La începutul clasei a VI-a, ni s-a repartizat o profesoară de limba română, proaspăt absolventă a Facultății de Filologie din Cluj. Era tânără, inteligentă foc și ambițioasă în a ne învăța toate tainele limbii noastre. Noi însă, fiind o clasă doar de băieți, eram cu toții fermecați și de frumusețea ei naturală, de ochii ei căprui și neastâmpărați și de vocea ei blândă și catifelată. Cu toții voiam să-i fim pe plac, să primim note mari, cuvinte de apreciere și chiar câte un zâmbet dacă se putea. Și fiecare din noi se lăuda apoi cu aceste nestemate celorlalți colegi de clasă și chiar din școală. Era o întrecere continuă din care se iscau adesea certuri și chiar îmbrânceli de gelozie.
Poate că cel mai ambițios dintre toți eram eu și tocmai de aceea, pe lângă aprofundarea asiduă a materiei, am început să compun și poezii al căror subiect era întotdeauna ea și numele ei. După un timp chiar i le-am arătat și am primit aprecieri pentru „debutul” meu literar. Văzând că sunt atras atât de mult de limba română, a acceptat să-mi dea meditații după orele de program și mi-a arătat poeziile scrise de ea. Bineînțeles că erau foarte reușite și nu exagerez deloc, fiindcă astăzi acea profesoară e o scriitoare și poetă de mare succes, iar cărțile publicate de ea sunt apreciate de criticii literari. În orele acelea de meditație mi-a oferit materiale din care a învățat și ea pentru examenul de admitere la facultate. Iar eu le-am sorbit pur și simplu, așa cum un mare credincios absoarbe cuvintele Bibliei. Erau scrise de mâna ei, îmi erau oferite mie pentru a mă lumina și asta mă făcea să mă simt cel mai privilegiat elev din școală.
Eram ascultat aproape în fiecare oră și primeam doar nota 10 cu felicitări. Colegii erau invidioși și mă luau peste picior pentru poeziile pe care i le dedicam. E adevărat că intenția mea era să-mi seduc profesoara cu versuri din cele mai măgulitoare, precum și atașamentul față de materia pe care o preda. Chiar i-am spus despre focul ce mă mistuia, iar ea a zâmbit cu o nuanță de dojană. Mi-a spus să o caut atunci când mă voi maturiza și poate că altfel voi judeca. Deocamdată să-mi văd de școală și să-mi fac un rost în viață. Dar eu insistam că anii ce vor trece nu-mi vor afecta cu nimic iubirea și judecata.
Așa s-au scurs ultimele luni de școală ale clasei a VIII-a: fiind mereu atent la chipul și învățăturile celei mai bune și mai frumoase profesoare de limba română. Nu știu cât de mult au sedus-o poeziile mele de dragoste și dacă ea mă mai ține minte. Nu am fost la întâlnirea de zece ani fiindcă mi-era frică. Nu știam ce sentimente se vor răscoli în mine și cât de mult mă vor afecta ele. Însă, chiar dacă ea nu a simțit nimic altceva pentru mine decât ceea ce trebuie să simtă o profesoară pentru un elev silitor, tot am avut de câștigat. Am fost sedus fără să-mi dau seama de limba română. Iar dragostea față de literatură s-a lipit de mine și m-a urmărit până în zilele acestea. La fel ca multe alte învățăminte pe care le-am tras din această iubire platonică, care a decurs exact cum am relatat.
Acest articol participă la competiția SuperBlog.
racoltapetru6 
Ce amintiri!!!
Cu adevărat amintiri emoționante și de neuitat!
YESSSS!!!
Ai vazut cati prieteni adevarati ti-ai facut cu acest blog ?
Mai e o doamna, Lia care te atentioneaza la greseli. Eu cred ca totul se rezuma la faptul ca esti emotionat amintindu-ti de fosta ta profesoara de l. romana.
Îi mulțumesc doamnei Lia pentru amabilitate, la fel cum ți-am mulțumit și ție. Așa trebuie să fie adevărații prieteni!
Buna ziua!…De doua zile am schimbat numele la blog…deoarece au fost neintelegeri si am fost nevoita sa schimb numele la blog. Eu sunt aceiasi Ileana si va astept in casuta mea virtuala cand doriti si cand puteti!…O zi frumoasa alaturi de familie!…Noua mea adresa…
http://doareuileana.wordpress.com/
Hello! … Two days ago I changed the name of the blog … because they were misunderstanding and I had to change the name of the blog. I am the same Ileana and wait in my virtual box when you want and when you can! … A beautiful day with your family! … My new address …
http://doareuileana.wordpress.com/
Ai un dar de a povesti incat exat pot sa vad faptele cum sau intamplat!M-a incantat,ai un talent de a povesti simplu,real si divin.Iti doresc mult succes in contunuare!O seara minunata iti dores.
Mulțumesc din nou, Gabi, pentru aprecierea și înțelegerea ta. Să ai o duminică feerică, dragă prietenă!
Frumoase amintiri ai, Petru! Mi-a plăcut ce-am citit. Îţi mulţumesc că împărtăşeşti cu noi amintirile tale.
O duminică minunată îţi doresc, Petru! 🙂
Și eu îți sunt recunoscător, Stefania. Adevărul e că mă bucur când pot împărtăși amintirile și gândurile cu prietenii de pe blog. Alții nu am.
Pfiuu, Slavă Domnului că asta n-a fost în stilul aventurii ăleia… știi tu care! 😉
Lăsând gluma la o parte, spun așa – ar merita să faci un efort și să o cauți, să-i săruți mâna pentru dragul de limba română pe care ți l-a insuflat și să-i mulțumești și din partea mea, da?! Că-i tare plăcut să-ți citesc rândurile… 🙂
Să știi că ai dreptate, Bursucel, dar nu mai știu unde s-o găsesc. Clujul e mare și eu sunt mic față de ceea ce a ajuns ea, ca celebritate. N-aș vrea să-i provoc amintiri pe care nu le consideră binevenite. Sunt într-o dilemă pe care numai timpul și destinul poate s-o rezolve.
P.S. – Din câte îmi dau seama, cred că fosta mea profesoară mea, Rodica, semăna foarte mult cu tine. Nu numai la caracter!
Ce amintiri frumoase si emotionante! Intr-adevar, in anii de scoala admiram din toata inima pe acele profesoare care ne incantau privirea cu prezenta lor diafana… Era o admiratie sincera, pura…
Numai bine si o saptamana frumoasa! 🙂
Așa cum bine zici, Alex, fiecare dintre noi are astfel de amintiri, mai mult sau mai puțin romantice. Profesorii sunt cei care ne-au modelat caracterul și ne-au insuflat plăcerea de a cunoaște cât mai multe.
Ce face dragostea din om 🙄
Da, poate face OM sau neom…