Costumația Zakalei era aproximativ asemănătoare cu cea a femeilor din garda personală. O rochiță scurtă, care lăsa să se vadă două picioare lungi și perfect proporționate; o bluziță ce nu-i cobora decât puțin sub sânii superbi, oferind văzului o siluetă de invidiat, cu o piele ușor bronzată și cu siguranță catifelată. La brâu avea o cingătoare de care erau prinse în partea stângă o sabie lungă, iar în dreapta un pumnal. Asta se putea deduce după tecile de care războinica divinitate își sprijinea mâinile.

Pașii îi erau de felină agilă, iar privirea-i dominantă cerea supunere totală și necondiționată. Era urmată îndeaproape de alte patru amazoane bine înarmate și la fel de atente la fiecare mișcare. Femeia asta chiar se credea zeiță și nimeni nu avea curajul să-i conteste acest statut. Se vedea din comportamentul fiecărui comandant care-i dădea raportul și al grupurilor de militari. Niciunul dintre ei nu o privea în ochi și nu vorbea fără să fie întrebat. Și totuși, în timpul trecerii în revistă a trupelor, se pare că unul dintre ofițeri n-a respectat în totalitate protocolul, cedând ispitei de a o privi pe Zakala de aproape. N-a apucat să-și dea seama când și cum a venit pedeapsa: mâna femeii a țâșnit fulgerător spre mânerul sabiei, și într-o fracțiune de secundă capul impertinentului era detașat de corp. Imediat, locul nenorocitului a fost luat de alt combatant, care s-a grăbit să șteargă de sânge arma întinsă de stăpână și apoi să ordone evacuarea cadavrului. Inspecția a continuat fără alte incidente.

Au urmat la rând hamalii și apoi verificarea materialelor și animalelor debarcate pe plajă. După câteva comenzi scurte, Zakala și trei războinice din garda ei au încălecat o parte din zifari, restul de opt fiind repartizați unor comandanți. Fiecare grup de câte patru a luat-o în câte o direcție. Unul spre nord, altul spre est și ultimul, cel condus de Zakala, către sud. Exact spre fuiul halanilor și reședința pământenilor. Relu și Ucu aveau motive serioase de îngrijorare, dar până la lăsarea întunericului nu puteau să-și părăsească ascunzătoarea. Priveau cum ronii se împrăștie către corturi sau bărci, căutând și scoțând la iveală alimente și băutură. Erau liberi până la revenirea echipelor de cercetași, iar asta însemna vreo două ore. Moment potrivit să mănânce și ei, în tăcere și fără prea mare poftă. Dar de ce se temeau ei mai mult s-a adeverit la întoarcerea Zakalei. Din gesturile și acțiunile care au urmat, se vedea clar că războinicele au detectat fuiul halanilor, iar comanda fermă pe care au primit-o cei aproximativ cinci mii de invadatori – cu tot cu hamali – se putea ușor intui: toată lumea spre sud!

Doar că în fața lor se întindea o pădure deasă și populată de animale, iar tunurile și carele aveau nevoie de spațiu. Plaja se îngusta și ea mai încolo și nu lăsa suficient loc pentru deplasare. Răspunsul la întrebarea pe care și-o puneau cei doi spectatori ascunși veni destul de repede și cât se putea de dureros. Zakalei i se aduse un arc și o săgeată având vârful îmbrăcat într-o pânză îmbibată cu un lichid inflamabil. Una dintre gărzile din apropiere apropie torța și îi dădu foc, iar zeița ronilor o slobozi cu putere spre coroanele arborilor. Imediat, urmându-i exemplul, sute de alți arcași se dotară cu astfel de săgeți și procedară la fel. Soarele era deasupra capului și ziua se anunța la fel de călduroasă precum una de vară. În fața lui și a potopului de focare, pădurea virgină se aprinse repede, arzând cu trosnete, gemete și urlete sălbatice, precum și stoluri mari de păsări ce-și luau zborul prin fumul tot mai dens. Iar vântul ducea focul mai departe, tot mai departe, către sud. Așa cum calculase Zakala, care dispăru apoi în cortul său.

Restul zilei s-a scurs într-o veselie pentru roni, care petreceau slăvindu-și regina, dar într-o cruntă dezamăgire și îngrijorare pentru Relu și Ucu. Cei doi așteptau cu înfrigurare înserarea și eliberarea din locul acesta blestemat. Trebuiau să ajungă cât mai repede acasă și să-și avertizeze prietenii, să caute împreună o soluție în fața potopului care se profila. Au răsuflat mai ușurați când soarele s-a pierdut la orizont și primele focuri rone au fost aprinse. Pădurea murise prin apropiere, însă vântul purta jarul mai departe, făcând prăpăd pe unde trecea. Ieșind din ascunzătoare, Marele Șef și comandantul său au încălecat în liniște și au decolat direct spre casă, urmând de data asta calea cea mai scurtă. Vreme de o jumătate de oră au trecut peste scrumul rămas după incendiu și inima i-a durut. Paradisul de sub ei se transformase într-un iad groaznic, cum nu și-ar fi putut imagina. Doar mai apoi au dat peste un curs de apă care a stăvilit înaintarea focului. Dar pentru câtă vreme?, se întrebau amândoi în sine.

Aterizarea au făcut-o la lumina Muzei și a lui Cupidon, în fața casei pământenilor. Erau așteptați de familia îngrijorată din cauza unor zifari necunoscuți pe care i-au văzut de dimineață. Dar și fumul care s-a văzut de departe le-a întărit convingerea că se întâmplă ceva foarte rău.