Coloana militară motorizată atrăgea ca un magnet atenția localnicilor, de parcă ar fi o defilare. Cu toții se opreau din orice altă activitate pentru a admira jeepul decapotabil din frunte, tunul lucios tras de un camion acoperit cu husă, precum și celelalte mașini ce purtau soldați înarmați și cu figuri preocupate, de parcă ar merge la război. Niciunul nu răspundea zâmbetelor venite din partea privitorilor, și nici măcar mâinilor ridicate care-i salutau cu efervescență de pe marginea drumului. Un drum care se îndrepta spre gară, după cum își dădeau cu părerea cei care se mai opreau să comenteze evenimentul. Probabil că acolo urmau să fie îmbarcați într-un tren și duși la vreo aplicație.
Într-adevăr, efectivul de militari se opri înaintea clădirii principale a gării, iar din autoturismul premergător coborî colonelul Zamfirescu, urmat de locotenentul Pascu. La semnul celui dintâi, toți ceilalți soldați părăsiră în ritm alert camioanele și se aliniară în cinci șiruri perfecte în fața celor doi ofițeri. Colonelul trecu prin fața lor, mângâindu-și grijuliu mustața stufoasă și privindu-i pe fiecare, de jos și până sus, în ochi. Era mulțumit de ceea ce vedea, așa că trecu direct la subiect:
– Soldați ai României! Sunteți mâna înarmată care trebuie să o apere de dușmani, doar că dușmanul nu e previzibil și ușor de descoperit. Această misiune ne revine nouă, celor care vă conducem. În această calitate și în virtutea datoriei atribuite, vă pot spune că astăzi vom anihila un inamic perfid, care se tot infiltrează pe pământurile patriei noastre, ne corupe concetățenii și îi duce în Occident pentru a-i exploata. E vorba de un tren pirat, conceput de minți diabolice, care apare și dispare în cele mai diferite locuri. Am o mare bănuială că astăzi o să treacă prin această gară, iar noi avem sarcina să-l capturăm cu orice preț. Vă amintesc că aceasta nu e o aplicație, iar voi aveți muniție de război, incluzând un tun și aruncătoare de grenade. Folosiți tot ce este necesar pentru a distruge locomotiva sau locomotivele, după caz. Apoi vom trece la arestarea elementelor inamice și eliberarea ostaticilor. Misiunea e secretă, de aceea nu vom interveni decât în momentul când trenul este în fața noastră și numai la semnalul meu. Până atunci, amplasați tunul și desfășurați-vă de-o parte și de alta a liniilor ferate. Cei de dincolo veți fi sub comanda locotenentului Pascu și vă veți ascunde după copaci sau tufișuri, iar cei de dincoace, folosiți orice obiectiv pentru a nu vă trăda prezența. Vom comunica între noi pe frecvența de siguranță. Rupeți rândurile!
Într-o clipă, se porni o vânzoleală organizată, ca într-un mușuroi de furnici în care fiecare își cunoștea rolul și își găsea destinația, ajutați de ordinele scurte ale celor doi ofițeri. Între acestea, Pascu găsi ocazia să-și întrebe superiorul:
– Aș fi curios de unde puteți ști că trenul acela va trece pe aici, din moment ce-i imprevizibil.
– Am și eu sursele mele. Așa am aflat cum un cuplu din localitate a solicitat Occident Express-ul pentru astăzi. Noi nu trebuie decât să-i așteptăm și să sperăm că trenul nu-i va dezamăgi.
– Dar de ce nu dinamităm liniile ferate? Ar fi mult mai eficient…
– Ăsta nu vine pe căile ferate obișnuite, ci își așterne și apoi adună singur șinele. Nu putem ști exact pe unde va trece, îl lămuri colonelul pe locotenent.
După care, cel din urmă se alătură trupei sale și traversă liniile, pierzându-se în pădurice. Urma o perioadă de așteptare, condimentată cu intervenții telefonice scurte și necesare pentru pregătirea și coordonarea fiecărui pas al acțiunii. Gara era mică și nu părea frecventată de călători. Un aspect care le lăsa mai multă libertate de mișcare, dar le făcea griji superiorilor, pe de altă parte. Poate cei doi solicitanți simțiseră ceva și se răzgândiseră, iar ei stăteau la pândă ca niște fraieri.
– Atenție, cred că vine momeala.
Era vocea colonelului, iar vestea se propagă ca fulgerul de iute. Doi tineri cu valize în mâini se apropiară de traverse, cercetând zarea într-o singură direcție. Își lăsară bagajele jos și se lipiră unul de altul, șoptindu-și cuvinte de îmbărbătare și sărutându-se adesea.
– Ei trebuie să fie!, rosti Zamfirescu la telefon. Fiți pe fază!
Minutele treceau cu greutate, provocând emoții în multe inimi și solicitând la maxim simțurile celor în așteptare. În cele din urmă, un șuierat prelung veni ca o izbăvire sau alarmare, în funcție de situație. Pământul vibra ușor, iar colonelul Zamfirescu zâmbea, mângâindu-și bucuros mustața. Era momentul lui de glorie, într-un război scurt și spectaculos, ce avea să-i aducă în mod sigur o medalie și poate un scaun de ministru. Pământul se cutremura deja bine, sunetele roților se auzeau clar, însă „trenul pirat” nu-și făcea apariția. Deodată, orice zgomot se stinse și terenul își recăpătă liniștea. În fața cuplului de îndrăgostiți se deschise o gaură dreptunghiulară spre care ei pășiră ca într-un alt univers, după care trapa se închise în urma lor și sunetele de roți se auziră din nou, la fel cum se simțeau vibrațiile pământului.
– E un truc!, țipă colonelul în telefon și la cei din jur. E camuflajul perfect! Trageți cu toate armele!, zbiera el ca înnebunit. Kalman, folosește tunul ăla. Pascu, trage cu aruncătorul de grenade.
– În ce să tragem?, întrebă tunarul, nedumerit.
– În tren!!!, arătă colonelul Zamfirescu înainte.
– Dacă ar fi un tren unde spuneți, nu ne-am vedea colegii de dincolo.
– Prostule! E o imagine filmată și proiectată instantaneu pe vagoanele din fața noastră, la fel cum se întâmplă și pe partea cealaltă. De data asta a venit pe șinele obișnuite, pentru a nu-l detecta când construiește altele. Trage imediat, altfel te împușc cu mâna mea.
Kalman se văzu nevoit să regleze rapid tirul și trase un proiectil spre trenul fantomă, dar acesta căzu undeva pe lângă șina vizată.
– Ce e cu tine, neghiobule? Niciodată nu ai ratat la aplicații, se enervă și mai tare ofițerul.
– La aplicații nu trag în oameni din trenuri invizibile, domnule colonel, răspunse Kalman cu glas domol.
Dar Zamfirescu nu-l mai auzea, fiind înecat în amarul unui eșec pe care nu și-l putea ierta. Trenul Occident Express era deja pierdut în depărtare, iar el rămânea să suporte rușinea de a-l fi scăpat printre degete.
racoltapetru6 