Aveam opt ani și mă consideram un adult nedreptățit. Peste tot vedeam numai restricții: când și cât să mănânc, orele obligatorii de somn, să nu ies pe stradă că mă calcă mașinile, să nu mă urc în pomi, să nu întârzii la cină… Era clar că trăiam într-o dictatură a părinților din care trebuia să scap. La asta se adăuga și sora mea de patru ani, care se ținea mereu după mine. Astfel de motive m-au determinat să-mi caut un refugiu cât mai bine ascuns, în care să-mi fac propriul program, să mă simt eliberat de constrângeri.
Prima încercare a fost frunzișul des al mălinului de la poartă, în care mă cățăram și stăteam ore întregi privind pe ascuns la trecătorii de pe stradă sau la familia din curte, îngrijorată de absența mea. Ascunzătoarea n-a rezistat multă vreme, părinții și-au dat seama unde dispăream și mă extrăgeau mereu dintre ramurile copacului. Era clar că trebuia să găsesc un loc mai ferit, cât mai departe posibil de curte și de ochii curioși ai celor din jur. Atunci mi-a venit ideea să-mi sap un adăpost sub pământ, tocmai la capătul grădinii noastre. Acolo a fost odată o baltă, care a secat între timp și acum creșteau doar buruieni și ierburi încâlcite.
Era o treabă tare anevoioasă pentru puterile mele, dar ambiția îmi era mare și timpul trebuia folosit cu judecată. Peste săptămână, aveam câteva ore în care tata trebuia să fie lucru, iar mama mergea cu soră-mea în vizită la bunica și la mătuși. Eu nu puteam să mă deplasez pe picioare, din cauza sechelelor după poliomelită, iar asta îmi oferea ocazia să rămân singur, după ce promiteam solemn că voi citi povești și voi fi cuminte ca un înger. Neîncrezătoare era uitătura pe care mi-o arunca mămica, dar se înmuia în fața inocenței pe care o afișam, ca un actor precoce. După plecarea lor mult-așteptată, mă grăbeam spre grajd, de unde luam sapa și hârlețul, unelte pe care le-am văzut foarte eficiente în munca pământului. Le trăgeam cu sârg după mine, pe cărăruia dintre grădina bine întreținută și valea cu broaște care mărginea terenul nostru. Era cale lungă, de câteva sute de metri, dar o parcurgeam cu mare determinare și visuri mărețe.
Ajuns pe câmpul sălbăticit, am început imediat lupta cu jungla deasă de verdețuri și rădăcini rezistente, pentru a elibera locul în care să-mi construiesc cea mai mare și frumoasă ascunzătoare subterană. Nu-mi închipuisem că va fi atât de greu, nici că o să am nevoie de o seceră, dar asta nu mă descuraja deloc. În acea primă tură de zoală, am reușit doar să-mi creez un front de lucru, după care m-am întors la timp pentru a nu-mi fi sesizată absența. Munca mea tenace a continuat tot așa, chiar și duminica dimineață, când părinții mergeau pentru două ore la biserică.
Toată această muncă a durat vreo două luni, dar groapa mea se mărea puțin câte puțin, iar noaptea adormeam mulțumit și visam la casa mea secretă. E drept că, uneori, mama venea mai repede acasă și mă căuta pe ulițe, dar eu ascundeam pe drum uneltele și apăream cu explicații liniștitoare: ba că am fost să văd dacă s-au copt roșiile, ba că am adormit sub bătrânul gutui sau m-am jucat cu broscuțele din vale. Ea răsufla ușurată că nu am ieșit pe drumuri și astfel rămâneam în grațiile ei. Până când s-a întâmplat ca tata să facă o incursiune la capătul domeniului nostru, un fapt mai rar și neprevăzut. Nu voi uita niciodată cât de nervos a fost când s-a întors și i s-a adresat mamei:
– Tu, femeie, cineva a săpat o groapă mare în capătul grădinii noastre!, a exclamat el cu năduf, iar eu am simțit cum mă înghite pământul.
– O groapă pe terenul ăla sterp?!, se miră mama. Poate o fi căutat râme pentru pescuit, că de-alea se găsesc sub ierburi.
– Asta nu-mi vine să cred, că e prea mare și adâncă, de zici că ar fi vrut să refacă balta de altădată. De-aș ști cine a făcut-o, i-aș aplica o corecție soră cu moartea.
Mi-am și imaginat ce bătută ar fi trebuit să suport dacă s-ar afla că eu sunt vinovatul, iar usturimea nuielelor de mălin mi-au trezit amintiri dureroase. Cu capul plecat și inima cât un purice cred că m-am înroșit de tot, însă niciunul din ei nu aveau timp să bage de seamă. Teribil de dureroasă a fost și decizia pe care tata a luat-o:
– Mă duc să o astup… pe cât pot, până se înserează. Restul îl voi acoperi cu crengi și frunze, că-i de lucru, nu glumă.
Târziu s-a întors tătuca de la acea treabă ”blestemată”, după cum îi zicea el în timp ce-și descărca sufletul la cină și apoi înainte de culcare. Eu nu am dormit toată noaptea, simțind gustul amar al speranțelor spulberate, al aripilor frânte, după un zbor în care țintisem un orizont atât de promițător.
Continuarea romanului se poate citi sub titlul ”Judecăți, prejudecăți și mere”, carte apărută la Editura SIONO
racoltapetru6 
Pai da, ca orice poet n-ai simț practic. 🙂 Trebuia să astupi intrarea cu crengi, buruieni etc. să pară totul cât mai natural. Ce văd în fotografie e chiar groapa cu pricina?
Eram doar un copil cu visuri prea mari și minte mai puțină. 🙂 Am căutat o groapă pe Google, cât mai asemănătoare. Pe atunci nu avea aparat de fotografiat decât fotograful localității.
Credeam că au rămas vestigiile eforturilor tale de pe vremuri. 🙂 Cred că noi doi am fi făcut o echipă formidabilă. Tu cu ideile, eu cu pusul în practică. Nu ne-ar fi știut nici vântul nici gândul. 🙂
🙂 Chiar așa…
Bună dimineața, Petru!🤗🍵💖☀️
Copilăria-i plină de amintiri care pot fi puse printre fraze și cuvinte în mod plăcut. Felicitări! O zi frumoasă și plină de inspiratie!🙌🙋
Bună dimineața, Aurelia! 🙂 ❤
Așa este, fără amintirile din copilărie ne-ar seca sufletul și ne-am simți ca niște orfani fără sprijin moral. Mulțumesc frumos și îți doresc, la rândul meu, mult spor și rodnicie!
Și uite cum munca ta a fost în zadar… Iar la vârsta aia doare rău când cineva îți ucide un vis pentru care ai trudit.
Eu cred că nimic nu e în zadar, dacă știm să culegem ceva din înfrângeri. Ele ne călesc și ne învață cum să ajungem și la victorii.
Uuu, o nouă poveste! Abia aştept să aflu secretele acelei gropi.
O poveste nu prea lungă, din câte știu deocamdată. Cert este că această primă parte respectă întru totul realitatea.
Eu știu din copilăria mea,că cea mai bună, secretă și de negăsit ascunzătoare, este unde se așteptau mai puțin să fiu…și lângă casă, în curte…mie îmi plăcea în pod!
La pod visam și eu de multe ori, însă îmi era inaccesibilă scara rudimentară pe care ar fi trebuit să mă cațăr. În situația mea…
Îmi place povestea, chiar dacă e cu amintiri neplăcute… Îmi aduc aminte de tot ce a rămas nerealizat… Dar tot ce îmi aduc aminte e numai că părinții au schimbat locul mobilei după ce am plecat eu la liceu. Reveneam bineînțeles în vacanțe. Când au schimbat locul mobilei au dispărut locurile de joacă de când eram mică și mă puteam băga sub pat, puteam să-mi fac căsuțe din două scaune și o pătură… Da, da, asta e comun nouă: ne căutam ascunzișuri unde să fim în lumea noastră!! ❤
Așa e copilul, ca orice pui de ființă: explorează pe îndelete fiecare colțișor al casei, al curții, al împrejurimilor. Iar apoi le dă utilitatea pe care o consideră cea mai potrivită pentru jocurile și nevoile vârstei. De aceea ne deranja foarte mult orice schimbare majoră în mobilierul familiar sau în casele din vecinătate. Apoi, dacă mai aveam timp de copilărit, ne adaptam și găseam alte foloase. Cred că, o parte din noi, simte la fel și astăzi. ❤
Mă regăsesc în prima parte. Scăpam de sora mea doar în corcoduș. Luam o carte cu mine și lumea era a mea.
Aștept urmarea.
Eu mi-am cerut soră, ca să am cu cine mă juca, și tot eu am fost acela care se sătura adesea de ea. Am crezut, probabil, că va fi ca o jucărie pe care o poți pune înapoi, în cutie, când te plictisești. 🙂
Am zâmbit nostalgic pe tot parcursul lecturii.
Și eu am simțit dintotdeauna nevoia unui „colț al meu”, acum, dar mai ales când eram copil. Noi am crescut laolaltă, așa cum au fost vremurile pe atunci, fără o cameră personală și împărțind chiar patul cu fratele meu. Un bordei, căci așa numeam eu sălașul pe care mi l-aș fi săpat în pământ, a fost un vis cu care m-am întreținut multă vreme. Însă de la vis la acțiune e cale lungă, pe care lenea, sau poate gândul realist care mă readucea cu picioarele pe pământ, m-au împiedicat s-o și străbat. Ar fi fost ce-i drept cam mult de muncă, pentru că pământul ogradei părintești era tare și pietros. Când săpam via și grădina, deși întotdeauna strângeam și scoteam bolovanii mai mari de piatră, anii viitori alții la fel de mari le luau locul și ajunsesem să cred că se înmulțesc cumva și cresc acolo, în și din pământ. Așa că podul casei a reprezentat cumva o soluție de compromis, care mi-a oferit acea izolare după care tânjeam, dar și tot disconfortul implicit. 🙂 Lumina abia intra prin firidele de sub streașina casei, de trebuia să aprind și lumânări dacă voiam să citesc, aerul abia respirabil era prăfos și înăbușitor, însă mă regăseam acolo cu lumea mea închipuită, iar singurii tovarăși cu care mai împărțeam acel habitaclu au fost doar păianjenii, dar nu ne deranjam reciproc. 🙂 Noi nu aveam posibilitatea de a face poze în acele timpuri, de aceea poate amintirile au fost nevoite să se scrijelească singure, adânc, în toate simțurile noastre.
Te aștept cu nerăbdare așadar, să ne spui urmarea ta.
Podul casei și al grajdului erau locuri tabu, nu numai pentru mine, ci și pentru soră-mea. Eu nu puteam să le vizitez, iar ea a fost speriată de părinți că acolo sunt șobolani mari cât o pisică. Doar fratele nostru mai mare avea voie să urce pe scări, dar și el întreținea sentimentul de frică pe care-l avea cea mică.
Prima poză care mi s-a făcut a fost când am plecat la școală, în internatul de la Jucu de Sus. Aveam opt ani și jumătate, iar mama l-a chemat acasă pe fotograf. Tata era plecat la muncă în altă localitate, așa că am pozat doar eu și mama. Cu câteva luni înainte săpasem groapa din grădină.
Daaa!… Nu poze, nu telefon, cum oare am supraviețuit noi Petru, până astăzi? Despre pozele copilăriei mele eu am inserat ceva și într-un articol, mai știi? O amintire de doi bani se numea. Cred că și în tolba ta s-ar găsi multe astfel de povești. Internatul spre exemplu, la o vârstă atât de fragedă, era ca un fel de castel al zmeilor nu-i așa? Numai cu puterea minții (vorba magicianului Robert Tudor) ai învins tot ce ți-a stat în cale și azi… le privești pe toate de sus. N-ai urcat cândva în pod, dar te afli pe podiumul campionilor.
A fost dur internatul, dar a educat și întărit mulți elevi, care au devenit oameni cu aspirații și calități demne de a urca ”pe podiumul campionilor”. Încerc și eu să fac cinste profesorilor care ne-au strunit și învățat. Am câțiva colegi cu care mai țin legătura și sunt bucuros să constat că au realizat ceva trainic în viață.
Cu mintea de acum, când mă mai gândesc la chestii din astea fără finalitate sau mi se întâmplă așa ceva și acum, îmi dau seama că tot mă aleg cu ceva la urmă, chiar dacă nu seamănă deloc cu ce intenționasem… Fie cu experiența, fie cu efortul fizic care e bun să îl faci din când în când, fie cu pasiunea pe care ai încercat-o și care te-a făcut să simți ce înseamnă să faci ceva cu pasiune!
Să continuăm să punem pasiune în ceea ce facem! ❤
Exact așa gândesc și eu. Chiar dacă, la început, te apuci de o treabă fără prea mari așteptări, pe măsură ce înaintezi cu ea, simți cum se naște pasiunea și tot crește. Nu e și în cazul de față, unde pasiunea arzătoare a fost prezentă de la început și parcă simt reminescențele ei încă în mine. ❤
He, he- nu ești singurul.Și eu fată tot făceam năzdrăvănii, dap-oi tu băiat! Eu tot așa, la câțiva ani m-am apucat cu fratele meu, care e mai mic ca mine, să săpăm un tunel după apă.Singura fântână era peste drum și casa noastră tocmai în vârful dealului…o grămadă de cărat căldările. Trebuiau neapărat 2 și pline, chiar de 3-4 ori pe zi. Și atunci am chitit noi o cazma de armată din garajul tatei si am început să săpăm în căutara apei. Puneam iarbă și crengi să nu fie văzută. La marginea dealului, spuneam noi, cine să treacă? Cum cine? Tata cu mașina………și s-a fărâmat osia, roata s-a strâmbat!Mai plimbă-te! Dar nouă mai mult ne păsa că a astupat groapa și ne trimitea iar la fântâna de peste drum.Așa ca tine!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Sunt convins că fiecare copil a făcut năzdrăvănii de acest gen, doar că unii omit să și le amintească sau le-au depozitat într-un loc al minții mai puțin accesibil. Nu e și cazul nostru, iar ideea unui tunel pe care ați vrut să-l construiți pe atunci merită toată aprecierea. Dacă am fi avut și capacitatea să proiectăm cum trebuie lucrările noastre, altfel s-ar fi desfășurat lucrurile, iar azi construiam autostrăzi suspendate peste Munții Carpați. 🙂
Și eu sînt curioasă. Chiar m-am întors, pe la jumate, să văd dacă are (1) după titlu – nimic, dar am găsit “va urma”…
P.S. L-am văzut și pe Condei… și n-am putut să nu-mi amintesc: eu am fost fericită, eram singură și tot podul era al meu (deja era ca o vilă în copac!) 🙂
Ferice de voi, cei care ați avut podul la dispoziție! 🙂
Era normal să te întrebi dacă există continuare, din moment ce titlul nu are încă niciun sens.
Bravo Petrica ne povestesti amintiri foarte frumoase ale copilariei,ai un dar de apovesti….super! O seara excelenta iti doresc!:)
Pe măsură ce trec anii, ne năpădesc tot mai mult amintirile din copilărie. Probabil ca un fel de compensație. O zi senină, cu adieri răcoritoare, dragă prietenă! 🙂
Frumoasa amintire povestita atat de frumos,felicitari si multi pupici!
Iti doresc o zi plăcută,cu gânduri pozitive,cu bucurii și împliniri și speranța că vei reuși în tot ce ti-ai propus! ❤
Dacă privim înapoi cu înțelegere și scoatem în evidență ce a fost frumos, atunci și povestirile vor avea rezonanță în inimile celor care au trăit și gândit la fel. E bine să ne molipsim cu tinerețe, unul pe celălalt.
Mulțumesc frumos pentru urări, care prind bine mai ales de dimineață, Anușka! 🙂
Sănătate, spor în toate, bucurii și voie bună la tot pasul îți doresc, la rândul meu, dragă prietenă! ❤
Multumesc! ❤
Și eu am avut, în copilărie, tentative de a mă împotrivi regulilor ce mă sufocau. Eu nu am căutat să mă ascund, ci să găsesc alte lumi în care eu să fac regulile. Cea mai ușor se stăpânit, îmi închipuiam că ar fi fost ceata de îngeri din ceruri. Așa că, multă vreme aruncam pietre în sus ca să sparg cerul, spre disperarea alor mei. M-au blagoslovit nu că m-aș fi putut accidenta cu vreuna care mi-ar fi putut veni în cap, ci că le împrăștiam pe toată curtea. Apoi, mai puțin expusă la accidente, am început să sap în stratul de morcovi. Nu cred că am săpat o groapă mai mare decât doi pumni de copil, dar care mi-a stârnit imaginația. Cred că pe o perioadă de două luni, înainte să adorm seara, îmi imaginam cum din gropița aceea ieșea în lumina ochilor mei o nouă civilizație de omuleți mici cărora eu le stabileam destinul. Tot ce am făcut, pentru civilizația imaginației mele, deosebit vieții pe pământ, a fost că le-am oferit cu dărnicie, nemurirea. Și da, civilizația mea nu cunoștea violența. Succes ție în scriitură, lumină vie noii tale povești!
Cred că am fost cu toți niște micuți rebeli, ceea ce e firesc și benefic într-un fel. Tu ai vrut să faci găuri în cer, cu pietre, iar apoi le-ai făcut pe pământ, concret. Să știi că de pietre îmi era tare frică, pentru că erau armele preferate ale soră-mii și a altor vecini, copii și chiar adulți cu prejudecăți. Aruncau în mine cu ele ca după un câine turbat.
În timp ce tu îți conduceai regatul imaginar, ca o divinitate generoasă, eu îmi conduceam armata la luptă, cu tancuri făcute din cutii de chibrituri și soldați gata să moară pentru scenariul meu. Ce lumii diferite și totuși atât de asemănătoare!
Mulțumesc călduros, cu aceleași gânduri bune!
Minunate amintiri…
Mă bucur că ți-au plăcut, dragă vecine de peste deal!
Si uite așa devenim din nou copii. Amintirile din copilărie sunt cele mai dulci și care aduc nostalgie. Eu am cazut intr-o fântâna cu apă mica, m-am speriat, dar am reușit să ies, plângând că nimeni nu vine în calea mea, ”și eu am căzut în fântână”. Am tras o sperietura și nu mau lăsat să mai merg în gradină o bucată de vreme.
Firește că ai tras o sperietură groaznică, dar e bine că ai trecut peste această traumă și nădăjduiesc că n-ai rămas cu frica de fântâni. Ar fi păcat, mai ales că-s frumoase și tot mai rare.
Era o fântână mica, nu era suficientă apă ca eu să mă înec. Da, m-am speriat, aveam patru ani.🙂
Eu astept continuarea cu drag!
Copilarie, nu am avut, asa deci…nu am facut năzdravăni, la 8 ani gateam, spalam rufe, mersul la scoala, in rest… situatia nu mi-a permis, insa nu regret nimic.
Seara frumoasa!🤗
E bine dacă nu regreți și poți, astfel, să mergi mai departe cu ceea ce ai deprins de mic. Și eu am avut perioade negre în copilărie, dar prefer să le izolez într-un cotlon al minții și să nu le pomenesc în amintirile mele. Trebuie să găsim mereu ceva care să ne îndulcească gândurile.
Mulțumesc frumos pentru vizită și lectură! 🙂
Pupici si o imbratisare ptr. o zi de joi cu mult succes la shopping! ❤
Mulțumesc tare mult pentru urări, mai ales că au avut efect, Anușka! 🙂
Gânduri și sentimente frumoase îți transmit și eu, concretizate în urări din cele mai benefice, dragă prietenă! ❤
Ai dreptate. Ideile despre respectarea personalității și intimității copiilor și tinerilor au apărut în România în ultimele doua, maxim trei decenii. Copiii erau supravegheati nu numai de familie, ci și de vecini și cam de toată comunitatea.
Felicitări pentru lansarea acestei teme!
Nu m-am gândit la implicațiile legale ale acestei întâmplări, și recunosc că acum ar fi o problemă să lași un copil de opt ani singur. Dar, pentru că întotdeauna există un ”dar”, erau alte vremuri și alte condiții, în care s-au întărit mulți copii, iar astăzi se vede din scrierile lor.
Mulțumesc cu urări din cele mai benefice!
Ce frumos pui in pagina povestea din copilăria ta, faci ce faci , ne duci și pe noi cu gândurile în copilărie, cate năzbâtii am făcut și eu, unele vesele dar și trăistuțe, așa că povestioara ta draga Petru, îți mulțumesc!!! ❤️
Avem nevoie de părți din copilărie, sub forma unor astfel de amintiri. Prin rememorarea lor simțim că am trăit, mai mult sau mai puțin frumos, și parcă ne revigorăm spiritul. Mulțumesc și eu că ai fost alături de mine prin lectură, dragă Mica! ❤
Încă o poveste frumoasă, de la prietenul nostru Petru!
Ai reușit să ne faci pe fiecare să ne aducem aminte de copilărie, cu visele și imaginația debordantă. Câte nu ne imaginăm că vom putea face? Și, mai mereu, cei adulți ne dădeau planurile peste cap, spre supărarea noastră, a copiilor.
Mi-a plăcut ideea din poveste, cu „casa subterană”! Sunt sigur că ar fi ieșit tare faină!
Aștept cu nerăbdare continuarea! 🙂
De mici visăm la propria noastră casă, dar numai când suntem mari ajungem să ni le facem cu adevărat. Până atunci ni le improvizăm unde putem: în copaci, în poduri sau chiar sub pământ. Acum îmi amintesc și de snopii făcuți din tulpinele rămase după culesul cucuruzilor, în care ne ascundeam câte doi-trei și din care îi pândeam pe adulți cum trebăluiesc. Parcă era altă lume pe atunci, după care tânjește o parte din noi.
Mulțumesc pentru lectură și sper să-ți placă urmarea, dragă prietene! 🙂
Ce povestire frumoasă ai așternut, Petru! Amintiri neprețuite care acum încălzesc suflete.