Pavel şi Florica erau prieteni de nedespărţit. Aveau fiecare şapte ani, proaspăt împliniţi, şi erau vecini apropiaţi. Fetiţa avea încă şase fraţi şi surori înghesuindu-se cu toţii într-o căsuţă sărăcăcioasă, cu o cameră şi o bucătărie mică. Pavel mai avea doar un frate cu opt ani mai mare ca el şi cu alte preocupări la acea vârstă. De aceea nu prea avea cu cine se juca, iar Florica era mereu prin preajmă. Ba chiar şi-au promis că la toamnă, când vor începe şcoala, să stea în aceeaşi bancă.

Dar până atunci mai aveau câteva luni şi vara călduroasă îi îndemna la tot felul de năzbâtii, mai mult sau mai puţin ortodoxe. Cel mai adesea se duceau la balta de la periferia comunei şi se bălăceau în apa nămoloasă de la marginea luciului de apă. Mai erau şi alţi copii de diferite vârste, dar ei aveau locul lor, mai puţin frecventat, unde erau mai feriţi de şotiile celor mai mari şi unde puteau să se dezbrace de haine pentru a intra în apă.

Florica nu avea chiloţei, căci părinţii sărmani nu mai aveau bani şi pentru acest mărunţiş, dar nici hainele nu le putea uda sau murdării cu noroi, aşa că Pavel trebuia să-i urmeze exemplul şi să intre şi el gol puşcă în apă. Se răcoreau şi se stropeau unul pe altul fără nici o reţinere, apoi se murdăreau reciproc cu noroi arătând din cap până-n picioare ca nişte draci împieliţaţi. După care intrau din nou să se spele, cu ţipete şi bătând cu putere apa.

Într-una din pauzele acestor reprize exuberante, Florica se aplecă mai atentă către Pavel şi se uită la “cocoşelul” lui ce se se distingea printre lutul galben cu care era încă mânjit. Râse şi-l întrebă pe băiat:

– Ce chestie aveţi voi între picioare! Parcă-i o râmă mai mare. Cred că şi tata are la fel.

– Ai văzut tu?, întrebă Pavel curios.

– Nuuu! Dar îi aud noaptea pe mama şi tata cum se freacă unul de altul. Am auzit că aşa se fac copiii. Cred că trebuie să intre râma aia în puţuca mami.

– Fugi d-aici!, se miră băieţelul. De unde ştii?

– Păi, tot de la ei. Că, odată zicea mama în şoaptă: “Ce să-ţi fac eu dacă nu-ţi intră? Nu-s eu de vină. Nu trebuia să bei atâta!”

– Ai auzit tu toate astea?!

– Să mor eu! Că ei dorm aproape de salteaua mea…

Şi cu această afirmaţie, fata îşi strecură mâna spre cocoşelul lui Pavel şi trase de el râzând.

– Ce faci tu? Nu crezi că doare?

Băiatul se desprinse iritat şi se aruncă în apă. Florica, după el. Se zbenguiră câteva minute, până când Pavel simţi că mâinile fetei îi caută din nou cocoşelul şi apoi il întinde vârtos.

– Nu mă mai joc cu tine, dacă mai faci asta!, se oţărâ băieţaşul evadând pe mal.

– Ce te superi aşa iute?! Uite, îţi promit că nu mai fac, dacă îmi faci un copil. Vreau să fiu şi eu mamă, ca mama. Oricum eu n-am păpuşi…

Pavel se holbă la Florica să vadă dacă râde, dar fetiţa era foarte serioasă. Zise:

– Ţi-am zis eu că eşti nebună! Nu crezi că eşti prea mică pentru a avea copil? Şi apoi eu nu mă pricep…

– Hai că-ţi arăt eu, se oferi fetiţa. Trebuie doar să te pui peste mine şi să bagi râma aia în găurica mea.

– Nu ştiu, nu cred că pot, se codi Pavel.

– Înseamnă că nu eşti bărbat! Bărbaţii adevăraţi pot. Apoi cum o să mă iei de nevastă dacă nu eşti  un bărbat adevărat?

Pavel căută să-şi apere onoarea:

– Ba sunt! Ce mare lucru?! Haide să-ţi demonstrez…

Florica se întinse pe spate şi băiatul se puse peste ea. Cu o mână îşi prinse cocoşelul, încercând să-l vâre în găurica fetei, în timp ce aceasta râdea într-una, spunând că se gâdilă. Se vedea treaba că lucrurile nu mergeau cum au crezut ei şi, după mai multe încercări, fata îl luă la rost:

– Ce faci acolo? Nu eşti în stare?

– Nu se poate, Florico! Nu ştiu ce s-a-ntâmplat dar s-a întărit şi e mai mare. Nu mai încape! Poate încercăm de altădată…

Fata îl împinse deoparte nemulţumită şi îi reproşă din nou:

– Ţi-am zis eu că nu eşti bărbat! Nici nu mă mai mărit cu tine!

Cu asta, fata se ridică să se îmbrace iar Pavel, cătrănit, făcu la fel. Au plecat apoi spre casele lor şi până la începutul şcolii nu au mai adus vorbă de asta.

Întâmplarea a făcut ca ei să nu fie colegi, nici măcar de şcoală, fiindcă Pavel a fost înscris la o şcoală de la oraş, cu internat. S-au revăzut doar peste opt ani, când au terminat generala, aveau 15 ani şi amândoi arătau bine. Ea cu părul lung, ochi angelici şi nişte sâni ce-ţi atrăgeau atenţia. El, cu o mustaţă proaspătă, o alură de atlet şi un dor ce-l frământa vizibil.

Florica a acceptat invitaţia lui Pavel de a bea nişte must proaspăt şi a depăna nişte amintiri din vremurile copilăriei şi chiar din perioada când nu s-au văzut. După o jumătate de oră de dialog, cu timiditatea unor adolescenţi şi cu priviri pline de înţelesuri, băiatul a prins curaj şi i-a zis:

– Îţi aminteşti când ne jucam “de-a mama şi de-a tata”?

Fata roşii şi răspunse cu o voce scăzută:

– Ei, eram copiii atunci?

– Dar eu tot te doresc, chiar dacă a trecut atâta vreme!, zise Pavel şi o prinse de mână.

Fata dori să-şi retragă mâna, dar băiatul nu o slăbi. Îl admonestă:

– Haide, Pavel, să fim cuminţi!

El se apropie şi mai tare de partea patului unde şedea ea şi încercă să o sărute. Florica se feri, dar Pavel o împinse şi o culcă pe pat. Acum erau clare intenţiile tânărului care îşi strecurase o mână pe sub fustiţă. Ea nu se zbătea, ci îl implora:

– Lasă-mă Pavel, că sunt o fată săracă şi fecioria e singura mea avere! Te rog!

Dar el nu putea să se oprească şi mâinile îi fremătau în dorinţa de a junge cât mai repede la actul suprem al iubirii, la fructul dorit de atâta vreme, la satisfacţia visată de atâţia ani. Ochii fetei generau lacrimi care se prelingeau în păru-i des şi învolburat, iar sughiţurile plânsului făceau pieptul să se zbată sacadat. Băiatul nu le vedea şi nu le auzea, fiind ocupat cu descheierea pantalonilor şi apoi cu înlăturarea chiloţeilor. Când a socotit că-i liberă calea pentru penetrarea eşuată în copilărie, a prins cocoşelul cu mâna-i dreaptă şi l-a insinuat printre pulpele fierbinţi ale Floricăi.

Însă cocoşelul l-a trădat din nou şi nu a mai avut răbdare să fie introdus prin porţile paradisiace ale voluptăţii profunde. Ca un vas aflat sub presiune, el a cedat revărsându-şi conţinutul lăptos pe pielea catifelată şi excitantă a fecioarei de sub el. Pavel a încremenit pentru câteva clipe, după care s-a retras cu totul de lângă fata nedumerită. Ea a reuşit să-i observe faţa, care era inundată de lacrimile dezamăgirii, ale neputinţei.

Dintr-odată, a priceput ce se întâmplase şi, după ce şi-a şters faţa cu mâneca şi s-a echipat la loc, zâmbetul satisfăcut i-a cucerit faţa. S-a ridicat în picioare şi privindu-l pe băiatul ce plângea, i-a spus zeflemitor:

– După cum ţi-am spus şi acum opt ani: nu eşti bărbat!

Apoi a plecat fără să se mai uite în urmă.