racoltapetru6

La început au văzut un continent lung, ce se întindea de la un pol la altul. Avea forma unei banane de culoare predominant verde. Erau vizibile și câteva insule mai răsărite, împrăștiate prin cele două oceane imense. Eiua a ținut să le arate și partea întunecată a planetei. Fiindcă planeta era luminată tot de un singur soare, precum Pământul, acolo era noapte, dar au avut plăcuta surpriză să descopere doi sateliți naturali, care împrăștiau o lumină consistentă. Așa au reușit să distingă încă un continent, aproape identic ca primul și plasat la distanță apreciabilă. Naveta își încheie rapid rotația și reveni în ținuturile scăldate de soarele darnic.

Era timpul să caute un loc de coborâre și pentru asta trebuiau să țină cont de mai mulți factori. Să nu fie la ecuator și nici apropiat de polii frigului. Aveau nevoie de o suprafață plană, apropiată de ocean, dar și de sursă de apă curgătoare. Căutarea lor a fost încununată de succes când au dat cu ochii de delta unui râu măreț, care le amintea de Dunăre. Acesta era plasat în emisfera nordică, venea din sud, coborând dintr-un munte impresionant, și se vărsa în partea vestică a continentului, după ce-și liniștea curgerea. În dreapta lui era o câmpie cu iarbă aprigă și flori multicolore, ce scăpase miraculos de invazia pădurii întunecate, care o înconjura, totuși, din celelalte părți. Așadar, aveau ieșire în deltă, la ocean și la pădure. Un loc mai frumos și mai practic nici că puteau nimeri, iar votul a fost unanim.

Eiua a ales un petic de pământ cu iarba ceva mai puțin înaltă și nava a atins solul în siguranță. Au coborât cu emoții nedefinite și chiar cu o teamă justificată de necunoscut. Nu se grăbeau și privirile fiecăruia dintre ei se roteau mereu pentru a cerceta necunoscutul în care vor trăi de acuma. Când erau jos și calabalâcul gata inventariat, extraterestrul le-a strâns fiecăruia mâna și le-a urat mult noroc pe noua lor planetă. Ultimul a fost Relu, căruia i-a cerut din nou iertare și i-a oferit încă un dar:

– Să porți mereu la tine această brățară. E altfel decât cealaltă și e ultimul lucru pe care-l pot face pentru voi, deși nu am acceptul superiorilor. Atunci când vei crede că nu ai altă soluție pentru a vă salva viețile, te rog să mă chemi. Nu trebuie decât să zdrobești cercul cel mare, din mijloc, iar eu voi fi avertizat și voi face tot posibilul să dau curs chemării. Voi risca totul pentru a vă ajuta. Sper să nu fie nevoie, deoarece pe acest continent nu sunt pericole prea mari.

Strângând mâna lui Eiua, Relu ținu să-i spună:

– N-am să uit niciodată răul pe care mi l-ai făcut, dar am să țin minte și binele cu care ai încercat să te revanșezi. Nu e suficient, dar cred că înseamnă mult pentru unii dintre noi. Sper să nu ne mai vedem.

Au zăbovit așa, preț de câteva clipe, după care mâinile lor s-au desprins și Eiua s-a întors spre navetă. Privirea celor șase pământeni urmărea cu o oarecare nostalgie aparatul ce se pierdea în imensitatea cerului. Se familiarizaseră cu ea și, chiar dacă era o navetă extraterestră, parcă se rupea ultima punte care-i lega de Terra. Apoi au revenit cu ochii la noul lor pământ și au început să-și facă planuri. Aveau cu ei două corturi mici, în care se puteau înghesui până vor construi o căsuță. Cerul era senin, dar nu se știa cât o va ține tot așa. Pe deasupra lor zburau niște păsări lungi și subțiri. Gavrilă a profitat de ocazie și a luat la ochi un stol. Două dintre ele au căzut străpunse de alice. Era timpul mesei.

Fiecare a intrat în priză și au început pregătirile. Relu a aprins focul, Gavrilă și Bogdănel ridicau corturile, Florica pregătea păsările, iar Carmen și Olga despachetau lucrurile și le aranjau. Ceva mai târziu se delectau cu carnea gustoasă a primului vânat de pe această planetă. Au închinat și câte un pahar de tărie, urmat de câteva gânduri și urări.

– Să nu uităm această zi, care poate fi un bun început pentru noi, sau începutul sfârșitului, a grăit Gavrilă.

– Să fim optimiști și să credem în viitorul nostru!, a răspuns Relu.

– Dumnezeu să ne ajute!, zise și Florica, în timp ce-și făcea cruce.

Bogdănel a râs, spunând:

– Care Dumnezeu, mami?! Că aici e altă planetă și o fi și alt zeu…

– Ia mai taci, măi păcătosule!, i-o întoarse mă-sa, uitându-se urât la el.

Olga schimbă vorba și întrebă ca pentru sine:

– Oare sunt multe păsări de-astea pe aici? Că tare-s bune și o să avem nevoie de carnea lor. Cum să le punem numele?

Carmen sări prima:

– Mie mi se pare că seamănă cu un fus, cum am văzut la muzeu. Să le zicem, de exemplu… fus-arine. Fusarine!

– Atunci așa să fie, Carmen!, aprobă cu entuziasm Relu Ești prima care botează ceva pe aceast tărâm! Dar cum să-i spunem planetei? Ce zici, draga mea?

Întrebarea îi era adresată Olguței. Femeia zâmbi și se ridică în picioare. Apoi se roti încet 360°, inspirând adânc și cuprinzând cu privirea toate priveliștile, din aproape în depărtare. Își ridică ochii spre cer și exclamă:

– Parcă suntem în Paradis. Poate chiar acolo am ajuns. Eu zic să-i zicem… Planeta Paradis!

Pe măsură ce Pământul se micșora și își pierdea culoarea vieții, Luna se arăta din ce în ce mai mare, arătându-și ridurile nevăzute până acum. Naveta a ocolit-o de departe și s-a avântat în întunericul din partea neluminată de soare, ci doar de stelele îndepărtate. Bogdănel era cel mai fascinat de timpul atât de scurt în care au ajuns la satelitul Terrei, ceea ce arăta o viteză foarte mare, însă pe care ei nu o simțeau. Doar lipsa gravitației le-au făcut unele probleme, dar s-au acomodat după sfaturile lui Eiua. Nici aerul pe care-l respirau nu părea altfel decât cel de la sol.

Nu a durat mult și au ajuns în dreptul unei nave mari, ce plutea pe orbita Lunii. Nu-i puteau desluși forma, deoarece avea doar câteva lumini aprinse în exterior. După o manevră de atașare, naveta s-a cuplat la un chepeng luminat și ușile s-au deschis aproape simultan. Extraterestrul i-a ghidat la intrarea în nava-mamă și apoi pe niște culoare mărginite de pereții ce răspândeau o lumină puternică. Podeaua era moale, precum un covor gros, dar și ea, precum tavanul și pereții, avea aceiași culoare de un alb luminos.

La un moment dat s-a deschis o ușă laterală și au fost poftiți să intre. Era o încăpere mare, la fel de puternic luminată de peste tot, dar avea paturi, mese și scaune ca și cele de pe Pământ! Doar că erau făcute dintr-un material transparent și necunoscut. Relu a așezat-o pe Carmen pe un astfel de pat, moale și cu așternuturi de un alb imaculat. A urmat un mic instructaj făcut de Eiua, care le-a arătat cum pot crea pereți între paturi și anumite zone ale camerei, folosind o telecomandă, cum se comandă mâncare printr-un replicator aflat pe perete și unde se aruncă deșeurile. Lumina se putea regla tot prin telecomandă, deși gazdele foloseau doar puterea gândului. Apoi, extraterestrul le-a spus să se odihnească, fiindcă a doua zi se vor întâlni cu comandantul. După aceasta au rămas singuri, deși mai aveau un milion de întrebări pe buze.

E drept că erau și obosiți de atâtea emoții și nopți nedormite. Doar Bogdănel era mai neastâmpărat și nu-l puteai dezlipi de la replicator. A reușit, în cele din urmă, să comande tot felul de dulciuri și coctailuri din sucuri nemaigustate până atunci. Dar Relu, Gavrilă, Olga și Florica au preferat să mănânce din alimentele aduse și să bea apă de pe Pământ. În cele din urmă, somnul i-a învins pe toți și nu s-au trezit decât la venirea lui Eiua.

Au fost informați că nava pornise spre cea mai apropiată „gaură de vierme”, unde vor ajunge în patru zile. De asemenea, comandantul era gata să-i primească. Au amânat micul dejun, fiind nerăbdători să-l cunoască pe cel de-al doilea extraterestru din viața lor. Doar că așteptările nu le-au fost răsplătite, așa cum sperau. Au intrat cu toții (Relu cu Carmen în brațe, Olga, Bogdănel, Gavrilă și Florica), urmându-l pe Eiua,  într-o încăpere în care erau orbiți de lumini puternice, încât nu vedeau nimic în fața lor. Doar o voce puternică și gravă răzbătea, venind de peste tot:

– Voi sunteți pământenii care vor să migreze?

Firește că cel care a răspuns primul și apoi a continuat, a fost Relu:

– Oferta a venit din partea lui Eiua, care ne-a promis o planetă nealterată… Dar de ce ne orbiți cu lumina aceasta? Nu vedem cu cine stăm de vorbă, spuse pământeanul iritat.

– Ai vrea să-mi vezi chipul?! Vrei să pățești ce a pățit sora ta? Crede-mă că sunt lucruri pe care e bine să nu le vedeți, iar altele să nu le știți. Eiua a fost slab și a greșit sau poate că băutura voastră l-a influențat. Oricum, va plăti pentru asta. Însă și voi sunteți de vină…

– Dar…

– Nu mă întrerupe! Să lăsăm trecutul și să privim spre viitor. Credeți că veți putea supraviețui pe o planetă sălbatică?

– Măcar vom încerca!, îl asigură Relu.

– Noi nu vă putem ajuta cu tehnologie, fiindcă nu ar fi corect. Dar văd că aveți un copil care nu se poate deplasa. În această privință s-ar putea face ceva, înainte de a ajunge pe noua voastră planetă. Adică în șapte zile de-ale voastre. Până atunci sunteți oaspeții mei și Eiua se va ocupa de voi. Puteți pleca.

Atâta a fost toată discuția pe nevăzute, după care au fost conduși în încăperea lor. Eiua a mai stat cu ei un timp și le-a satisfăcut curiozitatea. Mergeau cu o viteză apropiată de cea a luminii, dar când vor intra în gaura de vierme, vor străbate 6 ooo de ani lumină în câteva minute. Vor ieși la trei zile depărtare de destinație. De mâine, în fiecare zi, Carmen trebuia dusă și introdusă timp de două ore într-un clindru numit OOIIOO, care-i va detecta afecțiunea și va iniția procedurile de vindecare, dacă este posibil. Era o veste bună, care i-a înveselit pe toți, dar mai ales pe Carmen și Olga, ce nu mai puteau de bucurie.

Zi de zi, Eiua era la dispoziția lor și tratamentul lui Carmen decurgea încurajator. Când au trecut prin gaura de vierme, Carmen putea face deja primii ei pași de la accident, iar după șase zile mergea bine. Erau fericiți și emoționați totodată, că se apropia clipa cea mare. Ziua așteptată a venit, iar ei priveau prin hublouri o planetă la fel de albastră precum Terra. Doar că era cu un sfert mai mică, deci și gravitația se reducea cu 25%. Un avantaj însemnat pentru ei. Nu au mai vorbit cu comandantul înainte de a părăsi nava-mamă, dar nici nu erau dispuși să mai fie orbiți încă o dată. Naveta s-a desprins silențios de chepeng și a început coborârea, sub comanda sigură a lui Eiua. Pe măsură ce pământul și oceanele se vedeau mai clar, exclamațiile involuntare are noilor locatari erau tot mai dese și zgomotoase.