BANCURILE SĂPTĂMÂNII
.
* Un neamț de origine română angajează 3 muncitori să-i vopsească gardul care împrejmuia casa. Dis-de-dimineață, înainte de a pleca la serviciu, neamțul le dă celor 3 instrucțiunile:
– Aveți aici 3 găleți de vopsea care vă vor ajunge să vopsiți tot gardul. În bucătărie e mâncare, când o să vă fie foame, vă puteți servi. Aaa, era să uit. Ați văzut calul pe care îl țin închis în spatele curții? Să nu cumva să lăsați poarta deschisă să scape de acolo, că nu știu ce fac cu voi. S-a înțeles?
– Am înțeles șefu’, răspund românii într-un glas.
Pleacă neamțul, iar românii se apucă de treabă. După ceva timp, unul din ei zice:
– Mă, mie mi-e foame, hai să vedem ce are ăsta de mâncare!
Bucătăria neamțului, plină de bunătăți. După un ospăț pe cinste, românii caută ceva de băut, dar nu găsesc decât apă și suc. Atunci, unul dintre ei zice:
– Mă, știu eu cum să facem rost de băutură. Mergem și vindem o găleată de vopsea, cumpărăm băutură, iar vopseaua de rămâne o mai diluăm, o mai „lungim” și terminăm noi gardul.
După cea au băut s-au apucat de vopsit, dar când mai aveau vreo 3 m din gard se termină vopseaua.
– Acum ce dracu’ facem? De unde luăm vopsea? Neamțul o să-și dea seama că noi am luat-o…
– Mă fraților, las’ pe mine, zice unul mai isteț, că știu eu cum facem. Mai strângem puțină vopsea de pe pensulă și dăm pe botul calului, iar când o veni neamțul îi spunem că a scăpat și a mâncat-o.
Zis și făcut. Pe seară ajunge și neamțul acasă.
– Mă, ce-ați făcut cu vopseaua? Eu am calculat la fix și trebuia să vă ajungă.
– Șefu’, ne pare tare rău, dar a scăpat calul și a mâncat-o.
La auzul acetor vorbe, neamțul intră în casă, ia pușca și nici una nici alta , omoară calul
– Ce naiba, dom’le, pentru o găleată de vopsea ai împușcat săracul animal? Îți cumpăram noi alta…
– Bă fraților, vedeți voi casa asta? Tot cu români am făcut-o. Dă-l în morții mamii lui de cal, că mi-a mâncat 30 de saci de ciment, 800 de cărămizi, 4 grinzi, 2 ferestre, niște vergele de fier-beton și o mașină de găurit…
.
* Un bărbat, surprins la amantă de către soț, sare de la etajul XX.
În cădere se gândește: „Nu puteam să stau acasă cu nevasta… să mănânc un grătar… să beau un șpriț… și cine șite, poate să fac și sex.”
Cade cu noroc pe o căpiță de iarbă proaspăt cosită din spațiul verde al blocului și îmbrăcinându-și izmenele cugetă: „Doamne, cum e omul… numai două secunde am fost disperat și câte prostii mi-au trecut prin cap…”
.
* Niște țărani erau la o ședință, în primărie. Primarul
– Trebuie să modernizăm acest sat! Aștept propuneri cu proiecte noi!
Unu:
– Multe bodegi!
Altu:
– Multe crâșme!
Altu:
– Berării!
Altu:
– Multe baruri!
Primarul:
– Bețivanilor… de nimic nu sunteți în stare!
Unu, mai retras:
– O bibliotecă!
Primarul:
– Bravo Gică! Vedeți? Un om inteligent! Și pentru ce vrei să facem bibliotecă?
Gică:
– Păi… să ne strângem acolo și să bem ceva!
😀
Buna dimineata cu zambete si voie buna!Iti doresc o duminica superba!
Bună să-ți fie inima, dragă prietenă! O duminică minunată și pentru tine! 🙂
Salut prietene !
Faine bancuri !
Am si uitat de când n-am mai auzit sau citit un banc bun !
O duminica frumoasa !
Aliosa.
Bine te-am reîntâlnit, dragă prietene! Mă bucur că ți-au plăcut alegerile mele pentru azi.
Să ai o duminică veselă și călduroasă! 🙂
Ha, ha! Grozave bancuri. Primul arată la fix “stilul” românilor de a face treabă. Şi acum îi pomenesc cu “drag” pe meşterii cu care am renovat prin casă. Fiecare lucru făcut de ei are hibe pe care le-am descoperit pe rând, după terminarea lucrării, dar au fost bine camuflate. Decât o treabă bună, mai bine una proastă, dar care să pară că e bună.
O duminică frumoasă, dragă Petru! 🙂
Îmi pare rău că ai avut și tu parte de asemenea experiențe, dar e bine că mai poți să faci haz.
O duminică rodnică îți urez, Alex! 🙂
Mulţumesc pentru o dimineaţă plină de haz!
Plăcerea e de partea mea, Potecuță! 🙂
Ai nume de Făt-Frumos! La mulți ani, Petru! Crăciun de Poveste!
“Zâna Zorilor simți, cum că ceva deosebit trebuie să fie în apropiere, că-i părea că tocmai acuma s-a deșteptat din visul cel ce-a făcut-o tristă… Ea dorea…. nu știa ce… tocmai ca și atuncea… – Cine vine? întrebă cam cu jumătate de gură.
– Ține-te bine stăpâne! zise Murgul. Petru strânse din pinteni, trase din frâu și nici nu se simți până ce fusese de cealaltă parte de punte.
– Voinic vine peste punte! strigară păzitorii ridicându-și pălăriile din cap.
Zâna Zorilor nu se mai mișcă din loc și nu mai grăi nici o vorbă… Ca pe nevăzute sări Petru la ea, a cuprins-o în brațe, și o sărută… cum sărută adică Feții Frumoși pe zânele drăgăstoase!
Împărăteasa Zorilor simți că simte ce n-a mai simțit… Nu mai vorbi, nu mai întrebă, ci făcu semn ca să bage pe Murgul în grajdul soarelui și intră cu Petru în casă…
Zânele începură a zâmbi vesel; florile începură a mirosi dulce; izvoarele deteră a curge limpede; vânturile se prefăcură în cântec de bucurie: roata vieții începu a se întoarce mai repede decât prisnelul; valul cel negru căzu la pământ și soarele strălucitor se ridică în sus către ceruri… sus… mai sus decât cum a fost cândva .. și-n lume se făcu lumina ca fața soarelui încât nouă ani, nouă luni și nouă zile oamenii nu văzură nimic de lumina cea înfricoșată.” “Zâna Zorilor, Ioan Slavici”
Mulțumesc tare mult pentru că mi-ai reamintit povestea, iubită prințesă! Chiar că uitasem de ea!
Sărbători fericite! 🙂
Flori înainte-ți și-n urmă-ți, Făt-Frumos!
Că răsar după destui scaieții!
Sui pe cal Prințesă-Floare,
Să pornim în lumea mare!