racoltapetru6

Cu multă determinare și-au reînceput parcursul cei doi părinți rătăcitori, dar vlaga scădea pe măsură ce soarele se înălța deasupra capului. Urmau drumul principal, în speranța că vor întâlni pe cineva care să-i ghideze și chiar să-i poftească într-o curte, la odihnă, un pahar de apă și oarece de-ale gurii. Rar vedeau însă vreo ființă în depărtare, mai ales pe cărări marginale, doar că și acestea dispăreau înainte ca ei să le deslușească bine, fie că acele vietăți erau oameni, animale familiare sau arătări înșelătoare. Locuințe nu întâlneau nici pe atâta, doar câmpii înverzite și împodobite de flori din cele mai îmbietoare.

– Poate, dacă o rugam pe Ileana Cosânzeana, ne-ar fi dus și pe noi într-un loc mai primitor, rosti într-un târziu Vasile. Socotind că avea un cal puternic și ne era datoare.

Sanda îi dădea dreptate în sinea ei, dar nu voia să-i accentueze sentimentul de regret, deloc indicat pentru situația în care se aflau: oameni ai străzii într-un sat cu locuitori de poveste, buni sau răi, în funcție de norocul pe care îl aveau la un moment dat. Și pe ea o încerca foamea și setea, dorința de a întâlni semeni cu care să poată schimba câteva cuvinte, așa cum a fost Sfânta Vineri și invitatele ei.

– La urma urmei cât de mare poate fi această localitate?, că doar nu-i oraș, a încercat ea să insufle oarece vioiciune în starea lor. Chiar și un municipiu l-am putea parcurge de la un capăt la altul, într-o singură zi. Măcar acolo ai străzi pline de case, la porțile cărora vezi oameni, trotuare pe care se circulă și mașini care opresc uneori în dreptul tău. Trebuie să existe și pe aici un centru, cu magazine, piață și bănci pe care te poți odihni.

Au mai mers ei ce au mers, până când au zărit în depărtare un palat și mai mare decât acela din care evadaseră. Puterea le-a mai revenit, deodată, deși le cam pierise încrederea în clădirile prea atrăgătoare.

– Poate mai dăm peste vreun zmeu sau căpcăun care să ne pună la treabă de sclavi, a mormăit cu jumătate de gură bărbatul.

– N-avem încotro și trebuie să profităm de orice ocazie. Nu toți bogătașii sunt răi, iar noi nu putem merge întruna, fără să bem o cană de apă. Vezi și tu că n-am întâlnit o fântână în cale, așa cum e normal în orice sat.

Drumul era de țară, puțin călcat de pasul omului, de căruțele specifice așezărilor rurale sau de animalele crescute în gospodării. Așa se face că iarba persista pe cea mai mare porțiune a lui, uneori cât palma de înaltă. Atenți la acest aspect, mai ales pentru a nu se împiedica de vreun smoc, nu mică le-a fost mirarea să vadă venind din față două mere, de parcă ar fi avut picioare. Și mai de departe se întrezăreau apropiindu-se câțiva călăreți, iar tropăitul cailor se auzea tot mai deslușit.

Merele erau urmate de o trenă albă și, la un moment dat, s-au rostogolit exact la picioarele lor. Fâșia aceea misterioasă s-a scurs pe alături, pierzându-se rapid pe drumul din spate, în timp ce Sanda și Vasile ridicau fructele strălucitoare pentru a le examina. Erau mari și grele, iar soarele își amplifica lumina prin coaja lor galben-aurie. Astfel i-a găsit cei trei oșteni călare, care s-au oprit cu strigăte puternice și amenințătoare.

– Jos mâinile de pe mere!, se făcu auzită vocea celui care părea conducătorul. Legați bine hoții aceștia și să-i ducem numaidecât împăratului.

Buimăciți de întorsătura pe care au luat-o lucrurile, bieții oameni n-au avut tăria să se opună și nici să se justifice prin propoziții coerente, ci s-au trezit aruncați ca niște saci pe spinarea cailor, după care au urmat galopul care le-a zdruncinat trupul și creierul. Parcă erau într-un nou coșmar, după ce doar de dimineață scăpaseră dintr-unul. Nu a durat mult și au intrat pe poarta larg deschisă a palatului, amândoi cu fața în jos și mai mult presupunând ce se întâmplă. Și-au mai revenit doar când oștenii i-a pus plocon în fața unui tron ocupat de un tânăr chipeș și încoronat, semne suficient de convingătoare că trebuia să fie acel împărat despre care vorbise șeful călăreților.

– Slăvite stăpân, am prins hoții care vă furau merele de aur. Aceste două le-am găsit asupra lor, deci nu e nicio îndoială în ce-i privește pe făptași.

Tânărul suveran a luat fructele, le-a cercetat să fie sigur că-s întregi și nealterate de vreo stricăciune, după care și-a mutat privirile către învinuiți, întrebând scurt și cu mâhnire:

– De ce?

Sanda a fost prima care și-a revenit, reușind astfel să vorbească din poziția de îngenunchere la care fuseseră obligați.

– Măria Ta, vă rugăm să ne credeți că merele le-am găsit jos, pe drum. Nu știu cum s-a întâmplat, dar se rostogoleau spre noi și doar le-am ridicat să le admirăm.

Împăratul îi privea cu neîncredere, la fel și femeia din dreapta sa care părea să-i fie consoartă, dar și bătrânul din stânga, probabil părintele vreunuia din ei.

– Cine sunteți și cine v-a trimis? Spuneți adevărul și s-ar putea să nu vă tai capetele, așa cum merită orice hoț.

– Suntem oameni cinstiți, s-a auzit vocea rugătoare a lui Vasile. S-ar putea spune că venim de peste mări și țări să ne căutăm bunicul, dar pe acest tărâm am avut nefericirea să ne pierdem cei doi copii pe care i-am adus cu noi. Nu cunoaștem pe nimeni și întrebăm pe toată lumea dacă i-a văzut sau dacă știu unde să-i găsim.

Nici nevastă-sa nu se aștepta la o prezentare atât de emoționantă încât să-l pună pe gânduri și pe suveran. Totuși, persista o ciudățenie care se cerea explicată. De aceea a urmat o discuție în șoaptă între tânărul care-i judeca și bătrânul care părea și un sfătuitor apropiat. A intervenit la fel de discret împărăteasa, cu o expresie înțelegătoare, iar toate aceste consultații au dus la decizia finală.

– Merele nu au picioare, cât or fi ele de fermecate, le-a precizat împăratul. În ultimele nopți îmi dispar mereu câte două și nimeni nu știe cum se poate întâmpla, deși străjile mele stau de veghe. Aș fi bănuit că-i vorba de vreun zmeu, dar i-am ucis pe toți trei în urmă cu câțiva ani, pe când aveam doi frați, iar eu eram Prâslea. Acum, nu-mi mai permit să stau de pază, pentru că datoria îmi cere să-mi conduc neobosit supușii. Dar nici nu pot să stau impasibil când cea mai mare moștenire a familiei este furată de cineva atât de perfid. Deși ați fost prinși cu prada, nu vreau să fac o greșeală condamnându-vă la moarte doar cu această probă. Aveți posibilitatea de a vă dovedi nevinovăția, prinzându-l chiar voi pe hoțul nocturn, în noaptea ce urmează. Până atunci veți fi tratați ca oaspeți, însă veți fi păziți cu strășnicie. Acceptați această misiune sau vreți să ajungeți în temnițele palatului?

Sanda și Vasile și-au aruncat o privire plină de înțeles, având în vedere că alternativa din urmă era terifiantă, după care au aprobat din cap și cu un ”da” abia auzit.

– Atunci, așa rămâne, a decis suveranul bătând cu sceptrul în podeaua răsunătoare. Să-i dați haine curate bărbatului acesta, să fie serviți cu mâncăruri alese, să se odihnească bine până la căderea serii, pentru a rezista toată noaptea somnului. Iar dacă nu vor reuși să-l prindă pe făptaș, înseamnă că sunt în cârdășie și vor fi condamnați mâine dimineață. Am zis!

Nu mai era nimic de comentat și nici de zăbovit în fața fețelor nobile, dar măcar urmau câteva ore în care cei doi acuzați s-au simțit ca în Paradis. Vasile a primit un costum nou și curat, iar acum putea sta cu mândrie alături de Sanda. Mâncarea care le-a fost pusă în față li s-a părut cea mai bună din viața lor, iar somnul din patul cu așternuturi fine i-a cuprins imediat în brațe, ca și cum timpul s-ar fi oprit în loc și grijile pentru viitor au dispărut complet.

va urma