, prinzi drag de ea, chiar dacă lucrezi 10 ore pe zi și unele weekend-uri. Iar dacă la asta se adaugă un colectiv în care te simți ca într-o familie adevărată, spre deosebire de locuința mereu pustie și rece, îți vine tare greu să te desparți de rutina atât de plăcut percepută. Din întâmplare, am avut șansa să-l cunosc pe acest personaj și pot spune că i-a trebuit un timp mai lung să se obișnuiască, dar și-a găsit noi preocupări în care să-și investească timpul și pasiunea. Încă trăiește și e fericit, după 29 de ani de la pensionare. 🙂
O, deci este cu happy-end! Ce mă bucur!! ❤
Mulțumesc pentru fotografia trimisă, Zaraza! ❤
Voi încerca să văd dacă mă descurc și eu cu comanda unor ilustrații de la AI.
Am observat demult această înclinație între oameni, de a se considera “terminați” când intră în pensie. Pe atunci nu făceam diferența între estul Europei și occident. Apoi am făcut comparații. Și de atunci, de demult, am ales să văd altfel această perioadă când primim pensie. Am avut și am multe ocupații pentru timpul liber. Probabil și din cauză că în serviciu nu m-am simțit împlinită foarte mulți ani. Am fost și foarte mult timp în șomaj. Abia când simțeam că serviciul îmi oferă o împlinire, a trebuit să aleg între ce îmi spune sufletul și ce mi se cere la serviciu, când a fost schimbat șeful meu direct. Și așa am devenit casnică, pentru că alte alternative nu au fost să fie. Ca să fiu corectă cu mine însămi, am ales alternativa de a avea timp pentru mine, de a avea timp să citesc ce mă interesa cu adevărat – psihoterapie – și să fac un curs de consilier de dezvoltare personală, ce îmi oferă șansa să profesez cu această nouă meserie, cu totul alta decât cea avută înainte – inginer.
Revenind la articol, e evident cum un om ce vede partea negativă, interpretează totul în această manieră. Deși din venitul lui a plătit pensiile altora, acum i se pare nepotrivit ca alții să îi plătească lui pensia. Dar ăsta e mersul firesc al vieții. Cum ai vrea să lucrezi și în același timp să fii pensionar să trăiești din salariul tău?
Petru, e un subiect important acesta, un subiect sensibil, pe care mă bucur că l-ai atins! ❤
Exemple de acest fel am văzut că se întâmplă și în occident, doar tot oameni cu simțăminte sunt și acolo. Cum ar fi un conductor de tren din Anglia, care nu a renunțat la slujbă nici când a împlinit 100 de ani! Chiar dacă o făcea fără să fie retribuit.
Știu că oamenii pun adesea sufletul înainte și ajung adesea să prindă drag de o situație cu care s-au obișnuit, fără să-și dea seama că poate fi mai bine. Cum e zicala „rău cu rău dar mai rău fără rău”, darămite dacă nici nu a fost rău, ținând cont de satisfacțiile pe care le simțea omul. Ruptura e dureroasă și duce la gânduri ca acelea din text, însă timpul vine cu alte perspective și oportunități, care contribuie la vindecare și o nouă viață, chiar mai bună.
Mulțumesc frumos pentru completările din experiența ta de viață, Zaraza! ❤
Eu m-am bucurat când am ieșit la pensie, că voi avea mai mult timp pentru ce nu am avut cât petreceam zile și nopți pe la serviciu…
High five, Marina!
Așa e și normal, să ne pară bine când ne-am terminat de făcut datoria și ne putem ocupa de alte pasiuni. Dar excepții există mereu, iar în trecut parcă erau chiar mai multe.
“De mâine nu-și va mai câștiga el pâinea, ci alții vor munci pentru pensia lui.”
Haida-de! Am cotizat cu toţii cu o parte din salariu ca să avem pensie! Sau, cum zice personajul tău, am muncit pentru pensia altora, aşa că e normal ca, la rândul lor, alţii să muncească pentru pensia noastră.
Personajul tău e un tip mărginit, care n-a înţeles nimic din viaţă. Şi, din păcate, ca el sunt mulţi alţii.
Cumva, abia la pensie începi să exişti, să savurezi viaţa ca unic stăpân al timpului tău. Poţi să dăruieşti oricât de mult din el copiilor şi nepoţilor şi restului familiei, poţi să călătoreşti, să te plimbi, să citeşti, să scrii, stai cât vrei pe Internet sau la televizor, să joci sah, table sau orice preferi, să te întâlneşti cu prietenii… etc.
Eşti într-adevăr norocos când apuci să ieşi la pensie fiind destul de sănătos ca să te poţi bucura de tot ce-ţi oferă viaţa.
Eu aş fi pus la sfârşit o poză cu un bătrân care se ridică de pe scaun în timp ce un tânăr se pregăteşte să se aşeze.
De data asta n-am vrut să fie cu happy end, dar îți pot spune aici că sentimentele de durere sufletească au fost depășite cu timpul și omul are acum o altă pasiune în care să-și găsească împlinirea. 🙂
Cât despre scaun, crede-mă că aș fi vrut să fie o imagine cât mai sugestivă, dar nu am găsit pe Google nici măcar unul care să arate mai vechi, darămite așa cum bine mi-ai sugerat tu.
E bine că măcar în realitate e cu happy end. 😀
I-am cerut inteligenţei artificiale (ChatGPT) să facă o poză mai sugestivă cu scaunul (bătrânul care s-a ridicat, tânărul care se pregăteşte să se aşeze), dar n-a reuşit să urmeze indicaţiile. Poate o să scriu pe blog despre asta.
Chiar m-ai făcut curios dacă va reuși să te mulțumească. Eu încă n-am apelat niciodată la AI, dar poate că se va ivi ocazia s-o testez la rândul meu.
P.S. – Iată că schimbat poza cu una primită de la Zaraza, comandată conform sugestiei tale.
Din poza primită de la Zaraza nu se înţelege ce are de gând tânărul cu scaunul ăla. dar e muuult mai bună decât ce a făcut AI la cererea mea. 😁
M-am simțit la fel, mai ales că era o ”pensionare forțată” din cauza unei problemei de sănătate. Marele meu noroc a fost că mi-a fost alături omul care m-a înțeles, m-a iubit și sprijinit să depășesc perioada.
Felicitări pentru scriere!
Mă bucur că ai trecut cu bine – în cele din urmă – peste „pensionarea forțată” de care am avut și eu parte, din lipsa comenzilor. Contează mult să-ți fie cineva alături, însă eu n-am avut acest noroc.
Mulțumesc mult pentru reacție!
Cam ambiguu finalul. „ei nu va mai exista”… adică el nu va ma exista? Sau ei nu vor mai exista? Proaspătul pensionar ar putea să facă rost de un AK47 și să-i secere pe toți. 🙂
Personal n-o să fiu deloc tristă când voi ieși la pensie.
Aleasă mulțămire pentru observație, Jo! E un articol mai vechi și mi-a scăpat o eroare la cosmetizare.
Aștept să aud că ai ajuns cu bine la pensie, ca să mă bucur alături de tine! 🙂
Când urci un munte e firesc să îl și cobori… Însă pensionarea nu e o descindere lină și prelungă, ci un sfârșit brusc, abrupt. În loc să cobori pe o potecă, admirând peisajul, ești luat pe sus și debarcat cumva la bază.
Personajul pare dintre cei numiți de unii ”personalitate de tip delta”; acei oameni de nădejde pe umerii cărora e clădit edificiul socio-economic.
Nu mă regăsesc în el, probabil nici dumneata, însă face parte din cei pe care mi i-aș dori ca prieteni.
Textul poate avea imperfecțiunile sale, însă mi-a plăcut așa cum este. Faptele sunt simple, brute. Autorul intră în trăirile personajului, îl ”descoase”, însă fără să se creadă superior cumva acestuia.
Mă înclin cu recunoștință pentru observațiile pertinente și aprecierea care mă onorează! Judecând la rece, pensionarea e cu adevărat un motiv de mândrie, mai ales dacă ne gândim la atâția alții care nu apucă să trăiască acest eveniment aparte.
Trist articol, dar atât de specific românesc! Și de foarte multe ori m-am gândit ce-aș fi făcut eu, ca pensionară, în România?! Nu am ținut cu dinții de catedra mea, ci am “abandonat-o” mai repede! Am ajuns aici la o vârstă despre care se spune că ești terminat, însă aveam să descopăr cu totul altceva. Oameni în vârstă activi, plini de viață, cu tot felul de preocupări. Sunt peste tot, fac ceva! Și eu fac, deși nu sunt neapărat nevoită, pe lângă artă, am câțiva elevi pe care îi învăț matematică, dar și un job part-time, tot legat de artă. Dar am timp și pentru casă și pentru excursii.
Poate cu timpul se vor schimba și în România lucrurile. O viață activă prelungește durata de viață!
E bine că ați avut pregătit din timp un plan prin care să vă continuați, ba chiar să vă îmbunătățiți viața după pensionare. Încep să văd că și în România se schimbă percepția angajaților și, firește, a pensionarilor. Primii își iau al doilea sau chiar al treilea job, iar la vârsta pensionării își mai păstrează unul. Călătoriile sunt o altă deconectare pe care nu ne-o prea puteam permite în urmă cu câteva decenii, iar ăsta e un mare câștig.
Doar politicienii nu se pensionează niciodată, ci rămân pe capul nostru până la ultima suflare! 😉
Trist dar adevarat, dupa atatea ani de munca unii se bucura ca pleci. Dar acuma suntem milionari de timp si nu mai participam la certuri, rautatea pe care zilnic o vezi. E de bine sa avem sanatate. Vreau sa-ti spun ca nu mai e colegialitatea pe care am avut-o noi. O seara frumoasa iti doresc! 🙂
Am auzit și eu că atmosfera dintre colegi nu este ca pe vremuri, dar îmi place să cred că mai sunt și locuri de muncă unde oamenii se înțeleg bine între ei și se formează prietenii. Să fii iubită și mereu iubitoare, dragă prietenă! ❤
Vorba unui (pensionar) foarte vechi amic: “In vino veritas.”
La Multi Ani cu împliniri în toate, pace, fericire, sanatate…”Tinerete fara batrânete si viata fara de moarte”
Mulțumesc călduros pentru rezonanță, Iosif! Să ne putem trăi bătrânețea ca pe o a doua tinerețe!
P.S. Vivat Lamia!
TIPUL DE ATASAMENT ANXIOS
Recunoștință pentru clipul instructiv!
Poate fi complicat în unele situaţii, depinde mult de fiecare caz în parte. Sigur, mulţi se gândesc la pensie din prima zi de muncă, dar când vine momentul ăla, pentru unii poate fi mai greu de acceptat. Până se acomodează, sigur. Şi nu văd niciun motiv de a fi condamnaţi pentru asta. Nu a trăit nimeni în papucii omului să ştie exact ce şi cum simte. Când ai fost setat o viaţă-ntreagă pe un program şi brusc se opreşte, poate că puţin eşti dezorientat, până intri în altă rutină. Sigur, din afară e foarte simplu şi uşor de judecat. Viaţa e mişto, soarele ie sus pi şer, florişele pi câmpii,totul e roz. Depinde exclusiv de fiecare caz în parte, nu există reguli. Altfel, din păcate, blazaţi şi plafonaţi şi obosiţi există şi la 30, 40, 50 de ani. Sau care se poartă şi gândesc ca şi cum…
Altfel, mă pufneşte râsul când mai aud cum că vai, Doamne, dar au atâta timp, de ce nu merg în vacanţe, în escapade, în turnee ( 😀 ) ca şi cum toţi cei care nu o fac sunt nişte încuiaţi şi vina, sigur, nu-i a mentalităţii ălora, ci a celor care stau acasă. Tare aş vrea să-i văd mergând în vacanţe cu o pensie de puţin peste 1200 de lei. Stai, tot pensionarii-s de vină, că nu şi-au schimbat jobul, să aibă acum pensii babane.
Sau că nu-şi lasă nepoţii la bone, şi aleg să stea ei cu micuţii că părinţii lor muncesc până seara. Stai, şi părinţii ăia tâmpiţi, cum naiba să munceşti ca prostu’ când poţi schimba job-ul cu unul în care să faci ce vrei, când vrei, cum vrei, pe bani care să îţi permită să creşti 1 sau 2 sau 3 copii. Hopa! dar cine i-a pus, domn’le să facă un copil sau 2 şi acu’ să muncească ca proştii? Mda… nu mai zic nimic. Oricum, orice ar fi, vina e a altora mereu şi mereu. Noi, curaţi ca lacrima.
Fain textul tău, Petru! Tare fain! Trist, dar aflu că omul e bine şi asta mă bucură1
Apreciez mult părerea ta pertinentă și înțelegătoare în această problemă delicată. E important să-ți poți imagina diferitele situații și caractere, la care omul poate reacționa într-o infinitate de moduri, adesea neprevăzute. Și aici nu e vorba de cultură, ci de inteligența emoțională și capacitatea de a o controla. Unii trec de la o slujbă la alta la fel ușor ca și cum ar schimba un costum, dar sunt (sau cel puțin știu că erau) și din aceia pentru care locul de muncă e sfânt precum căsătoria. Se atașează de el ca de un pilon al existenței, iar când trebuie să se desprindă, se simt dezorientați. Ferice de cei care-și regăsesc echilibrul – ca în cazul de față – dar sunt și din aceia care nu reușesc, iar depresia poate duce chiar și la tragedii, cum a fost cazul lui Pamfil.
Mulțumesc din toată inima pentru completarea binevenită, Potecuță!