racoltapetru6

Comisarul parcurse cu interes cele câteva rânduri, după care cercetă cu atenție hârtia și plicul, pipăind, mirosind și expunându-le la o lumină mai puternică. Se vedea pe chipul lui că ceva îl deranja, iar cuvintele rostite într-un târziu confirmară neîncrederea:

– Scrisoarea asta nu dovedește nimic. Chiar dacă nu-i o farsă, cum tind să cred, nu lămurește ce-i cu autobuzul discordiei, de unde a apărut, al cui e și de ce s-a creat această legendă în jurul lui. În ce mă privește, tot dumneata rămâi suspectul principal, iar dacă nu găsești o explicație pertinentă, riști să plătești cu libertatea.

Bătrânul Grigor își terminase de fumat cea de-a doua porție de tutun și acum ținea pipa strâns în palma stângă, beneficiind încă de căldura ce o transmitea. Observațiile polițistului îl treziră din apatie și-l făcură să scoată din buzunar o altă hârtie. O întinse și pe aceasta, glăsuind cu o voce obosită:

– Această scrisoare am primit-o de vreo trei săptămâni, din străinătate. E mai consistentă și cred că o să aducă mai multe răspunsuri la întrebările dumneavoastră. Vă rog să o citiți singur, pentru că pe mine mă înăbușă emoțiile de fiecare dată când o parcurg.

Comisarul Sălăjan preluă noul plic cu aceeași neîncredere, îl examină cu meticulozitate, scoase cu grijă filele scrise cu o caligrafie frumoasă și, după ce le evaluă în mare, începu să lectureze cu glas tare:

– „Dragul meu Vasilică,
sper că ai reușit să te muți la noua adresă și să ai grijă de autobuzul din grădină. Eu am încercat să-ți scriu de mai multe ori, dar condițiile și locurile din care am făcut-o sunt mereu schimbătoare și imprevizibile, astfel că mesajele s-au pierdut probabil în timp și spațiu. Îți amintești când ți-am promis că voi face tot posibilul să vă întâlnesc, pe tine și pe mama ta? Fii sigur că nu am uitat această promisiune și am lucrat la ea în toți anii care au trecut de atunci. Era clar că nu voi fi eliberat niciodată din detenție, singura cale fiind o evadare miraculoasă, posibilă cercetărilor făcute și rezultatelor încurajatoare. Securitatea a aflat câte ceva despre ele și mi-a pus la dispoziție fonduri nelimitate pentru a realiza ceva ce nu au reușit nici americanii: să fac invizibile anumite obiective militare și chiar să le mut instantaneu dintr-un loc în altul. Firește că primele încercări nu au fost mulțumitoare, am înregistrat unele incidente și chiar victime din partea voluntarilor inocenți. De aceea am ajuns să fac experiențe pe ținte ieftine și persoane condamnate la ani grei de pușcărie, cărora nu li se simțea lipsa în caz de dispariție. Un autobuz vechi și însemnat de gloanțe, având o istorie stranie până la confiscarea lui, a fost cel prin care am avut primele reușite. L-am făcut să dispară și apoi să apară de mai multe ori, doar că nu știam dacă și unde e trimis în timp ce nu-l vedeam. Am aprofundat studiul și, după unele îmbunătățiri, mi-am propus să călătoresc odată cu el. Programul cel nou îmi dădea posibilitatea să-i planific locul și timpul unde să ajungă, cu o oarecare marjă de eroare pe care n-am avut timp să o elimin. Nimeni nu trebuia să știe de intenția mea, iar pentru a o pune în practică m-am folosit de multe tertipuri, mai ales pentru a construi o dublură pentru pupitrul de comandă, bine camuflată în interiorul autobuzului. Astfel am reușit să evadez și să-i las cu buzele umflate pe supraveghetori. Nu știu ce s-a întâmplat la centru în continuare, dar nu cred că experimentele au mai putut continua fără mine și fără anumite date lipsă. În ce mă privește, am ajuns cu micul laborator în grădina despre care îți vorbeam în scrisoarea precedentă, deși setasem corect coordonatele. Bănuiam, totuși, că nu sunt departe de voi, urmând să vă caut mergând pe jos. Doar că, de fiecare dată când mă îndepărtam de autobuz, simțeam o moleșeală și o durere cumplită la cap. Toate aceste simptome se atenuau când reveneam în apropierea autovehiculului și dispăreau complet când intram în el. M-am gândit o vreme la asta și mi-a venit răspunsul: autobuzul, în întregime, și ce a venit cu el, constituie un tot ce nu poate fi separat în această dimensiune. Chiar dacă cineva din afară ar lua un șurub, acesta ar reveni în curând la locul lui. Mai mult, apropierea și atingerea autobuzului de către o ființă, poate provoca halucinații și viziuni transmise din trecutul lui și exacerbate de câmpul magnetic care-l protejează și prin care s-a făcut teleportarea. Îți spun asta pentru a avea grijă ca nimeni să nu-i stea prin preajmă, până găsesc o soluție. Unde sunt acum? Am reușit să mă teleportez într-un alt timp, împreună cu aparatura necesară. Poate voi găsi calea prin care să corectez erorile și să găsesc soluția pentru ca evadarea mea să fie încununată de succes, în cele din urmă.
P.S. – Când am auzit că mama s-a stins, am murit pe jumătate. Doar prin tine mai am dorința de a trăi și sper ca în viitorul apropiat să te strâng măcar o dată în brațe.”