continuare

Tocmai când visau mai frumos – despre reîntâlnirea cu copiii și bunicul, cu zâmbete, îmbrățișări și o câmpie plină de flori pe care alergau fericiți -, deșteptarea din somn le-a fost bruscă și zgomotoasă. În dormitor a intrat împăratul, însoțit de un alai impresionant și foarte colorat, multe din personajele palatului fiind curioase să vadă cine sunt străinii care le vor păzi peste noapte cea mai prețioasă moștenire. Sau la executarea cui vor asista a doua zi, dacă aceștia nu-și dovedesc nevinovăția. Tot doi oșteni zeloși, probabil aceeași pe caii cărora au intrat pe porțile suveranului, i-au luat pe sus și aproape că i-au aruncat în încălțămintea de lângă patul care le-a fost leagăn primitor.

Vestitul Prâslea cel Voinic, în prezent împărat cu drepturi depline asupra tot ce mișcă și nu mișcă pe domeniul lui, li s-a adresat cu fermitate, așa cum se cuvine în momentele de o însemnătate deosebită.

– E timpul să vă ocupați postul de sub coroana pomului cu mere de aur. Urmați-ne îndeaproape și gândiți-vă bine ce vă e de trebuință pentru a vă îndeplini cu succes misiunea.

Vasile și Sanda au fost nevoiți să-și revină imediat la realitatea cea crudă, iar mintea lor să proceseze cât mai eficient fiecare detaliu, începând cu indicațiile primite și adăugând starea vremii, un element foarte important pentru sarcina care-i aștepta. Soarele dădea să apună, lăsând în urmă un cer curat ca lacrima, ideal pentru o noapte înstelată, cu luna pe post de felinar. Mărul îi aștepta cu sclipiri de fructe ispititoare, tot unul și unul, de parcă erau făcute la matriță.

– Acuma sunt exact 34 de mere, dar au fost 42, înainte să înceapă hoțiile, i-a lămurit suveranul. În ultimele patru nopți, au dispărut tot câte două, fără ca niciunul din străjerii mei să observe cum s-a putut întâmpla. Dimineața le număram și, după ce ne dădeam seama de lipsa lor, oștenii porneau pe toate drumurile în căutarea făptașului. Așa v-au găsit, și mulți zic că e suficient ca să plătiți cu viața. Însă nu e bine să fim impulsivi, ci mai degrabă chibzuiți și deschiși în a vă oferi o șansă, dar și nouă în a afla cu adevărat cum și cine a poftit la cea mai râvnită pradă din toate împărățiile. Pe vremea când eram eu de pază, pentru a nu adormi cumva în timpul pândei, stăteam pe un scaun și îmi înconjuram capul cu patru sulițe sprijinite în pământ. Dacă ațipeam și mă plecam în oricare parte, vârful pe care mi se înclina capul mă înțepa dureros și astfel îmi reveneam din somnolență. Spuneți-mi dacă vreți să faceți la fel.

Cei doi vizați au simțit un fior când li s-a pomenit de arme, drept pentru care au schimbat câteva cuvinte în șoaptă. După câteva lămuriri, femeia a fost cea care și-a exprimat doleanțele.

– Noi nu suntem obișnuiți cu lupta, dar ne-ar prinde bine un scaun și o pătură, mai ales că iarba-i mătăsoasă și bine cosită. Vom face cu schimbul și ne vom ține treji unul pe altul.

– Doar atât? Nu puteți să prindeți un hoț cu mâinile goale, așa că vă ofer arcul meu din tinerețe, a insistat împăratul, adresându-se bărbatului. În cazul că nu se predă de bunăvoie, ai permisiunea mea să-l țintești și chiar să-l omori. Dacă e zmeu, ai grijă să-l lovești direct în inimă sau într-un ochi. Nu-l va ucide, însă vei avea timp să sufli în acest corn, pentru a chema oștenii mei să-l lege.

Acel instrument de avertizare, alături de arcul și tolba cu săgeți i-au fost înmânate numaidecât lui Vasile, care se arătă foarte impresionat de ele.

– Dar nu se poate așa ceva!, a izbucnit instinctiv Sanda. Omul meu nu a tras niciodată vreo săgeată.

– Ce spui tu, draga mea?, interveni Vasile, rănit în orgoliu. În studenție am participat la un concurs de tir cu arcul, iar așa ceva nu se uită.

Odată cu această remarcă surprinzătoare, omul cercetă cu mare curiozitate vestita armă cu care s-a luptat marele Prâslea cel Voinic. Femeia a dat din cap neîncrezătoare, în timp ce împăratul le ura succes, iar suita lui îi privea cu zâmbete sarcastice. Doar după ce au plecat cu toții, femeia și-a arătat, îndoiala despre cele afirmate cu fală.

– Nu-mi amintesc să-mi fi spus vreodată de experiența ta în tragerea cu arcul. Cred că mai degrabă ai vrut să te dai mare și să te joci la noapte cu arma aceea la care te uiți ca și cum ar fi exponat de muzeu.

– Ce mare lucru poate să fie în a trage cu un arc, a răspuns el cu încredere. Poate nu ți-am zis, dar eu chiar am tras la țintă în tinerețe. E drept că n-am fost printre primii, însă erau arcuri din acelea moderne și complicate, în timp ce ăsta arată mult mai simplu.

Un străjer a revenit să le aducă scaunul și o pătură, după care a zăbovit puțin să se mai amuze de bieții oameni, ca de niște copii puși să facă o treabă de oameni mari, cu experiență. Vasile s-a așezat pe scaunul fără spătar și cam înalt pentru statura lui, așezându-și pe umăr cureaua cu tubul metalic de avertizare și încercând să deslușească mai bine cum se fixează săgeata în coarda arcului. Sanda și-a întins pătura delicată peste iarba de câțiva centimetri și, după ce omul împăratului s-a retras satisfăcut, l-a luat din nou în colimator pe partenerul cu care trebuia să realizeze ce nu a reușit niciun oștean temeinic instruit.

– Încetează să te mai joci cu chestiile alea, că poate ne rănești. Îți dai seama că nu avem nicio șansă în fața unui zmeu sau mai știu eu ce namilă de arătare. Pur și simplu ne spulberă ca pe niște popice, dacă nu avem șansa să ne adoarmă înainte și să scăpăm nevătămați până mâine, când tot vom fi pedepsiți cu moartea.

– Săndica mea, trebuie să fii mai optimistă și curajoasă, altfel n-avem nicio șansă. Gândește-te că suntem într-un sat cu personaje de poveste, care au reușit să-și demonstreze istețimea și vitejia tocmai pentru că au avut minte și ambiție, nu neapărat putere. Am putea ajunge și noi ca ei, dacă nu ne lăsăm înfrânți înainte de confruntare. E drept că avem nevoie și de puțin noroc, așa cum am avut până acum.

Din vorbă în vorbă, nici nu au observat când seara s-a transformat în noapte, iar merele de deasupra lor sclipeau într-o cu totul altă lumină. Parcă erau sub un pom de Crăciun împodobit cu globuri și stele, iar luna se cățărase singură în vârf. Această frumusețe feerică a impus o tăcere sacrosantă, cel puțin până și-au încărcat sufletul din ea, după care și-au adresat doar cuvinte puține și în șoaptă. Doar greierii aveau libertate totală la concert, iar câte o pasăre ascunsă îi acompania scurt, marcând parcă trecerea lentă a timpului. Această stare plăcută i-a făcut să pună pe planul doi grijile unui pericol iminent, ba chiar să le inducă o stare de visare, la un pas de somnolență. Probabil că aceasta era cauza adormirii străjilor precedente, iar dialogul dintre ei trebuia să fie soluția pentru a evita să pățească la fel.

– Dă-mi și mie o săgeată, a cerut Sanda cu o voce mai îndrăzneață. Chiar dacă nu am arc, măcar să i-o înfig cu mâna în pieptul căpcăunului care va ajunge în fața mea.

va urma