Ora 2, adică timpul când începea perioada din zi cea mai urâtă pentru el. Și toate astea de când a vorbit mama cu învățătoarea, iar cea din urmă i-a recomandat să-i facă un program de somn obligatoriu în fiecare după-masă. Zicea că e cam pirpiriu și somnul o să-l mai fortifice. Auzi vorbă? El pirpiriu?! Doar putea să aducă găleata plină cu apă de la fântână de unul singur (atunci când nu-l vedea nimeni), chiar dacă încă nu împlinise opt ani. Și patul îl făcea singur, așa cum văzuse la mama. Să nu mai vorbim de lăzile cu căpșuni sau prune pe care le aducea singur din grădină sau din livadă. Dar oamenii mari o țin întotdeauna pe-a lor, chiar dacă nu e adevărat.
Acum trebuia să stea o oră în pat și să țină ochii închiși, cu toate că nu-i era somn. Dacă era prins că nu doarme, pierdea leul pe care îl primea drept premiu în fiecare zi. Fără această recompensă nu ar fi acceptat nici în ruptu’ capului să suporte o asemenea pedeapsă. Iar mama îl pândea din când în când pe geamul ce dădea spre bucătărie. El, însă, pândea pe sub sprâncene secundarul leneș al ceasului de pe masă. Doamne, cât de mult mai era pâna la ora trei!
E drept că avea deja 27 de hârtii de câte un leu și-i număra de fiecare dată când mai adăuga una. Mai avea mult până să strângă banii pentru bicicleta mult visată, dar până la urmă va reuși. Nu cheltuia niciodată din acești bani și mai bine se lipsea de dulciuri. Deși ar fi renunțat bucuros la toată suma, numai să fie scutit de orele de somn și lăsat să-și vadă de treabă. Pentru că se auzea până în dormitor cum tata crăpa lemne afară. Și cu toții știau că e plăcerea și datoria lui să aducă lemnele crăpate în casă și să le așeze frumos lângă sobă, ca să se usuce și să fie la îndemână. Nimeni din familie nu știa să le aranjeze mai bine ca el, precum cărțile din biblioteca școlii: una lângă alta, fără risipă de spațiu. Dar cine să-l înțelegea pe el?
Fratele lui mai mare era lăsat să măture prin curte și să care apă în casă, iar pe deasupra mai primea și bani! Când culegeau fructe, el primea sarcina cea mai ingrată: să culeagă doar ce pică din pom, fără dreptul de a se urca sus, unde erau cele mai sănătoase și frumoase exemplare. Nici la prășit mălaiul nu voiau să-l lase, dar el prindea momentul când părinții nu erau atenți, lua sapa din podul grajdului și fugea cu ea la câmp. Până la urmă l-au prins, dar le demonstrase că se pricepe. Chiar și la masă era nedreptățit. Toți primeau carnea cea mai bună, cu os, numai lui i se dădea ficatul, pipota și pieptul de la pui. Iar din pâine nu i se dădea niciodată colțul, ci doar felii gata tăiate. Îi venea să plângă de câte trebuia să suporte, dar risca să fie observat, și atunci adio leu. Trecuse de jumătate de oră din supliciu și trebuia să strângă din dinți pentru a mai suporta timpul neîndurător. Sunetul toporului se auzea din ce în ce mai rar și ăsta nu era semn bun.
Tic-tac, tic-tac… și gândurile lui erau fugărite parcă de acest ritm nesuferit. Doamne, ce tortură trebuie el să suporte în timp ce toată familia muncește și probabil că râd pe socoteala lui. Oare cât timp va dura acest supliciu? Doar era deja în clasa a II-a și ceilalți copii de vârsta lui nu erau obligați să doarmă. Chiar râdeau când le spunea necazul lui și îl ispiteau să iasă pe terenul de fotbal. Nu putea s-o facă în ora de somn, dar nici după aia, fiindcă avea treabă prin gospodărie și nu se cădea să-și lase deoparte îndatoririle, doar era bărbat, ca tata. Iar spre seară avea de făcut teme. Numai la sfârșitul săptămânii se întâlnea cu băieții, și atunci se încingea un meci pe cinste. Seara venea acasă murdar și plin de julituri, dar mulțumit.
Tic-tac, tic-tac… Gata, e fix ora trei! A sărit din pat ca un arc, dar a intrat în bucătărie prudent, căscând ca un somnoros proaspăt trezit. Mama s-a uitat la ceas și la privit suspicios, însă i-a dat leul pregătit din timp. Mulțumind din fugă, a zbughit-o pe ușă afară, îndesând hârtia în buzunar. Tata se odihnea pe o buturugă și trăgea cu sete dintr-o țigară. Lângă el erau lemnele gata crăpate, care-l așteptau pe el. Băiatul sări în sus de bucurie și apoi se aruncă în brațele părintelui pentru a-i mulțumi. Avea ce să lucreze cel puțin două ore! Tatăl l-a mângâiat pe creștet și i-a spus zâmbind:
– Doar nu credeai că o să te las fără ocupație?! Hai, treci și distrează-te și tu, că mie mi-a ajuns deocamdată!
Iar puștiul a uitat toată ora de tortură și a simțit din nou că viața e frumoasă.
racoltapetru6 
Ce povestioară frumoasă! Îmi aminteste ce tortură era și pentru mine ora de somn atunci când mă punea mama. Nu dormeam niciodata! :))
Mulțumesc pentru apreciere, Andreea! Lucrurile s-au schimbat pentru noi, odată cu trecerea anilor, și astăzi ne prinde bine câte un pui de somn după masa de prânz. În unele țări e o regulă și la locul de muncă.
Oare, parintii inteleg vreodata cat rau pot face copilului cu atata ,,cocoloseala,,? Cata nesiguranta apare in sufletul copilului iubit din tot sufletul parintelui?
Frumoasa povestea! Mi-as dori sa citesc mai multe despre copilul protejat, prea mult, de parinti iubitori 🙂
Cred că fiecare din noi ne regăsim câte puțin în acest subiect și poate chiar și în cele pe care voi încerca să le redau în viitor. Mă bucur mult că ți-a plăcut! 🙂
Poate daca scriai despre rasfatul copiilor, ma regaseam si mai mult 🙂
Abia astept sa mai citesc.
Din (ne)fericire eu nu prea am avut parte de răsfăț și nu pot decât să mă inspir din ceea ce văd la alții.
Nu stiu sa fi dormit vreodata de amiaza, dar era in vecini o fetita de vreo patru anisori pe care o obliga bunica ei sa doarma… Stii ce se intampla, se urca bunica langa ea sa o culce , fetita cand auzea pe bunica ca sforaie iesea afara… ce faci Paula? numai ce am adormit-o pe bunica si acum ma joc un pic…
Ai fost norocos dacă ai scăpat de obligația de a dormi la comandă! Eu nu voi uita niciodată cât de mult am urât această „condamnare”.
Emotivă lucrare! Am sorbit-o dintr-o răsuflare! Mulțumesc!
Săru’-mâna pentru vizită și apreciere! 🙂
Pfuuu… cu somnul de prânz nu m-am împăcat nici eu niciodată. Acasă eram scutit că n-avea cine să mă verifice. Dar în vacanțe, la bunici, devenea normă obligatorie. Colac peste pupăză, victime ale „torturii” eram toți cei trei nepoți, toți de aceeași vârstă, așa că ora de somn se transforma în ghionturi, chicoteli și râsete îmbufnate. Bunica se prefăcea că nu ne vede și nu ne aude, dar doar atât. De ridicat din pat nici nu se pune problema. Și nici nu primeam bani pentru asta, ca alții… 👿
Tot a fost mai bine, fiindcă orice corvoadă e suportată mai ușor atunci când nu ești singur. Măcar puteați glumi pe această temă și timpul trecea mai ușor, chiar dacă nu primeați vreo recompensă.
Ce bine ca nu sunt o mama standard…copiii au personalitate proprie si pot sa aleaga ce doresc sa faca.Evident , sub indrumarea parintilor.Insa somnul de amiaza mi se pare o corvoada.
E bine că gândești așa și lași mai multă libertate copiilor. Pe vremea când eram copil erau alte concepții.
Stiu ,le-am trait si eu…vremurile acelea.
Frumoasă și duioasă povestire.
Mulțumesc pentru vizită și apreciere!
Frumos articol !
Sincere felicitari !
Pe 24 ianuarie te invit cu drag si prietenie
la un pahar virtual cu sampanie in timp ce vom asculta
” HORA UNIRII ”
Aliosa.
foarte frumoasa povestire. ma gandesc la al meu care are 8 ani, deci cam de o seama cu personajul tau, daca il pui sa aduca ceva, care ii trebuie lui din alta camera imi zice clar “da du-te tu”…
Noi nici nu ne tutuiam cu părinții, iar munca era o onoare pentru fiecare dintre frați. E drept că așteptam și recompense, mai ales când am mai crescut.
Consider că o mare parte din influența negative ale copiilor din ziua de azi o are anturajul din școală și de pe stradă.
Foate frumos ne-ai prezentat amintirile din copilarie, somnul de pranz nu prea e acceptat nici acum de copii!O seara placuta iti doresc!
Trebuie să-i înțelegem și să nu le impunem odihna și nici mâncarea. Să mănânce doar când le e foame și cât le cere organismul.
Să fii iubită și fericită, dragă Gabi! 🙂
Făceam fiţe la somn. Multe…. Acum aş da orice să am timp să dorm când vreau
Asta așa e! Acum îmi permit luxul unei ore de somn după fiecare masă de prânz. După sfatul medicului! 😉
Partea cu somnul este antologică și trezește, într-adevăr amintiri de neuitat din dulcea perioadă a copilăriei. Mă întreb câți dintre cei care au fost copii au primit cu bucurie acele ore în care trebuia neapărat să stai în pat. Pentru mine (sau și pentru mine) au fost o corvoadă. Dar nici mama nu se lăsa păgubașă… 🙂
Nu poți să le condamni, pentru că intențiile mamei erau întotdeauna bune, chiar dacă nu-ți erau mereu benefice. Dar și noi, când ajung bătrâne, le îndemnăm să doarmă după fiecare masă de prânz. Se-ntoarce roata, iar bătrânii devin din nou copii.
Fantastic sa gasesc atitia “insomniaci” … se pare ca toti aveam probleme cu dormitul dupa amiaza … “siesta” este un obicei Oriental si are justificarea caldurii toride, cind toata lumea evita sa iasa. In Romania, am auzit o batrina din Moldova zicind dupa masa de prinz: “Ia sa-mi hodin un pic mincarea!” si se lasa pe spate pe dormeza care tinea loc de scaun, linga masa.
Povestirea mi-a picat ca o limonada rece si buna pe o zi de canicula … chit ca aici zapada ajunge la glezne!
Scuze că răspund cu întârziere, dar mi-a plăcut tare mult comentariul tău pe care l-am găsit abia azi. Mulțumesc pentru apreciere și iartă-mi, te rog, zăpăceala! 🙄
N-am dormit după-amiaza nici de-al naibii, da’ nici nu m-au forţat, dac-au văzut că n-au cu cine se-nţelege. Doar că la joacă n-aveam cu cine mă-nsoţi, că ceilalţi 2-3 copii de pe stradă îşi respectau programul de nani vrînd-nevrînd. Aşa că îmi găseam de joacă singur ori mai citeam din vreo carte. Rezultatele se văd: ei au ajuns în funcţii respectabile iar eu… “poetul Gării de Nord” *. 🙄
Duioasă povestirea ta, pe alocuri m-am regăsit – frînturi de care încă-mi amintesc, cu greu…
* referire la personajul din filmul “Filantropica”.
Poate că de-aia n-am ajuns nici eu în vreo funcție! 🙄 Deși aveam program obligatoriu de somn, doar îl simulam și foarte rar adormeam cu adevărat.
Revin la una dintre replicile mele recente undeva, referitor la dualitatea firii umane: eroii, geniile, sînt aclamaţi pentru realizările lor ca mai apoi – sau în alte împrejurări – să fie batjocoriţi, umiliţi, amendaţi şi încarceraţi pentru fapte similare. Diferă timpul… sau timpurile. Eminescu e cel mai la îndemînă exemplu de nonconformist strivit de un sistem putred. Asta ca să nu recurg la exemplul creştinătăţii şi să fiu acuzat de oarece.
Chomsky spunea demult că america se teme de puterea exemplului. Eu cred că omenirea întreagă se teme de puterea exemplului pozitiv care ar putea pune capăt tiraniei “celor aleşi”, pe vecie.
Nu pot decât să-ți dau dreptate și sunt convins că această dualitate va persista încă multă vreme, poate chiar până la extincția speciei umane. Poate că e un rău necesar sau doar o treaptă în evoluția conștiinței colective.
O treaptă ar putea fi, dar e o treaptă coborîtă, nicidecum urcată. Zic eu.
Nu pot să te contrazic.
Cine decît omenirea însăşi, în întregul ei, ar putea-o face… Dar cînd, oare…?
Cred că majoritatea copiilor considerau , somnul de amiază, o povară grea, ca fiind timp mort pentru ei, când au atâtea lucruri importante de făcut, nerealizând de fapt că, odihna aceea, un somn bun, îi ajută să facă totul mai cu spor, iar la maturitate tânjec după acea oră obligatorie de somn, însă, nu li se mai deschide această oportunitate, decât, poate în week-end.
Ai un week-end odihnitor, Petru. 🙂
Ai dreptate mare dreptate și observ că în această privință nimic nu s-a schimbat. Copiii sunt greu de convins chiar și seara să se culce, iar dimineața se scoală cu greutate.
O zi de iarnă minunată îți doresc, Ștefania! 🙂