racoltapetru6

Fugeau eroii noștri fără să se uite înapoi, spre Dealul Șerpilor, înainte ca stăpânul lor să-și revină și să pornească pe urmele lor. Curcanul Gogu se ținea cât putea de bine pe spinarea căluțului Călin, ajutându-se de gheare și făcând tot posibilul să-și păstreze demnitatea de conducător. În schimb, șoricelul Chițac chiuia vesel și, de pe blana cățelului Hamlet, îl îndemna pe acesta la viteză. Prin urmare, nu rămâneau în urma celorlalți. Din când în când, Gogu îi tempera și le atrăgea atenția că nu e prudent să facă atâta gălăgie. Viețuitoarele pe lângă care goneau se minunau și se întrebau ce se petrece.

După vreo două ceasuri au ajuns la poalele dealului și au început să-l urce pieptiș și cu ochii-n patru. Le era frică, dar știau că altă cale de scăpare nu aveau. Au mers așa până spre seară, ținând-o mereu aproape de malul unui izvor cu apă limpede și răcoroasă. Era cald și aveau nevoie să se adape din ce în ce mai des, mai ales Călin, care era mereu însetat.

Parcă le-a mai venit inima la loc, după un timp în care nu au întâlnit niciun pericol. Spre seară au făcut popas, căci erau extenuați și le era nespus de foame. Și-au pus în față cașul și făina de mălai și s-au ospătat pe îndelete. Era bună acea senzație de libertate care-i incita la planuri de viitor. Deodată, Hamlet a simțit o mișcare în tufișul din apropiere.

– Cine-i acolo?, a început el să latre. Spune-mi cine ești, altfel te rup în bucăți!

Era datoria lui să aibă grijă de grup și vroia să arate că e un prieten de nădejde. Din tufiș se auzi o voce timidă:

– Sunt eu, Iepurilă, și am doar gânduri bune. Dar voi cine sunteți și ce căutați prin aceste locuri?

– Noi suntem patru aventurieri și căutăm Poiana Veșnic Verde, se simți obligat Gogu să lămurească situația.

– Aoleu! Dar asta e imposibil!, se cruci Iepurilă. Am auzit și eu de poiana aia, dar până acolo e cale tare lungă și multe animale periculoase. Bunăoară, chiar aici trebuie să vă feriți de vulturul Gheară, care mi-a răpit și mie din copii.

– Nici o grijă, că ne descurcăm noi, zise curcanul umflându-se în pene. Îți mulțumim totuși pentru avertisment, dar hai de mănâncă și tu ceva.

Iepurilă s-a apropiat sfios, dar pe lângă el a apărut și numeroasa lui familie. În timp ce se îndestulau, nu s-au oprit din sporovăială și localnicii le-au mai oferit câteva sfaturi. După plecarea lor, eroii noștri s-au culcat, nu înainte de a stabili cine rămâne de strajă.

Când s-au trezit, se lumina de ziuă și Hamlet nu era prin preajmă. Au pornit îngrijorați în căutarea lui și l-au găsit pe malul apei, pescuind. Chiar a prins un păstrăv și vroia să-l împartă cu ei. L-au refuzat, limitându-se la merindele ce le-au rămas de aseară. Călin era chiar supărat că tocmai câinele și-a părăsit postul, gândindu-se doar la burta lui.

În cele din urmă au pornit la drum, bombănind, cu excepția lui Chițac, care era mereu vesel. După o bucată bună de mers, pe când se adăpau, calul își ridică brusc capul și ciuli urechile, neliniștit. Simțea ceva periculos, dar nu putea să-și dea seama ce anume. Cățelul se concentră și când se întoarse spre câmp, văzu un șarpe mare care-i privea cu niște ochi de gheață.

– Ce căutați pe teritoriul meu?, șuieră creatura.

– Suntem în trecere și avem gânduri pașnice, bâigui Călin, care avea groază de târâtoare.

Spera să nu-l supere, mai ales că i s-au alăturat încă patru sâsâitori. De data aceasta, Gogu nu-și mai găsea cuvintele, iar Chițac tremura încercând să se ascundă după prietenii lui. Doar Hamlet hămăia încontinuu:

– Da’ tu cine ești, mă rog?! Doar nu-i moșia ta… și mie nu mi-e frică de tine!

– Hi, hi, hi! Ia uite la micuțul ăsta! Mi-s generalul Sassu și am un venin mortal, băiețel. La fel și soldații mei, iar dacă nu plătiți vamă de trecere, am să vă omor pe toți, începând cu șoricelul gustos ce se ascunde în spatele copitei și pe care am să-l înghit dintr-o îmbucătură.

– Dar nu avem ce să vă dăm. Suntem niște bieți fugari, încercă să-l îmbuneze Gogu, căruia îi mai revenise graiul.

Generalul cercetă cu privirea și sâsâi:

– Asta eu decid! De pildă… ce aveți în cutia aceea pe care o poartă calul?

– Nu știm… și nici nu putem s-o deschidem, zise curcanul.

– Cred că e ceva de valoare, din moment ce-o cărați cu voi. Dați-o jos, să mă uit îndeaproape.

Văzând că nu e de glumă, Gogu se hotărî să asculte, chiar dacă Hamlet nu voia să cedeze. Sassu cercetă încuietoarea și după ce se sfătui cu ceilalți șerpi, unul părăsi grupul.

– Simt că e ceva important înăuntru și am trimis pe unul din coloneii mei să-mi aducă Iarba Fiarelor, cu care o să deschid, îi lămuri generalul.

După ceva timp, șarpele a revenit cu o frunzuliță viu colorată în gură. Sassu a introdus frunza în încuietoare și s-a auzit un clic. Apoi, generalul a ridicat capacul și cu toții au rămas cu gura căscată: înăuntru era un diamant mare și strălucitor, împrăștiind raze multicolore.

– Iată ce căutam eu de multă vreme! Deci există, iar eu am găsit-o la niște prăpădiți!, exclamă Sassu. Știți voi ce e asta? Uitându-mă la voi îmi dau seama că habar n-aveți. Ei bine, aceasta este Piatra Cunoașterii și cine o are poate vorbi și înțelege limba oamenilor. Unde mergeați cu ea?

– Păi… noi nu știam de ea… și mergeam spre Valea Veșnic Verde, îl lămuri curcanul.

– Parcă am auzit de valea aia. Acum, că am piatra asta prețioasă, mă gândesc să-mi mut cartierul general acolo; se spune că e plină de animăluțe numai bune de înghițit.

Cu această decizie, șarpele se aplecă și înghiți cu nesaț diamantul strălucitor. Apoi continuă:

– Nu o luați în nume de rău, dar tot trebuie să muriți, pentru că știți prea multe!, și, cu un șuierat amenințător, dădu semnalul de atac. Ca un făcut, însă, chiar în acel moment se auzi un fâlfâit puternic și cerul deveni mai întunecat. O pasăre mare coborî după aceea în picaj și îl prinse pe Sassu de gât, ridicându-l imediat în slăvi.

– E Gheară! Fugiți!, strigau ceilalți șerpi, dispărând printre tufișuri.

Vulturul se îndepărta cu prada în cioc, spre pădure. După câteva clipe de uluire, și-a revenit și grupul celor patru eroi. Primul instinct a fost să alerge și ei înainte și l-au urmat fără să gândească prea mult. Fugeau de șerpi, în aceeași direcție în care a luat-o și pasărea, spre Pădurea Întunecată.

O poveste pentru cei mici și cei mari, deopotrivă, împărțită în mai multe părți. E cea din urmă din cele scrise pe blogul meu de pe „Esențe Literare”, dar și cea mai dragă mie. Pentru că de mic mi-au plăcut poveștile și chiar și-n ziua de azi mă bucur să citesc câte una nouă. Iar această plăcere m-am gândit să o multiplic prin scrierea unei astfel de aventuri fantastice, al cărei început mi l-am imaginat încă de pe băncile școlii. Aștept cu interes părerea voastră, iar dacă o să constat că nu o să aibă audiența și comentarii favorabile, promit că voi înceta redarea ei.

REVOLTA DIN OGRADĂ

Era zarvă mare prin ograda lui Boroș în acea dimineață de duminică. Stăpânul tocmai plecase la biserică și animalele s-au adunat să se plângă de viața grea pe care o aveau. Primul a luat cuvântul curcanul Gogu, care era cel mai înțelept și respectat din curte. Privind superior peste grămadă, acesta a glăsuit cu vocea-i gravă:

– Știu că ați ajuns la capătul răbdării… și nici eu nu sunt mulțumit. Stăpânul e zgârcit, ne dă mâncare proastă și puțină. În ceea ce mă privește, sunt singur de când mă știu, fără să am parte de o consoartă, așa cum ar fi normal. Pe deasupra, am observat că dispar din găini și intuiția îmi spune că omul le omoară și le mănâncă!

Din mulțime se auziră murmure de groază și îngrijorare. Porcul Guiț ridică laba și ceru cuvântul. Zise:

– Și eu am auzit de pe la garduri că iarna dispar mulți semeni de-ai mei, dar și curcani. Cred că Boroș e cel mai lacom carnivor și se duce la biserică numai să-și arate costumele și aurul pe care-l poartă.

– Mie nu-mi dă aproape nimic de mâncare, se auzi și glasul cățelului Hamlet. Noroc cu Guiț, care mă mai lasă la troaca lui. Plus că nu am cu cine să mă joc. Toți cățeii au câte un copil sau alți căței de-o seamă, doar eu sunt singur. Nici voi nu vreți să vă jucați cu mine.

– Lasă, că și eu sunt singur, spuse tânărul armăsar, Călin. Mama mi-a fost dusă în târg și cred că aceeași soartă mă așteaptă și pe mine. Am auzit însă de la ea, că, undeva departe, există Poiana Veșnic Verde, unde trăiește Omul Bun. Acolo s-a născut bunica și acolo ar trebui să mergem și noi.

– Ușor de zis, greu de făcut, reveni în discuție Gogu. Ca să ajungi în Poiana Veșnic Verde, trebuie să treci prin Pădurea Întunecată, iar înainte de asta, să urci Dealul Șerpilor. E foarte periculos, dar eu sunt o fire curajoasă și mă încumet. Decât o astfel de viață… Cine vine cu mine?

În timp ce Hamlet și Călin au fost de acord imediat cu această propunere, Guiț se scuză sub motiv că e prea cald să umble pe dealuri cu șerpi, iar cocoșul Rică trebuia să aibă grijă de consoarte. Nici ceilalți nu credeau că e o idee bună să pornească într-o aventură atât de periculoasă. Gogu își clătină cu înțeles gușa și umflându-se în pene, continuă:

– Uite cum facem: trebuie să ne grăbim, până nu vine stăpânul. Intrăm în casă și luăm ceva de mâncare pentru drum. Apoi o zbughim cu ajutorul lui Călin, peste deal. Dacă suntem ajunși din urmă, ne împușcă. Am văzut că Boroș are o pușcă de vânătoare pe care o folosește adesea.

Zis și făcut. Au găsit ușa casei închisă, dar Călin avea dinți puternici și a tras de ivăr până a scos ușa din lăcaș. S-au bulucit toți trei înăuntru: Gogu, Hamlet și Călin. În timp ce se uitau împrejur cu gurile căscate, dintr-un cotlon țâșni afară pisica Zoe și o luă la goană peste gard.

– Asta nu e bine, deduse Gogu. Precis că o să-l avertizeze pe stăpân. Oare unde-și ține omul mâncarea?

– Hei, voi de colo! Ce vreți să faceți?, se auzi o voce pițigăiată.

S-au uitat în jur, dar nu vedeau nimic.

– Sunt aici, jos, în colț. Parcă n-ați mai văzut șoareci! Numele meu e Chițac și sunt singurul supraviețuitor din neamul meu. Pe toate rudele mele le-a prins scorpia aia de pisică.

Într-adevăr, era un șoricel cu tupeu care-i cerceta cu privirea-i curioasă și cu lăbuțele în șolduri.

– Ce te privește pe tine?, hămăi Hamlet înspre el. Nu ești tu șef aici. O să luăm ceva de mâncare.

– Nu vă gândiți că o să vă omoare stăpânul? Ați intrat prin efracție.

– Noi am intrat pe ușă, mititelule! Și nu o să ne prindă, fiindcă evadăm din gospodărie, îi explică Gogu, afectat.

– Extraordinar! Bună Idee! Dacă mă luați și pe mine, vă spun ce vreți să știți, ca să nu mai pierdeți timpul, se oferi extaziat micuțul. N-aș vrea să mai rămân pe aici, că mă prinde și pe mine namila aia de pisică. În plus, eu știu unde e ascunsă averea grăsanului de Boroș.

Neavând alternativă, au decis că e bine să accepte propunerea. Chițac le arătă frigiderul, de unde au luat o roată de caș; cămara, unde au găsit un sac cu făină de mălai; un raft dosit pe care trona un mic seif. Le-au încărcat pe spinarea lui Călin și au pornit spre portița de la curte. Dar Boroș era deja în fața ei.

Biserica fiind aproape, Zoe a ajuns repede la stăpânul ei și i-a atras atenția torcând și alintându-se printre picioarele lui. Văzând-o liberă, acesta și-a dat seama că ceva nu este în regulă și a pornit-o grăbit spre casă. Când au dat cu ochii de el, eroii noștri au încremenit. Era un moment de cumpănă.

Gogu și-a revenit primul și a sărit pe spinarea lui Călin, dându-i un pinten aprig. Cât ai clipi, calul s-a întors cu spatele către grăsan, s-a ridicat pe picioarele din față și i-a dat o lovitură puternică cu copitele dorsale. A pus atâta forță și voință încât l-a proiectat pe om până pe altarul bisericii. Popa, luat pe nepregătite, dar vrând să liniștească spiritele, exclamă printre plecăciuni:

– Trimisul Domnului, dragi credincioși!

– Ba al Diavolului, părinte!, se auzi o voce din mulțime, în timp ce babele își scuipau în sân.

Pentru cei patru evadați, drumul era liber și goneau cu nesaț spre deal. Curând au ajuns la câmp deschis, Gogu cocoțat pe Călin, iar Chițac călare pe Hamlet. Era începutul unui drum lung și plin de neprevăzut.