Tot caut cărarea către acea pajiște înflorită
În care ne înconjurau un noian de margarete,
Iar când s-a întâmplat să găsim o singură bălărie,
Am privit-o ca pe o mare anomalie.
Astăzi, încerc să mă conving că am rătăcit drumul,
De câte ori găsesc câmpii acoperite cu buruieni
Printre care trebuie să umblu multă vreme
Pentru a găsi o floare ascunsă și singuratică.
Noaptea îmi îndrept privirile spre cer,
Sperând să regăsesc aceeași puzderie de stele,
Ademenindu-ne să le botezăm cu nume îndrăgite,
Convinși că vom fi nemuritori ca Universul.
Acum, mi se pare că sunt mai puțini aștri
Sau nu se mai lasă ei descoperiți
De către pământenii ieșiți pe balcon
Și înconjurați de lumini artificiale.
M-am întors melancolic în satul natal,
Unde copiii se adunau ciorchine în jurul bătrânilor
Care le spuneau povești nemaiauzite,
În timp ce-i mângâiau pe creștet.
Am văzut vârstnicii stând pe o bancă
Și ascultând cu ochii înlăcrimați
Mărturisirile singurului prichindel din sat,
Despre visul lui de a pleca spre zări îmbietoare.
Mi-e tot mai clar că nu voi regăsi trecutul
Și voi rămâne un rătăcitor irecuperabil.
racoltapetru6 
Prin felu-n care scrii… rătăcitor și prin inimile noastre…
Cred că mulți suntem la fel, rătăcind prin amintiri din vremurile acelea de nerecuperat. Mulțumesc, Oana!
Mai e nadejde pentru cei ce cred Cuvântul,
Pentru mladita nou altoita ce o bate vântul.
Chiar daca buruienile au invadat pamântul,
Credinta-n Dumnezeu deschide-va mormântul.
Dac-ati avea credinta în Cuvântul Vietii,
În Legea Sfânta scrisa-n arborele tineretii,
Ati ignora tufisurile, buruienile…scaietii,
Traind atemporal spectacolele frumusetii… 🙂
“Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemaţi-L câtă vreme este aproape.”
“Asa vorbeste Domnul: “Stati in drumuri, uitati-va si intrebati care sunt cararile cele vechi, care este calea cea buna: umblati pe ea, si veti gasi odihna pentru sufletele voastre!” Dar ei raspund: “Nu vrem sa umblam pe ele!”
Am pus niste strajeri peste voi: “Fiti cu luare aminte la sunetul trambitei!” Dar ei raspund: “Nu vrem sa fim cu luare aminte!”
S-auzim numai de bine, draga Petru, mai vecine! 🙂
Traind *prezent* atemporal…
E trist când trebuie să recunoaștem că numai în Dumnezeu ne mai e speranța. Mai ales dacă ne gândim că Dumnezeu e în noi, deci nimic nu ar trebui să ne împiedice să facem rai în jurul nostru.
Sănătate și prosperitate, dragă Iosif din vecini! 🙂
Cândva, pe drapelul tricolor al României Mary era scris cu slove de aur: “Nihil sine Deo”
De ce consideri ca e trist,
gândind atât de pesimist?
Fara credinta nu exista Viata
si Totul este-nvaluit în ceata!
“Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce multă roadă , căci, despărţiţi de Mine, nu puteţi face “nimic.”*
Credința în mai bine am și eu, așa cum e bine să avem fiecare. Nostalgiile vin și pleacă, bune și ele în anumite situații.
Ce să zic… Incurabilă rătăcirea prin trecut. Mai rău e că și aia prin viitor îmi pare uneori la fel. Crezi c-or să mai crească margarete?
Viitorul nostru e acum, dacă mă uit mai bine pe cartea de identitate. Pentru viitorul nepoților noștri îmi fac mai mari griji.
Mi-a lăsat parfum de nostagie. Dar face bine întoarcerea asta-n timp!
Măcar amintirile de demult să le păstrăm frumoase, ca o oază în care să ne retragem din fața ”bălăriilor” tot mai copleșitoare.
Foarte bine punctate diferențele dintre trecut și prezent. Goana după o viață (aparent) mai bună ne face să lăsăm în urmă micile bucurii. Apoi urmează nostalgia…
Oameni suntem cu toții – cel puțin așa sper -, cu nostalgii pe care nu le putem evita. Unii se complac în această stare, alții caută să treacă peste ea. Eu am ales a doua variantă, împărtășindu-mi gândurile și sondându-le pe ale cititorilor. Se pare că suntem la unison.
Simțim nostalgia dulce a trecutului, atunci când avem câte-o amintire frumoasă. Poate fi o provocare pentru viitor.
Iarba verde cu multe margarete! 🙂
Din amintiri suntem făcuți, iar dacă marea majoritate sunt frumoase, înseamnă că și spiritul ne e pe măsură.
Toamnă blândă și generoasă îți doresc, Ane! 🙂
Ah, magaretele de altădat’… Pogonat, Pîslaru… Cum, nu de alea era vorba? Da, ştiu, da’ lasă-mă să bat cîmpii ca să nu mă apuce şi pe mine damblalele. Că uite, ce cîine de rasă am fost şi ce javră am ajuns! S-a ales prafu’ de visuri şi nu-mi permit praf de vise. Ce, nu-i bun ăla? Nu contează – o viaţă are omu’ şi-o gaură-n… buzunar. Mă rog, fiecare cu gaura lui… sau a ei… sau a lor.
Ce ziceam? A, da, amintiri…. stele pe cer… şi zîmbete proiectate în viitor.
A fost odată ca-n poveşti… şi-am încălecat pe-o şa. C’est la fuckin’ vie.
Scuzaţi rătăcirile…
Margaretele ale pe care le-ai pomenit nu se ofilesc niciodată pentru noi, cei care le putem vedea și asculta atunci când ni se face dor. Păcat de cele de pe câmp, pentru că pozele nu ne redau parfumul și gingășia pe care le transmit când suntem în preajma lor.
Praf de stele o să ajungem și noi peste doar câteva miliarde de ani, pentru că numai eternitatea e eternă.
“Margaretele de sticlă” – un posibil titlu de eseu/povestire despre vedetele noastre de altădată… 😉
De multe mici bucurii sîntem privaţi, unii mai rău decît alţii din varii motive. Pînă şi bucuria unei flori ne-a devenit un vis distant de neîndeplinit. Ce planuri mai are şi viaţa asta cu noi…
Per aspera ad astra, cum se spune. Dar o să ajungem acolo cumva mult mai curînd, deşi în cu totul altă formă. 🙂
Mare e Universul ăsta, iar dacă luăm în calcul și multiversul, s-ar putea ca să fim în mai multe locuri deodată. Bine că suntem resetați mereu, că prea mulți viruși ne afectează judecata.
Mai mulţi de “eu” dar niciodată, nicăieri doi la fel. Ar mai fi “eu” atunci sau doar imperfecte imitaţii…? Poate că-i mai bine cu resetarea, nu cumva ca din greşeală să primim amintirile altui “eu”. Dar nici măcar n-am şti asta. Chiar: dacă eu de fapt nu sînt “eu” ci una dintre copii…?
Tot cu gândul la florile de margaretă și eu… Am căutat altceva… frumos… 🙂
Frumos cu adevărat! Mereu găsești tu ceva plăcut văzului și auzului. Mii de mulțumiri pentru deliciu! ❤
Cu drag! ❤
Te felicit , o poezie frumoasa cu nostalgia trecutului .O seara minunata iti doresc! : )
Sărut-mâna cu aleasă mulțămire, dragă prietenă! Așa e când mă simt singur și mă copleșesc amintirile din vremurile bune. Vremuri bune îți doresc și în prezent! ❤
Bună dimineața, dragă Petru! Minunată poezie! Gânduri adevărate, care ne pun pe… gânduri! O nostalgie pe deplin justificată. Parcă întreaga lume s-a umplut de bălării, iar florile autentice sunt tot mai rare… Iar amintirea bătrânilor din copilărie, de la care aflam și primeam atâtea învățături și povești extraordinare, sporește și mai mult nostalgia după vremurile de altădat. O lume plină de copii veseli, cu glasurile ca niște clopoței și cu bunici sfătoși și plini de bunătate… Lumea de azi e tot mai săracă de toate acestea…. De aceea avem acest sentiment al rătăcirii irecuperabile…
Multă sănătate și numai bine! 🙂
Bună dimineața de sâmbătă, dragă Alex! Vremurile se schimbă într-un ritm tot mai accelerat, iar previziunile viitorologilor nu sunt îmbucurătoare. Tehnologia tot mai avansată și dorința omului de parvenire vor transforma omenirea într-un fel de roboți, prin anul 3000, după cum am văzut recent într-un reportaj. Vor dispărea până și pajiștile cu bălării, satele cu bătrâni, iar oamenii rămași nu-și vor mai ridica ochii spre stele, fiind absorbiți să trăiască într-o lume virtuală. Asta dacă nu distrugem planeta înainte. Noi încă suntem binecuvântați cu amintiri frumoase și un prezent care mai are multe colțuri de rai.
Mulțumesc mult pentru aprecieri și îți doresc un weekend frumos! 🙂
Tare frumos și adevărat ai scris! Păcat de copiii din ziua de azi! Acum rătăcim prin mărăcini.
Felicitări Petru! O după amiază plăcută!♥️🤗
La copii mă gândesc și eu, că noi oricum am prins vremuri bune, în multe privințe. Cu ape curate și pline cu pești de tot felul! 😉
Mulțumesc frumos și îți doresc să ai parte de un sfârșit de săptămână cu multe bucurii, Ileana! ❤