Au trecut trei ani de când mi-a fost dat să experimentez postul de dădacă pentru copiii vecinilor mei. Regretam adesea faptul că nu i-am mai vizitat deloc, mai ales în timpul Pandemiei, însă ne salutam cu aceeași bucurie când ne întâlneam în treacăt pe scări. Mama și tatăl lor au lucrat mai mult de acasă, așa că Paul și Raisa aveau zilnic cu cine să-și petreacă timpul, mi-am zis eu cu resemnare.
Surpriza a fost cu atât mai plăcută când vecina a sunat la ușă și mi-a făcut o rugăminte de nerefuzat, ca pe vremuri. Acea încântare mi-a fost înăbușită la vestea că ei și cu bunica maternă a copiilor trebuiau să fie prezenți la o înmormântare în alt județ, iar Raisa avea o prea mare sensibilitate la vederea morților. De aceea trebuia să rămână acasă cu fratele și cu un om matur, eu fiind singurul la care puteau apela în acel moment. Misiunea mea era cam aceeași ca în trecut, doar că acum copiii erau mai mari, respectiv zece și doisprezece ani, iar asta reprezenta o provocare mai dificilă.
De data asta, treaba mea începea imediat după micul dejun și avea să se încheie către seară, înainte de ora stingerii. În aceste condiții, se părea că nu aveam mare lucru de făcut, decât să răspund la ușă, la telefon și să-i monitorizez pe cei doi năzdrăvani, ca nu cumva să se certe, să se încaiere sau să provoace daune în jurul lor. Surpriza a venit imediat după ce am rămas singuri și mă pregăteam să fac față unor diferende din cele mai greu de moderat. Îi priveam cum își ocupă locurile preferate, fără să mă scape nici ei din ochi, ca într-un duel în care se disputa cine va deține controlul activităților. M-am grăbit să fiu primul care preia inițiativa, printr-o întrebare cât se poate de îmbietoare.
– Ne uităm la televizor sau jucăm ceva? Poate șah, cărți sau ce obișnuiți voi…
– Astea le putem face mai târziu, dar acum aș vrea să știu ce cărți mai scrieți, m-a surprins Paul.
– Am scris ceva, în anii care au trecut de când nu v-am mai vizitat, i-am explicat, flatat de întrebare. Doar că sunt povești mai lungi și nu neapărat pentru copiii de vârsta voastră.
– Adică noi suntem mai proști și nu înțelegem, m-a atacat cu superioritate băiatul.
– Nu de asta, m-am grăbit eu să vin cu o explicație. Dar sunt lecturi care se adresează adulților, cu probleme specifice lor și uneori plictisitoare pentru copiii ca voi.
– Care ar fi alea?, întrebă tot Paul.
– De exemplu poeziile din cartea ”Versuri pentru…
– … suflet și cuget”, a completat imediat fetița. Îmi plac multe din poeziile acelea, iar pe cea cu delfinul am învățat-o pe de rost.
Am rămas cu gura căscată când Raisa mi-a recitat fără greșeală poezia ”Jucăria”:
Pe o plajă populată,
Împins de câte un val lin,
Deodată se arată
Un plăpând pui de delfin.
Oamenii se strâng grămadă,
Amuzați de întâmplare,
Vor cu toții să îl vadă
Și să-l prindă de-aripioare.
Copiii, fără sfială,
Au găsit joaca perfectă
Și-l întorc cu mare fală,
Când pe spate, când pe burtă.
Lumea râde, poze face,
Și un selfie, de se poate,
Folosind orice mijloace
Ca lângă puiuț să-noate.
Cu atâta îmbrânceală,
Nimeni n-a văzut, firește,
Cum, cuprins de oboseală,
Delfinul se chinuiește.
Cred că se mira făptura:
Ce-animale îi dau ghes,
Și de unde vine ura
Ce-i provoacă-atâta stres?
Și de ce nu mai apare
Din zarea îndepărtată
Mămica lui protectoare
Și atât de devotată?
Însă nimeni nu-l ajută,
Iar așa, spaima tot crește,
Ca urmare, deodată,
Inima i se oprește.
Când făptura drăgălașă,
De viață e părăsită,
Toată lumea pătimașă
Se-arată dezamăgită.
Oamenii se-ntorc, în fine,
Pe plaja aglomerată,
Iar în urma lor rămâne
O jucărie stricată.
Apoi a adăugat:
– Îmi plac foarte mult delfinii, am fost de două ori la delfinariul din Constanța.
– Mă bucur mult că ați citit din cărțile pe care le-am dat părinților voștri, iar memorarea unei poezii m-a impresionat de-a dreptul.
– Mi-e mi-a plăcut mai mult ”Metamorfoza”, a intervenit Paul. Mai ales că eroul principal are numele meu și e un fel de Aquaman sau Superman . Cred că ar putea să se bată cu oricare din ei, mai ales că are două inimi și corpul lui e impenetrabil. Povestirea ”Tangențial” am citit-o într-o singură zi, pentru că-mi place Universul și toate corpurile cerești care fac parte din cosmos. M-a fascinat acolo lupta dintre bine și rău, în care e greu să-ți dai seama care e de partea dreptății sau a diabolicului. În ”Autobuzul” m-a atras caracterul lui badea Grigor, cu sufletul blând și mintea înțeleaptă, cum era și bunicul care a murit alaltăieri…
Aici și-a dat seama că nu trebuia să-i amintească surorii sale de pierderea suferită și a amuțit cu ochii la ea. Dar Raisa era prea absorbită să arate că și ea e la curent cu cărțile mele, așa că a profitat de tăcere.
– Pe mine m-a atras ”Fetița care visa pentru alții”. E cea mai tare fetiță din lume, dacă știe să ghicească ce se va întâmpla în viitor și să-și ajute prietenii. Mi-ar plăcea să pot visa și eu așa, ca să îndrept multe lucruri și pe mulți oameni răi.
– Nu cred că ți-ar conveni să-ți spună lumea că ești o ciudată, a contrazis-o fratele. Dacă nu era ”Șoc” și ”Sentimente”, ar fi rămas închisă toată viața departe de mama ei.
– Ba nu, i-a replicat fata. Că tot ea a fost cea care i-a ajutat mai întâi și pe ei. Ai uitat, dar eu am citit de două ori cartea.
– Amândoi aveți dreptate, mi-am intrat eu în rolul de mediator. Numai uniți pot oamenii buni să învingă, pentru că răul vine din mai multe părți și în mai multe feluri. Sunt încântat că mi-ați citit cele trei volume, dar ultimul chiar nu este pentru copiii sub șaisprezece ani.
– ”Pe urmele tatălui”? L-am dat gata și pe acela, imediat după ce l-a lăsat tata din mână, s-a lăudat Paul. Îmi plac și cărțile polițiste, cu eroi pozitivi și mafioți cruzi care primesc ceea ce merită. Lidia chiar e o polițistă ca-n filmele de acțiune, iar asta contează cel mai mult.
– Trebuie să o citesc și eu, a murmurat cu regret Raisa.
– Nu, nu trebuie încă, domnișorică. Mai așteaptă un an și vin eu să-ți dăruiesc o carte cu multe poezii, exact pe placul tău. Cu dedicație specială.
Fetița a zâmbit bucuroasă și m-a pus să-i promit că numai ei o să i-o dăruiesc. M-am simțit flatat și mi-a plăcut să vorbim împreună despre alte cărți pe care le-au citit sau subiecte despre care ar vrea ei să vorbesc în viitoarele mele povestiri. Așa ne-a prins masa de prânz, după care trebuia să ne odihnim o oră, iar apoi ne-am distrat în fața tablei de șah. Fără televizor sau internet, ci pur și simplu ca în timpul copilăriei mele. O dovadă concretă că mai sunt copii care citesc, socializează și se joacă fără tablete sau telefoane prin care să se rupă de lumea reală, cea care contează cu adevărat.
racoltapetru6 
Frumos aranjată prezentarea, ca o poveste posibil reală. 🙂 Poate chiar o fi fost aşa, măcar într-o anumită măsură. 😉
De-ar mai avea oamenii mintea aia ca să păstreze în amintiri cărţile citite cu autorii lor cu tot şi să dea mai departe moştenitorilor informaţiile astea şi învăţămintele trase… Dar parcă nu mai trăim de mult într-o asemenea lume, tot mai împovărate de… altele şi altele. Să mai sper…?
Știu că e greu de crezut în zilele acestea, dar copiii aceștia chiar există și au o educație în care lectura cărților e prioritară. Le-am schimbat doar numele și am folosit câteva cuvinte de-ale mele.
Mai am și o nepoțică de 12 ani, hotărâtă să învețe cât mai bine șah, iar pentru asta îi ofer săptămânal lecții practice și teorie despre tactică și strategie, cam o oră și jumătate. Încă o dovadă că avem copii cu gândire sănătoasă.
Poate ei or fi doar excepţiile…? Dar prea ţin şi eu cu ursu’… 🙄
Am căutat in raft cartea de poezii amintită si era unde bănuiam. La vară, când vor veni nepoții, o voi regăsi negreșit.
Inspirație și spor
Mă bucură vestea și sper să-i bucure și pe ei lectura! Pentru ei și pentru cei mari mai adun de un volum și sper să fie cel puțin la fel de bine primit.
Mulțumesc mult!
Minunati copiii!
Presimt ca cei doi copii, în scurta vreme vor uita durerea pierderii bunicului lor, prin lectura cartilor publicate de tine, si cine stie daca nu te vor “adopta” ca înlocuitorul bunicului lor. 🙂
O saptamâna sublima, plina de bucurie, pace si Lumina, draga Petru!
Mă simt privilegiat să am astfel de vecini, mici și mari. Pentru că și părinții lor sunt foarte drăguți și săritori în orice problemă și pentru oricine.
Pe de altă parte, dacă eu nu mi-am cunoscut bunicii, măcar să fiu un înlocuitor pentru copiii care le simt lipsa. 🙂
Sublimă mi-e săptămâna și dacă-i frig sau plouă, important e ce simțim, iar eu îți doresc să ai parte de seninătate și împliniri, dragă Iosif!
Să le dai merele, vor adora şi cartea aia! 🙂
Sigur că mai sunt astfel de copii, Petru! Şi nu puţini. Dacă nu avem încredere în ei, nu avem nici dreptul să avem aşteptări de la ei. Sau în general de la ceilalţi. Dar oricum, tu în general, şi acum în povestea asta, ai fost de partea aia bună. Şi normală. Aşa că ştii cum sunt ei 😉
Firește că le voi dărui părinților și cartea cu merele, iar ei o vor da mai departe năzdrăvanilor cititori. Doar poeziile o să i le ofer direct Raisei, după cum am promis. Sănătoși să fim și să ajungem acele zile! 🙂
Mulțumesc din toată inima, Potecuță!
Te felicit Petru, pentru truda de a ne dărui o parte din sentimentele traite de tine. Memoriile unui scriitor.
Plăcerea de a dărui povestiri și versuri a fost mereu visul meu suprem. Mulțumesc pentru generozitatea cu care mă răsplătești, Ane!
Petru draga, tu îți făceai probleme ca nu o sa mai fie șederea ta la copii vecinilor ca acum trei ani, dar uite ce frumoasa discuție s a aprins în jurul cărților dăruite părinților lor, bucuria a fost mare aflând ca erau la curent cu cele trei volume ale tale, dar ce sa vezi, sa ți recite versurile poeziei”jucaria”din “Versuri pentru suflet și cuget” ce frumos! Felicitări, cu ocazia asta, ni le ai reamintit! 🤔👋
Surprizele plăcute care vin din partea copiilor nu se uită niciodată, ci ne marchează pe noi, adulții. Cu atât mai mult când vedem nenumărate exemple în care alți copilași, de vârsta lor, nici măcar nu merg la școală, nu știu să citească și nici măcar nu au părinți care să se ocupe de educația lor. E trist și greu pe la noi, dar când vedem astfel de excepții, parcă renasc speranțele. Mii de mulțumiri, Micuța! ❤
Bravo,te felicit ca ai cititori mai ales in randul copiilor,ca asa ai inceput cariere cu Revolta din ograda.O zi minunata iti doresc! 🙂
De la copii am început și mă bucur că îmi sunt alături, chiar și cu romanele recomandate în special adulților. Toate cele bune și frumoase, dragă prietenă! ❤
Încântători copiii și încântător v-ați petrecut timpul! Mă bucur foarte mult pentru toate astea! ❤
Mulțumesc pentru reacție, Zaraza! ❤
Aștept și alte ocazii să petrec timp alături de acești copii, numai să fie motivate de nunți, nu de înmormântări.
Ce bucurie să ai așa cititori fideli. Mă bucur tare că munca ta și plăcerea de a scrie a ajuns pe mainile celor care știu să o aprecieze. Mult succes în continuare, Petru! O zi frumoasă să ai! 🙂
Recunosc și aici că sunt binecuvântat cu vecini și copii cum mai rar mi-a fost dat să întâlnesc. Iar dacă prin povestirile mele îi incit la lectură, cu atât mai mare e bucuria mea. Mulțumesc efervescent pentru urări și îți doresc, la rândul meu, mult spor și nemărginită inspirație, Dana! 🙂
Ce frumos…! Mai „reclamă” decît atît nici că se poate, în cel mai bun înțeles al cuvîntului.
Doar poezia cu delfinul m-a întristat…, mai ales că eu militez, în felul meu, pentru desființarea delfinariilor, acvariilor, grădinilor zoologice etc.
Da, e tristă poezia cu delfinul, mai ales că a fost inspirată dintr-o întâmplare reală care m-a revoltat atunci. Și eu cred că animalele sălbatice, oricât ar fi ele de drăguțe, trebuie să trăiască în mediul lor.
Mulțumesc pentru compliment, Issa!
Felicitări Petru! Încă mai sunt Copii!🙂
Un cititor fidel este și nepoțelul meu! Revolta din ogradă o recitește mereu, îi place și pune întrebări…😉
Frumoase discuții! Meritul este al tău!🤗🍀
Succes în viitor!🤗❤️
Slavă Domnului că mai există ”copii normali”, care au parte de părinți conștiincioși și pedagogi devotați! Deși pentru unii pare de necrezut, vedem și reportaje cu elevi care prețuiesc cartea și învățătura. Cum e și nepoțelul tău, de care sunt convins că sunteți mândri. Pe mine m-a flatat intens preferința lui pentru prima mea carte! ❤
Mulțumesc mult și frumos, Ileana! O zi de joi plăcută! 🙂
Tii, uite unde erau muzele lui Petru. 🙂 Ce subiecte ți-au sugerat micuții? Să știi că sunt o raritate în ziua de azi. Nepotul meu (de la verișoară) n-ar pune mâna pe-o carte nici să-l pici cu ceară… spre marea mea dezamăgire. Soră-sa pare mai isteață, dar este încă la grădiniță. Deși, până la urmă, cred că cei mici îi copiază pe adulți. Dacă părinții petrec timp cu o carte în mână, așa vor face și copiii.
Pot să zic că sunt și acești copii niște muze, dar nu uit că și tu faci parte dintre ele. Sunt convins că acești copii au urmat exemplul părinților, la care s-a adăugat și sfaturile învățătorilor, pentru că astea două influențe merg mână în mână. La fel cum eu am avut norocul să dau de profesori care m-au îndemnat la lectură, iar soră-mea s-a luat după mine. Din păcate, părinții noștri nu citeau decât scripturile, însă se bucurau să ne vadă cu cărți în mână.
Salutare, dragă Petru!
De obicei, asemenea situații nu sunt prea plăcute, mai ales când copiii sunt mai năzdrăvani și puși pe șotii. O asemenea surpriză, cu copii pasionați de lectură, reprezintă o mare bucurie. Bucurie cu atât mai mare, când ai constata că ți-au citit cărțile și le-au plăcut. Ce mulțumire mai mare pentru un autor?
Sunt convins că vor mai urma și alte întâlniri și discuții. Și da, asemenea copii ne fac să mai sperăm că țara asta mai are o șansă în viitor, cu generațiile foarte tinere.
Multă sănătate și numai bine! 🙂
Salve matinale din Seini, dragă Alex! E drept că sunt motive de speranțe pentru viitorul neamului nostru, dar mai sunt și multe alte condiții ca așteptările pe care le nasc să se materializeze. Ar fi nevoie ca astfel de exemple să fie cât mai numeroase, iar statul să le ofere mai multe șanse la studii și apoi la locuri de muncă bine plătite. Altfel pleacă și ei în străinătate, cum au făcut atâția studenți și absolvenți valoroși.
Toate cele bune și prințesei tale, de care ai motive să fii mândru! 🙂
Sunt lângă tine! Dar…(de ce trebuie să fie mereu un “dar”!?)… până am ajuns la Zoo Tampa. M-am dus cu multă reticență și acum îmi fac anual abonament. De ce?! Pentru că este mai degrabă un centru de recuperare și reabilitare a unor animale rănite.
Desigur că sunt fel și fel de Zoo. Eu n-am vizitat decât două (din București și Baia Mare), dar și astea în urmă cu câteva decenii. E nevoie să avem grijă cumva de animalele vulnerabile, mai ales după cât rău le-am făcut prin braconaj și distrugerea habitatului. Mulțumesc pentru observație!