continuare

La vederea personalului de la ambulanță, privirea fetei a devenit temătoare și mâna i s-a încleștat de cea a salvatorului. A acceptat cu greu să fie pusă pe targă, după ce i s-a promis că acesta o va însoți până la spital.

– Numai dacă vă e rudă, a avertizat-o asistenta.

– Ăăăă… mi-e verișor, s-a străduit să mintă tânăra.

Doamna în halat alb a acceptat, mai ales că brancadierul avea nevoie de ajutorul unui bărbat în putere la coborârea tărgii pe scările celor trei etaje. Cornel n-ar fi mers cu salvarea nici în ruptul capului, temându-se dintotdeauna de o așa experiență, în plus spitalul îi provoca o stare de neliniște. Se gândea și la mila pe care o simțea tot mai intens față de Voichița, dar realiza că oricum răul fusese deja făcut. Poate că, fiind alături de ea un timp, blestemul va întârzia să-și facă efectul sau măcar îi va fi alături în ultimele ei clipe de viață. Tot prin strângeri de mână a încurajat-o în mașină, ignorând amândoi prezența asistentei care-și făcea de lucru în jurul pacientei. Tinerii se înțelegeau doar din priviri, suficient cât să-și transmită cele mai importante gânduri și partea cea mai intensă a sufletului.

Internarea pentru o zi a fost făcută de urgență, iar macaragiul a trebuit să stea pe hol vreo două ore, până i-a fost făcută spălătura detoxifiantă tinerei și i s-a recoltat sânge pentru analize. Doar după aceea i s-a permis să o mai vadă pentru câteva minute, înainte ca sedativele să-și facă efectul. Voichița prinsese culoare în obrăjori și putea articula mai ușor cuvintele.

– Cine ești tu și cum s-a întâmplat să apari tocmai azi?, l-a întrebat ea.

Cornel s-a înroșit vizibil când a trebuit să-și recunoască indiscreția.

– Locuiesc cu un etaj mai jos și am auzit din întâmplare cum ai căzut în baie. De vină e coloana prin care trec conductele, deloc izolată fonic…

– Eu cred că Dumnezeu mi te-a trimis, după atâtea rugăciuni.

Deși nu era momentul ideal, tânărul se simțea dator să fie sincer până la capăt.

– Mă tem că n-am făcut decât să-ți amân sfârșitul. Vezi tu… eu sunt blestemat să aduc moartea celor față de care îmi arăt mila. Îți spun asta ca să fii pregătită… vei muri, totuși, cât de curând. Îmi pare tare rău…

– Nu crede asta, prostuțule! Numai Cel de Sus știe care ne este soarta și doar El are puterea să ne-o schimbe. Dacă tot îmi ești alături, crezi că ai putea să-mi anunți părinții?

Tânărul a acceptat spontan, iar fata i-a dat numărul de telefon al unui vecin din sat. O asistentă a venit să le întrerupă dialogul, însă Cornel a promis că revine a doua zi. „Dacă o să mai am la cine…” se gândea el în timp ce o privea îndurerat. Prima grijă a fost să găsească un telefon pentru a transmite mesajul către părinții fetei. A profitat de ocazie și a sunat la spital, întrebând de starea ei, trăia încă și dormea liniștită. Acasă, Ionel îl aștepta cu înfrigurare, dar, de parcă nu era destulă grija lui, a apărut și bărbatul Voichiței, cu acuzația că i-a fost spartă ușa și maltratată nevasta. Scandalul s-a extins, spiritele s-au încins atât de mult încât macaragiului era cât pe ce să-l să-i aplice o corectură fizică individului. Noroc că au intervenit vecinii și i-au explicat de câteva ori că ar fi mai bine să-și caute nevasta, de unde să primească explicații concrete despre ce a fost vorba.

Noaptea care a urmat a fost albă pentru ambii prieteni. Vecinul Sandu a venit beat de la spital, nervos că n-a fost lăsat să-și vadă soția. A bătut de câteva ori la ușa lui Cornel, însă Ionel a făcut tot posibilul să-l tempereze, stând până dimineață cu prietenul său. A doua zi, au trecut pe la serviciu, dar n-au zăbovit, fiind prea puține de făcut în această perioadă. Macaragiul era febril, nu avea stare și nici să mănânce ceva nu avea poftă. Se grăbea să ajungă la spital, iar compania lui Ionel îi prindea bine, așa că au pornit împreună pe jos. Odată ajunși, insistența lor a dat roade și au fost lăsați să o viziteze pe Voichița, după ce au oferit mita care se impunea în astfel de cazuri.

Tânăra i-a primit plină de viață, dar cu o nuanță de tristețe pe chip. Micuțul s-a așezat pe singurul scaun din salon, în timp ce tânărul ei salvator s-a pus pe pat și a privit-o în adâncul ochilor albaștri, pe care nu se mai sătura să-i admire.

– Mi-au sosit analizele, a rostit ea în timp ce-și strecura mânuța în palma lui.

– Și?, tresări el speriat. Ce ți-au găsit?

– Sunt sănătoasă… doar cam însărcinată, mărturisi Voichița.

Amândoi vizitatorii au rămas muți de uimire, pentru câteva secunde. Nu știau niciunul cum ar fi cazul să reacționeze, deci nici Cornel nu și-a filtrat reacția.

– Serios?! Iar asta e de rău sau de bine?

– Nu mai vreau să stau cu Sandu și nu-mi place să rămân cu o moștenire care-mi va aminti mereu de el. Mai târziu, îmi vin părinții cu o mașină, să mă ducă acasă, departe de lumea în care m-am zbătut. Vestea asta i-ar putea îndurera și mai mult.

– Este, într-adevăr, o cotitură mare în viața ta, a recunoscut cu sufletul îndoit tânărul. Orice s-ar întâmpla de acum înainte, îmi pare tare rău că nu o să te mai văd și te asigur că-mi vei rămâne mereu în inimă. Mi-ai fost ca o stea luminoasă în ultima perioadă.

Tânăra zâmbi cu recunoștință, dar și cu o lumină caldă în ochi.

– Nu trebuie să ne luăm adio, pentru că și eu te-am simțit ca pe un soare regenerator. Ești un om bun și tare mi-ar plăcea să ne reîntâlnim, dacă vei considera că merit. Știi unde să mă găsești, iar eu o să te aștept cu multă răbdare.

S-au îmbrățișat pentru prima oară și au făcut-o cu o dragoste sinceră, de parcă s-ar fi cunoscut dintr-o altă viață. Asistenta a intrat iar peste ei, cerându-le să-și ia rămas bun. Despărțirea a fost scurtă, cu un oftat din partea băiatului și o lacrimă din partea fetei. Amărăciunea i-o percepea Ionel, în timp ce coborau spre ieșirea din spital.

– O să moară curând și nu o să ne mai vedem, a exclamat cu obidă Cornel.

– Ar putea fi o excepție, i-a răspuns Ionel, mai mult ca să-l liniștească. Blestemul îi omoară doar pe cei de care ți-e milă, fără să facă victime colaterale. În cazul de față, ea poartă în pântec o ființă prin care poate trăi, măcar până se naște, dacă nu scapi de belea până atunci.

Macaragiul a prins speranțe după judecata prietenului său, iar logica lui a primit confirmare de fiecare dată când o suna pe Voichița și vorbeau multe minute despre o posibilă reîntâlnire.