Doar că norișorii aceia nu erau deloc jucăuși, ci dimpotrivă, prevestitori de o vreme extrem de urâtă. Vântul, devenind din ce în ce mai nebun, a schimbat radical atmosfera și a pus în dificultate planurile – și așa trăsnite – micuței echipe de sinucigași. Cam așa se putea caracteriza incursiunea într-un sector atât de periculos, cu un grup restrâns de luptători. Poate că furtuna era beneficiul lor sau, dimpotrivă, un semn că ceea ce fac nu era bine, dar hotărârea era luată și nu mai puteau da înapoi.

E drept că direcția curenților de aer îi mâna spre țintă, dar valurile deveneau tot mai înalte, punându-i în primejdie. Doar experiența halanilor și ambiția comună i-a făcut să nu abandoneze misiunea. Încă era întuneric și doar fulgerele sporadice brăzdau cerul, când au ajuns cu barca și canoele în apropierea navei Amiral. Pe o astfel de vreme nimeni nu mai stătea de strajă pe puntea vasului și de aceea aruncarea cârligelor de abordare a fost lipsită de orice risc, la fel ca și urcarea. De aici intervenea capacitatea de coordonare și eficacitatea fiecărui luptător.

Așa cum se așteptau, străjile erau numeroase și s-au mobilizat la primul semn, doar că halanii nu puteau fi observați ușor, adaptându-și culoarea pielii după împrejurări. Laca nu avea această capacitate și de aceea a fost observată și ucisă prima. Asta l-a făcut pe Bobo și mai sălbatic, trimițând săgeți otrăvitoare în toate țintele ivite. Bogdănel și Ucu luptau umăr la umăr, doar că cel din urmă se comporta ca un înger păzitor pentru bravul tânăr. A intrat în luptă și garda Zakalei, însă săgețile ucigașe veneau din toate părțile, pe întuneric, prin ploaia nărăvașă și vântul sălbatic, printre tunetele explozive ce alternau cu focurile de armă venite din ambele tabere.

La urmă a apărut Zakala, neînfricată și la fel de fermecătoare ca un crin de primăvară. Sabia-i sclipea la lumina fulgerelor, iar chipul ei te încremenea dacă-l priveai mai mult de-o clipă. Din această cauză au sfârșit Hita și Șivu, nefericiții iviți primii în calea zeiței războinice. Nici măcar n-au apucat să se apere, fiind parcă hipnotizați. Relu a intervenit prea târziu și fără mare succes. Îndemânarea lui nu era suficientă pentru o confruntare atât de pretențioasă și a rămas fără sabie din câteva mișcări. Zakala a ezitat doar o jumătate de secundă, înainte să-l decapiteze, timp suficient pentru Bobo pentru a o nimeri cu o săgeată bine țintită. Mirată de lovitura mișelească, prințesa nu a mai avut puterea loviturii fatale, ci a căzut lent pe puntea scăldată de ploaie. Era ultima victimă și dovada că au avut mult noroc sau că destinul i-a ajutat.

Cel puțin, Relu știa că a scăpat cu viață datorită piticului, dar acum era îngrijorat de soarta Zakalei. Asta până când Bobo l-a asigurat că n-a folosit o săgeată otrăvitoare, ci una îmbibată în somnifer. Pământeanul îndrăgostit a putut, în sfârșit, să-și privească iubirea îndeaproape, chiar dacă era doar la lumina fulgerelor. Admirația lui era atât de mare, încât a fost nevoie de Ucu și Gavrilă pentru a-l opri din contemplare. Dacă ar fi rămas pe vas, riscau să fie depistați de ronii de pe celălalte vase sau din bărcile care se încăpățânau să facă naveta, cu oameni și mărfuri. Singura soluție era întoarcerea pe aceeași cale, înainte de ivirea zorilor.

Cu trupurile eroilor căzuți și al Zakalei, au coborât pe scara din frânghii, luând din nou valurile în piept. Furtuna nu dădea semne că s-ar îmblânzi, iar ei erau mai puțini vâslași, dar mai grei. Valurile și vântul neobosit îi mânau după voia lor și, în cele din urmă au învins. Ambarcațiunile au eșuat pe rând, fiecare în altă zonă. Ploaia făcea imposibilă lansarea de săgeți luminoase, iar furtuna nu avea rival în sunete. Relu și Gavrilă s-au trezit pe o plajă îngustă, mărginită de pădurea sălbatică. Alături de ei era Zakala, frumoasa, încă, adormită.

Relu o privea mereu cu admirație și ar fi continuat s-o facă mult și bine, doar că l-a adus la realitate o lovitură de picior, bine țintită. Prințesa se trezise brusc și nu avea deloc gânduri pașnice. Degeaba a încercat bărbatul să ignore imensa durere dintre picioare, că femeia s-a mișcat rapid și i-a mai aplicat o lovitură în bărbie. Deja era o luptă pierdută pentru pământean, fiindcă sângele îi șiroia din gură, iar imaginea îi juca feste. Ar fi sfârșit fericit dacă nu intervenea Gavrilă cu patul puștii, trimițând-o din nou pe prințesă în lumea viselor. Era a doua oară când Relu putea muri de aceeași mână – ce-i drept, minunată -, dar a fost salvat la timp. Oare va continua să fie la fel de naiv?, se întreba, pe bună dreptate, prietenul său.

Pentru a preveni o nouă violență a Zakalei, Gavrilă a legat-o strâns la mâini și la picioare, chiar dacă Relu nu era de acord. Ar trebui să se învețe minte că dușmanul, oricât de frumos ar arăta, poate fi fatal pentru oricare dintre cei implicați în război.