Ademenitor era castelul ales de Vasile pentru popas, dar devenea tot mai rece și mai neprimitor pe măsură ce se apropia de el. Împrejmuit de un zid înalt și fortificat ca o cetate, poarta din fier îl descuraja și mai tare, când a ajuns în dreptul ei și a găsit-o ferecată. Parcă nici soarele darnic al dimineții nu reușea să o lumineze, darămite să-i transmită din căldura lui. Totuși, și-a făcut curaj și a bătut cu pumnul în metalul surd, cu speranța că va fi auzit de gazdă sau de vreun alt angajat al proprietarului, însă încercarea lui nu a avut niciun efect. Apoi a observat ciocanul ruginit care atârna de un lanț, alături de un disc din tablă menit să fie mijlocul prin care vizitatorii își făceau cunoscută dorința de a intra în legătură cu proprietarul. A folosit cu timiditate această unealtă, iar sunetul scos în urma loviturii l-a speriat ca un tunet din senin. Fără răspuns și de această dată, situație care l-a făcut pe bietul om să creadă că-i mai bine dacă renunță și se întoarce la casa unde a fost primită nevastă-sa. Tocmai când voia să pună în aplicare schimbarea de plan, s-a auzit o voce puternică, care-i îngheță sângele în vine.

– Cine-i acolo?

Vasile și-a adunat tot curajul pe care-l mai avea, căutând un răspuns cât mai liniștitor.

– Om bun, a zis el cu toată energia de care dispunea.

– Ești înarmat?, a venit o altă întrebare, în aceeași notă intimidantă.

Ce putea să-i spună? Că avea la el un cuțitaș cu care tăia pâinea și brânza? Se putea înțelege că-i și aceea o armă, așa că o mică minciună nu putea decât să-l ferească de necazuri.

– Nu, sunt un om pașnic și doar în trecere pe aici.

Poarta grea s-a deschis încet, cu un țiuit de metale care nu au fost unse de multă vreme. În fața lui s-a arătat o matahală de om cu bustul gol, dar tatuat cu figuri din cele mai înfricoșătoare și scene de luptă pline de cruzime. Părul îi era vâlvoi, în timp ce din ochii încrucișați parcă ieșeau flăcări menite să-ți topească orice urmă de îndrăzneală în a-l înfrunta cumva. Purta pe umăr un buzdugan impresionant, în timp ce îl pironea pe vizitator cu privirea, ca pe un animal sălbatic prins noaptea în lumina hipnotizantă a farurilor.

– Ce cauți aici?, a bubuit iarăși vocea venită din pieptul imens ca un hău.

– Păi…, se strădui cu greu omul să-și spună păsul. Îmi caut copiii și bunicul… Mă gândeam că știți ceva, că aveți oarece influență… după cum arată vila dumneavoastră…

– Ha-ha-ha, râse cu spasme mari namila. Sigur că știu tot ce se întâmplă pe tărâmul meu. Dar tu ce-mi dai în schimbul veștilor?

– Ce-aș putea să vă ofer?…, se căzni omul să găsească un răspuns. Poate ceva ajutor în gospodărie, că am rămas și fără merinde după atâta drum.

În acel moment, de undeva din curte, mascat de corpul imens al gazdei, a țâșnit cu o iuțeală de apreciat un bărbat deșirat, având un ochi acoperit de un plasture din piele neagră, vânăt la față și șchiopătând vizibil. Se opri doar o clipă să-l privească pe Vasile și să-i adreseze câteva cuvinte:

– Mulțumesc, omule, oricine ai fi. Dănilă îți va rămâne mereu dator, dacă reușești să scapi de aici.

După care își continuă fuga ca din pușcă, sfidând dificultatea pricinuită de piciorul beteag. Între timp, matahala se apropie de vizitator, îl ridică precum pe o orătanie și-l azvârli în curte, după care ferecă poarta cu un lacăt imens.

– Bine că ai luat locul nenorocitului acela, puturos de la început și tot mai nefolositor în ultima vreme. Tu pari sănătos și te poți apuca imediat de treabă. Grajdul trebuie rânit, calul așteaptă să fie țesălat, curtea trebuie măturată, grădina întreținută, iar viitoarea mea nevastă așteaptă să-i pregătești ceva bun pe la prânz. Sper că te pricepi la asta, altfel vei fi bătut mai rău ca un câine.

Bietul om s-a ridicat din praful și mizeria în care a căzut, blestemându-și decizia să bată la intrarea în acest palat și încercând să priceapă mai bine în ce necaz a intrat.

– Domnule, eu am crezut că suntem oameni de bună credință și putem să ne înțelegem. Cine ești dumneata de îți permiți să mă sechestrezi și să-mi poruncești ca unui sclav? Chiar primar de-ai fi, nu se cuvine și poți să dai socoteală pentru acest comportament barbar.

– Ha-ha-ha! Chiar sunt primul și cel mai puternic zmeu din lume, așa că nu mă tem de nimeni. Mă mir că nu ai auzit de faptele mele eroice, în care l-am învins de atâtea ori pe Făt-Frumos. Doar că obraznicul ăla mic nu vrea să se lase păgubaș, iar asta mă calcă pe nervi. Nu îndrăzni să faci la fel, că buzduganul acesta îți poate zdrobi capul ca pe o nucă. Grajdul e acolo, iar mâncarea pentru armăsarul meu o găsești pe câmpul din spate. Poți să mănânci din toate merele, dar nu din mărul cu fructe aurii, că aflu imediat și te cotonogesc de nu te vezi. Alea sunt doar pentru mine și calul pe care trebuie să-l îngrijești ca pe un Prinț, așa cum îl și cheamă. Hai că nu am timp de palavre, treci la treabă imediat, iar după ce termini aici, vino la ușa mea să discutăm despre moșul și copiii tăi.

Împins din spate și luat la șuturi, lui Vasile i se părea că a nimerit într-un coșmar din care tot aștepta să se trezească. Dar nu era așa, pentru că loviturile îl dureau, setea și foamea îl măcinau, iar gândurile negre nu se lăsau alungate. Neavând încotro, se văzu nevoit să execute poruncile primite, cât or fi ele de grele, multe și umilitoare. Poate că va găsi între timp o cale de salvare sau se va milostivi Dumnezeu de el și-l va scăpa, așa cum el l-a salvat pe amărâtul acela de Dănilă. Nu era obișnuit cu munca fizică, dar frica și speranța că va primi informațiile mult așteptate l-au făcut să prindă putere.

A început prin hrănirea superbului armăsar, un exemplar cum nu-i mai fusese dat să vadă nici măcar în poze. I-a adus ovăz, mere din acelea speciale, după cum îi recomandase Zmeul. Și-a astâmpărat și el foamea cu câteva, dar nu a îndrăznit să mănânce decât din ceilalți meri. Apoi a țesălat calul cum se pricepea mai bine și a trecut la rânirea grajdului, o treabă care l-a solicitat până la extenuare. Într-un colț întunecat a observat o amărâtă de iapă, numai piele și os, zăcând ca și cum ar fi pe moarte. I s-a făcut milă, i-a adus apă de băut și ceva de mâncare. Doar de apă s-a atins, refuzând să mănânce până și din merele cu care se îndestula armăsarul cel viguros. Cu părere de rău, Vasile a trecut la măturarea curții și culesul celorlalte roade din grădină.

Un strigăt sfâșietor l-a făcut să ridice privirea spre turnul castelului, la fereastra căruia a observat o tânără cu părul lung care flutura o pânză albă și striga la el după ajutor. ”Asta să fie viitoarea nevastă a Zmeului?” se gândi Vasile, privind neputincios la zbaterea zadarnică. ”Te pomenești că-i Ileana Cosânzeana, iar cel pe care l-am înlocuit o fi fost Dănilă Prepeleac! Cred că am dat-o și eu în mintea copiilor… sau chiar trăiesc într-o lume fantastică”. Era amiază și venise momentul să-l caute pe proprietar pentru a-și ține făgăduiala, numai că Zmeul avea alte planuri.

– Mai întâi o să-i pregătești logodnicei mele o mâncare care să-i placă. Nu știu de ce refuză să mănânce și cele mai gustoase bucăți de carne proaspătă, alese special pentru ea. Poate știi tu mai bine ce preferă astfel de ființe firave și pretențioase. Ia din beciul meu tot ce poftești pentru asta, dar numai pentru ea, nu și pentru tine.

Omul și-a dat seama că Zmeul a servit-o pe fată cu carne crudă, așa că a preparat o friptură la un foc improvizat pe loc și o salată de legume tocmai culese. Nu a aflat dacă alegerile sale au fost inspirate, pentru că numai pețitorul avea dreptul să ajungă la ușa viitoarei mirese. În schimb, el a fost nevoit să se întoarcă la munca de jos, înciudat și cu tot felul de planuri care să-i mai ostoiască dorul de libertate.

va urma