De când ne naștem suntem încurajați să fim mai deștepți și mai îndemânatici decât ceilalți copii. Părinții sunt cei care ne stimulează prin orice mijloace să le arătăm că suntem genii, atât lor cât și celorlalte familii cu care sunt în contact. În imaginația lor se întâmplă ca și cele mai normale manifestări ale dezvoltării noastre, intelectuale sau fizice, să fie traduse ca niște semnale ale inteligenței noastre ieșite din comun. Până la urmă totul se rezumă la o competiție între copiii de aceeași vârstă cu noi, sau chiar mai mari, pentru a demonstra ce aptitudini are odrasla fiecărui cuplu.
Urmează școala, unde suntem testați mai obiectiv, dar în care aproape fiecare familie „cu responsabilitate” intervine și consideră că fiul sau fiica lor nu este apreciată la adevărata lor valoare. E drept că orice concurs este benefic pentru participanți, doar că de foarte multe ori acesta devine un stres prea mare pentru unii participanți, care cedează și ajung la soluții tragice. În unele țări din vest – cum ar fi Suedia – nu se pune accentul pe întrecerea între elevi, și de aceea nu se dau nici note. Iar acest aspect nu e nicidecum un impediment în dezvoltarea intelectuală a învățăceilor. Aș spune că dimpotrivă, le oferă experiența lucrului făcut în echipă, care este foarte important pentru orice profesie pe care ar aborda-o.
La școlile noastre, și nu numai, aproape totul se rezumă la dezvoltarea individuală, care îl face pe copil – și apoi pe adolescent, om matur – să devină egoist, să fie mereu de unul singur în întrecerea cu cei de lângă el. Astfel colectivitatea, echipa, revine pe locul doi, iar munca în echipă are de suferit. Vedem asta în viața de fiecare zi și în foarte multe domenii. Politica e cea care ne afectează cel mai mult, fiindcă atacurile dintre politicieni, chiar fiind în aceeași alianță sau formațiune politică, sunt tragice pentru societatea românească. Putem continua cu agricultura și industria, unde nu se fac alianțe ca în alte țări, pentru a lupta împotriva importurilor și a guvernului nechibzuit. Oamenii se întrec între ei, în loc să se ajute reciproc pentru a depăși greutățile unui capitalism necopt. La fel se întâmplă și în sport – mai ales în fotbal -, pentru că și acolo fiecare trage doar pentru el, iar în final echipele noastre naționale pierd.
Exemplele ar putea continua aproape la infinit și ele ne pot demonstra cât de mult de afectează spiritul individualist care ne este insuflat de când ne naștem și pe care cei mai mulți îl îmbrățișează până la moarte. Trebuie să luăm exemple de la cei care au ceva de oferit, să nu ne cramponăm într-o educație și un învățământ care oricum e muribund: se vede după cum se schimbă zadarnic cel puțin o dată pe an. Dacă suntem prea mândri să învățăm de la oameni, atunci s-o facem de la animale, fiindcă și ele știu să se folosească de munca în echipă. Iar unele dintre cele mai bune în acest domeniu ar fi furnicile, care știu să se sacrifice cu cel mai mare devotament pentru ca mușuroiul lor să dăinuiască pe mai departe. La fel și albinele sau suricatele.
Viața este mereu o competiție, dar ea nu trebuie dusă de unul singur. Dacă astăzi te întreci cu cineva la fugă, nu înseamnă că mâine acesta îți va fi în continuare un adversar. Iar dacă el cade, tu vei fi mai apreciat atunci când te vei opri ca să-l ajuți să se ridice! La fel trebuie să faci și în viața de zi cu zi. Dacă ești român, nu pune piedică altui român, ci fă în așa fel ca el să trăiască alături de tine și nu sub nivelul tău. Altfel nu ești un membru demn al speciei tale, ci doar un rebut al ei.
racoltapetru6 
Foarte adevărat ceea ce ai spus, dragă Petru. Concluzia din final este cea mai tristă. Iar “talentul” românilor de a-şi da în cap unul altuia îl observăm tot mai des, în ultima vreme. Din păcate pentru acest popor, care nu trebie să fie unul din…rebuturi…
Avem exemple bune din care ar trebui să învățăm și să ne sprijinim unul pe altul, dar mentalitatea este prea adânc înrădăcinată în mintea noastră și nici nu ne place a-l asculta pe cel de lângă noi.
Asta-i viata….plina de intreceri, cu impiedecari, caderi si ridicari, ca pana la urma sa ajungem la linia “FINISH”. Ce e trist ca suntem in competitie cu cine n-ar trebui sa fim (din tot deauna iarba din ograda vecinului a fost mai verde), uitam sa fim in conpetitie cu noi insine, cu apucaturile rele pe care ar trebui sa le tinem in control.. Inca o zi si tragem linia, ca sa incepem de la inceput…An Nou ! dus pana la capat plin de bucurie..
Mare recunoștință pentru binevenita completare și pentru urare!
An Nou Fericit și ție, cu reușite și satisfacții pe toate planurile! 🙂
Cultivarea egoismului e cea mai bună metodă de a întreține dezbinarea, Petru… Echipele sunt mai greu de dărâmat decât un individ, nu? 😉
Se pare că metoda funcționează din plin, iar noi nu avem idee cât de ușor suntem manipulați.
Așa-i când nu pui mintea la contribuție și le iei pe toate de bune… Și-a plouat torențial cu indivizi de genul ăsta! 😉
E greu cu contribuția asta, că e a minții sau a fizicului! Parcă ne-am dezobișnuit să o facem! 🙂
Un mare adevar ne-ai prezentatChiar ca a devenit viata noastra o lupta pentru existenta plina cu examene care marcheaza toata existenta noastra dar cu optimism si speranta cred ca vom invinge greutatile !Iti doresc o saptamana minunata si sarbatori fericite!
Mă bucur că ești optimistă, dragă Gabi! Sper ca anul care vine în curând să-ți confirme așteptările! 🙂
Nu cred ca se va schimba nimic in urmatorii ani, la noi. Vom continua sa fim…competitivi, uitand sa fim oameni. Pacat…
În următorii… zece ani, nu. Dar să fie măcar în 50 de ani, treptat și începând din anul ce vine! 🙂
Eu ma gandesc ca nu pot fi cel mai bun in toate domeniile. Si nimeni nu poate fi cel mai bun in toate domeniile. Ceea ce eu poate ca muncesc din greu sa obtin, altul o face cu usurinta si invers.
Asa ca eu nu cred in concurenta si nici in competitivitate. Cred, in schimb, in dezvoltarea talentul fiecaruia (ca metoda de educatie), deci – in completarea oamenilor intr-o echipa. Competitivitatea asta exagerata cred ca e o imitatie a americanismelor din filme, nu e ceva specific romanilor. Exagerand cu amplificarea exagerata a ambitiei pentru a castiga competitia, putem sa cadem in depresie, in cazul celui mai mic insucces.
Pana acum, intr-adevar, competitia a fost un motor al dezvoltarii, dar acum nu mai functioneaza ca inainte. Cred ca e timpul sa renuntam la competitivitate, inlocuind-o cu manifestarea calitatilor si insusirilor proprii.
Forța și dăinuirea fiecărei specii constă în colectivitate. Doar printr-o armonie generală putem progresa cu adevărat, completându-ne unul pe altul. În schimb, individualismul a devenit o plagă ce macină societățile de pe întreaga planetă. Fiecare om sau grupare, mai mică sau mai mare, vrea să-și impună punctul de vedere prin manifestări mai mult sau mai puțin violente. Căutând să înlăture grupul de indivizi care au ajuns în vârf.
Lupta pentru putere și bunuri materiale este cauza unei competiții permanente.