Oamenii care au fost buni
și au dovedit-o de-a lungul vieții,
trec granița dintre viață și moarte
călăuziți de sufletul celei mai îndrăgite persoane.
De aici provine și chipul împăcat cu care se sting,
un semn care ne sugerează Raiul mult visat.
Oamenii care au făcut mult rău altora
și au luptat doar pentru ei,
părăsesc această lume neîmpăcați,
călăuziți de chipul celui mai mare dușman.
Pe figura lor se va citi deznădejdea,
ce poate fi similară cu Iadul înfricoșător.
racoltapetru6 
Foarte frumos spus!
Deși cred că până la urmă, călăuza ne va fi propriul sine.
Dacă plecăm împăcați cu noi înșine, ne suntem o companie plăcută și după moarte, iar dacă nu, simpla noastră prezență ne va fi ca un ghimpe în coastă, noi nerămânând împăcați cu noi înșine, în acest caz.
Așa cred și eu!
Siguri nu putem fi, dar eu rețin comportamentul unor muribunzi – sau doar oameni ce-și așteptau sfârșitul ca pe o eliberare – ce-și povesteau visele ori vedeniile în care erau chemați dincolo de către soțul/soața ce decedase înainte.
Totdeauna cand e vorba de atasamente trebuie sa fim foarte atenti. Ortodocsii vad de multe ori pe Isus etc. Dar mai greu e sa afli ce se intampla dupa ce il vede pe Isus, dupa ce isi vede soata, sotul. Asta e marea intrebare!
Când murim neîmpăcați cu noi înșine, dăm vina pe ceilalți pentru nereușitele noastre. Să nu uităm că primim multe lucruri bune în viață – sau am putea primi – dacă nu ne-am uita mereu după altceva…
Cam așa e firea umană: pentru nereușite dăm vina pe ceilalți, iar meritul succeselor nu-l împărțim cu nimeni. Cu atât mai lăudabile sunt persoanele generoase și modeste.
O persoana cu adevarat generoasa e acea persoana care se simte bine cand tuturor le e bine.
Bine-ai revenit, dragă Petru! Era cât pe ce să se îmbolnăvească și muza ta, tot așteptând să te simți mai bine! ❤
Muzele nu mor și nici nu se îmbolnăvesc. Eventual, iau o pauză sau aleg pe cineva mai meritoriu. 🙂
Nu, nu!… Eu sunt convinsă că muzele ne aparțin!
Mi-ar părea rău ca muza mea să se stingă odată cu mine. Măcar pe ea să o pot lăsa moștenire celor care au aceleași gânduri și convingeri. Prin ceea ce rămâne scris și asimilat apoi de cititori.
Da, asta da!… O lăsăm moștenire și ea alege cui!
In crestinism sunt ingerii pazitori totdeauna, sfintii sau dracii functie de cui apartine sufletul!
Putem să le spunem cum vrem, în funcție de context. Dar un înger cu chip îndrăgit ne face o bucurie și mai mare.
Ai vazut vre-un inger vreodata ca sa poti compara? Lasand la o parte ca “trecerea” despartirea de suflet e un soc imens!?
Am văzut îngeri, în vis, ca mulți alți oameni. E drept că, de fiecare dată, aveau alt chip.
Eu n-am vazut ingeri in vis. Fiica mea a vazut cu adevarat cand avea 2-3 ani. Dar pe atunci nu am luat-o in serios, desi eram cu totii credinciosi. Acum ma intreb – cat de credinciosi eram in cazul asta??
Nici eu nu am văzut de mult, dar poate nu m-am concentrat asupra lor, precum o făceam înainte. Copiii și bătrânii reușesc mai bine.
Frumoasa ideea calauzei. Sa speram ca vom fi mai cu_minti si ne indreptam. O vecina zice ca trebuie sa suferim sa ne mantuiM, desi… Numai bine! 🙂
Suferința poate îmbrăca mai multe forme și nu cred că-i resimțită ca atare de un om care a știut mereu să se controleze. O zi de joi senină!
Să nădăjduim că-n cea din urmă clipă vom avea alături călăuza bună. Foarte frumoasă poezie, Petru!
Călăuza e în noi, trebuie doar să ne păstrăm credința și bunătatea. Mii de mulțumiri pentru compliment, dragă prietenă!
Adevărat! Cu mare drag. O zi superbă!
E bine să fim pregătiți…
Toate cele bune!
Cam așa ar trebui să gândim pentru a ne încununa viața.
Salutări călduroase!
Ma bucur ca esti bine si esti la treaba!O seara frumoasa iti doresc!:)
Și eu mă bucur că mi-am reluat rutina cea de toate zilele. Să auzim numai de bine, dragă Gabi! 🙂
Gânduri care ne fac să conștientizăm că…. plecarea din această lume nu trebuie să fie oricum, ci să ne pregătim pentru „marele pas” și să lăsăm totul în regulă pe aici…
Multă, multă sănătate, dragă Petru și zile cu bucurii! 🙂
Dacă tot ne e scris, măcar să o facem frumos, demn și cu speranța că e doar o nouă etapă. Universul are planuri prea complexe pentru a le înțelege noi.
Sănătate, bucurii, voie bună și zile minunate îți doresc și eu, dragă Alex! 🙂
Cea mai buna pregatire este sa constientizam cine suntem! Plecarea pe “alte meleaguri” trebuie sa aiba loc, ar fi bine sa aiba loc, cu deplin control al nostru, si nu purtati de cine stie ce ritualuri si obiceiuri menite sa ne adoarma.
Bunadimineata ! Tuturor
Cam matinala dar asta este ora mea cand servesc cafeluta 🙂
O zi buna si o cafeluta draga Petru !
Adevarate sunt spusele de mai sus .
Bună să-ți fie inima, precum ți-e și cafeaua, Anușka! Mă bucur că ești la fel de matinală ca mine și pot bea cafeaua proaspătă.
Mare mulțămire și recunoștință, pentru că-i singura licoare pe care pot s-o consum astăzi, fără să-mi afecteze analizele de sânge! 😉
O zi cum nici nu-ți închipui de frumoasă, dragă prietenă! 🙂
Multumesc! Petru
Interesant punct de vedere. Zi frumoasă, Petru! 🙂
Mă bucur dacă am reușit să-ți trezesc interesul, Dana! Viață lungă și cu oameni buni alături! 🙂
Frumoasa si calauzitoare poezia ta , draga Petru !
Aprecierea ta mă măgulește, dragă prietene!
Inseamna c-ai fost rau de tot bolnav nea Petre daca ai ” idei ” dintr-astea ! Si eu am fost foarte aproape de-o cina in compania stramosilor insa , sa dea dracu’ daca mi-a aparut vreo ” calauza ” in pragul usii la vremea respectiva ! Si daca ar fi aparut , i-asi fi spus : Lasa-ma fa in pace ca am treaba , ce esti chioara , du-te si tu la altii… mai putin ocupati !?! Respect si sanatate maxima onorate nordist !
Nu am fost chiar „dus cu pluta”, dar am avut mai mult timp să cuget și să-mi amintesc unele plecări ale sufletului, cum a fost și cel al mamei mele. Iar de aici și până la ideea unei „călăuze” nu a fost nevoie decât de puțină imaginație și speranță într-un sfârșit liniștit. E bine că ești hotărât să înfrunți sfârșitul, nea Marian, și îți doresc să o ții tot așa câteva decenii bune!
Sa te auza Dumnezeu nene !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! 😀 😀 😀 😀
Poate nu am ajuns la nivelul acela superior de conștiinţă pentru că deocamdată nu vreau să mă călăuzească nimeni. Asta mă face să mă gândesc la obiceiurile bătrânilor noștri. De câte ori deschideam ușile mari ale dulapului bunică-mi simțeam cum mi se face rău și mi se înmoaie picioarele. Pe rafturi stăteau frumos așezate prosoapele, batistele pregătite pentru înmormântare pe care cu mândrie ni le arata, însoțite de “instrucțiunile de folosire”, iar pe umerașe se odihneau hainele pentru ultimul drum.
Nu. Sigur nu vreau să mă mai gândesc la astfel de lucruri horor.
Nici eu nu mă gândeam la așa ceva, acum vreo câteva decenii. Ba chiar, fiind copil, mi se părea interesant să văd ce-și mai punea bunica în lădița pregătită cu sfințenie pentru ultimul ei drum. Chiar și coșciugul îl descria cu lux de amănunte, ca nu cumva să cumpărăm ceva nepotrivit.
Cunosc pe cineva care și-a cumpărat și sicriul din timpul vieții și până să-l urce într-un pod, la loc ferit, a stat cu el în camera vecină dormitorului. Nu știu cum puteau dormi noaptea și nu aveau coșmaruri.
Cunosc un caz în care persoana cu coșciugul cumpărat anticipat a trebuit să-l schimbe de câteva ori. Murea lumea în jurul lui și nu aveau bani pentru așa ceva, așa că îl cereau cu împrumutul.
Ai fost inspirat tu de ceva în versurile date, dar și eu cred la fel!!! 🌺Domnul sa ne aibă în paza lui!!! 🙏
Scânteia a venit de undeva, iar dacă nu-i știm precis sursa, dăm vina pe Muză. Doamne ajută!