Îl priveam plângând cu capul pe masă și-l auzeam spunând printre suspine:

– E vina mea! Eu l-am omorât, dar n-am vrut! Nu am vrut…

Nu știam ce să cred, deși văzusem cu ochii mei ce se întâmplase. Prietenul lui cel mai bun murise de câteva ore, dar nu reușeam să îmi dau seama ce se întâmplase de fapt. Toată lumea din împrejurimi știa că Șerban și Eugen erau prieteni foarte buni și chiar apreciau relația lor. Mai ales că ultimul era un tânăr nevăzător, proaspăt stabilit în acest cartier. De fapt, cu toții eram relativ nou mutați în această parte a orașului, care era mai mult un șantier. Anul acesta fuseseră date în folosință patru blocuri de locuințe și mai erau câteva în lucru.

Șerban stătea într-o garsonieră din blocul de vis-a-vis și ne salutam de câte ori ieșeam pe balcon și-l vedeam la geam. Eu aveam un apartament la etajul 2, iar el locuia la parter. Eugen primise o repartiție cu două blocuri mai în josul străzii și venea în fiecare zi la prietenul lui, chiar dacă nu vedea deloc, își croia drum cu bastonul alb și se ghida după sunete și pașii pe care-i numărase de atâtea ori. Unii se ofereau să-l ajute, dar el refuza politicos și mândru totodată. Nu-i plăcea să depindă de nimeni.

Doar în Șerban avea încredere și lui îi mai cerea unele mici servicii. Erau tineri amândoi și își petreceau mult timp împreună. Uneori jucau table, însă, deși Eugen avea zaruri cu puncte în relief, nu se folosea de ele ci îl lăsa pe prietenul său să-i spună ce numere au ieșit. Apoi muta singur pulurile și, de obicei, câștiga. La filme se uitau tot împreună, iar Șerban îi descria imaginile care se perindau. Chiar și la chefuri erau de nedespărțit și dacă îi prindea noaptea pe undeva, era rândul lui Eugen să-l ghideze pe Șerban spre casă, fiindcă nu erau becuri prin zonă.

Totul a fost perfect până a apărut Alexandra, o fată frumoasă și destul de cuminte, după cum o știam eu. Însă, amândoi tinerii s-au îndrăgostit de ea până peste cap. Șerban nu putea rămâne insensibil la nurii fetei, dar nici Eugen nu era străin de calitățile ei. Îi aprecia amabilitatea, vocea blândă și atingerea-i catifelată, care-l înfiora. Era prima femeie pe care o cunoștea mai îndeaproape și al cărei parfum îl îmbăta de fiecare dată. Alexandra a simțit și ea că are în față un caracter deosebit și, lăsând la o parte prejudecățile, l-a ales pe Eugen. Șerban a simțit că prietenia dintre ei se destramă și în locul ei răsare o gelozie imposibil de reprimat. Deși nu a arătat asta, noi, cei din anturajul lor, am observat. Numai prietenul lui nu a simțit nimic și continua să-l considere omul cel mai de încredere.

Astăzi după-amiază, pe la ora obișnuită, Eugen venea spre blocul amicului său. Era plăcerea lui să facă acest drum și, după cum am mai spus, cunoștea bine traseul. Între blocurile celor doi prieteni era o fundație adâncă a unui bloc-turn. Din adâncimea pământului se ițeau din loc în loc mănunchiuri de vergele metalice subțiri, cu diametrul de circa 5 cm, menite să consolideze betonul. Erau cam la 2 metri sub nivelul trotuarului pe care trecea Eugen, și locul era împrejmuit doar cu niște fâșii înguste de bandă. Tânărul mai avea vreo 30 de pași până se termina porțiunea în construcție și ajungea la blocul lui Șerban. În acel moment a auzit vocea prietenului său, venind dinspre fundație. Eu eram pe balcon și chiar m-am mirat ce caută Șerban în mijlocul șantierului. Deși circulau multe utilaje prin zonă, am putut să aud foarte clar când i-a strigat lui Eugen:

– Ai ajuns, Eugen! Ai ajuns!

Tânărul nevăzător se opri dezorientat și probabil se întreba dacă nu a greșit numărătoare. Poate din cauza zgomotului, sau a făcut pașii prea mari? Vocea prietenului său se auzi din nou și mai clar, venind chiar din drepta lui:

– Ai ajuns Eugen!

Deci ajunsese, doar prietenul său nu era orb! S-a întors sigur pe el și a înaintat cu toată încrederea. Din cauza hainelor nu a simțit benzile formale care fluturau bezmetic pe marginea fundației și a pășit în gol. Trupul i-a fost străpuns de fiarele ruginite care se înălțau precum niște araci. A murit pe loc, iar ambulanța și poliția nu a făcut decât să constate decesul. Și să-i întrebe pe cei din jur despre împrejurările care au dus la o astfel de tragedie. Mai ales pe prietenul lui, Șerban.

După ce a dat o declarație a fost lăsat să meargă acasă. Acum plângea în fața mea și căuta să mă convingă că nu a fost de vină. Zicea că, de fapt, el a pus o întrebare și nu a făcut o afirmație, iar mesajul lui a fost astfel:

– Ai ajuns, Eugen? Ai ajuns? Da?

L-am lăsat să se liniștească și nu i-am spus care era părerea mea. Dar aveam eu oare o părere justă și hotărâtă? Înclinam să cred că de vină a fost gelozia și încrederea pe care se baza Șerban. Plus greșeala lui Eugen de a-și pune viața în mâna altui om. Mai ales că era vorba doar de o exprimare interpretabilă.