racoltapetru6

”Georgicăăă, oprește-te! Georgicăăă… nu-ți trimite la moarte prietenii”, răsuna în mintea micuțului o voce de care nu putea să scape, oricât își scutura capul și încerca să o neglijeze. Era sigur că ambele forțe, ce se războiau acum, încercau să-i controleze voința, deci oricare dintre ele îi erau ostile. Oare se putea, totuși, ca soluția găsită de el să fie letală? Îi scăpa ceva?

”Georgicăăă, cheamă-ți prietenii înapoi. Nu-ți dai seama că vor sfârși înecați?” Înecați? Prin minte îi trecu episodul în care au fost capturați de planeta migratoare, amintindu-și cum au pierdut un om și era cât pe ce să se înece al doilea. Jetul de apă care-i ejecta sub mare presiune ar putea să ducă la pierderea cunoștinței și apoi la înec? Era un șoc prea mare pentru ei? O simulare rapidă îl făcu să-și dea seama că nu putea să meargă pe această cale. Iar acum era în criză de timp, cu oamenii care-l așteptau acolo sus.

”Georgicăăă, du-te după ei. Mai ai timp să-i salvezi și să-i aduci aici, unde le e locul”. Da, trebuia să meargă după ei și să le spună că planul nu e bun. Să-și ia adio de la Pământ și de la viață. Sibel îl pândea cu atenție, mormăind tot mai nerăbdător, în timp ce el se simțea strivit de timpul nemilos. Degetele îi fugeau iraționale pe tastele invizibile, în timp ce mintea prindea crâmpeie de fișiere, date, aplicații misterioase… Gravitație?! La ce o fi bun programul ăsta? Așaaa… interesant, foarte interesant! Chipul i se lumină, iar mâinile trepidau din nou cu voioșie, sub impulsul unei noi speranțe.

”Georgică, nu pierde vremea făcând o prostie. Mergi repede să-ți salvezi prietenii!” ”Mă duc acum!” răspunse în gând Gicu, apăsând pe Enter. ”Am zburat ca vântul”, continuă el, mai mult pentru a-și ascunde astfel gândul întemnițat adânc în mintea lui. Repetă la nesfârșit această propoziție, în timp ce-și lua un ultim rămas bun de la sirian și apoi pe tot parcursul traseului. Nicidecum nu erau vorbe în vânt, pentru că trupu-i zbura efectiv pe holuri, iar ascensorul prinse o viteză ce era cât pe ce să-l ducă la leșin. Își găsi echipa îngrijorată, iar cuvintele lui îi derută complet:

– Coborâți imediat de acolo! Se schimbă planul. Trebuie să ieșim afară și să fugim cât putem de repede spre cea mai înaltă colină.

Întrebările erau inevitabile, dar nu aveau timp de explicații, ci doar de îndemnuri și de încrederea în el. Cuvintele curgeau, totuși, doar că acompaniau efortul făcut de fiecare pentru a ieși în aerul rarefiat de afară. Corpurile le deveniseră ușoare ca fulgul, iar asta îi făcea să se miște hilar, după un impuls cât de mic.

– Am găsit o modalitate de a reduce gravitația planetei aproape de zero, îi lămurea Georgică pe parcurs. Efectul se manifestă doar în această zonă și ne va ajuta să ne desprindem ușor de planetă, fiind atrași cu ușurință de planeta-mamă.

Atenția celor patru oameni erau captivată de imaginea albastră a Pământului, ce creștea văzând cu ochii. Parcă nu le venea să creadă că revin acasă, după ce-și pierduseră de atâtea ori speranța să mai vadă această planetă minunată, cum nu mai exista alta în Univers. Respirau greu, dar priveliștea îi făcea ca inima să bată cu putere și plămânii să nu simtă efortul depus pentru inspirare. Săndel le întrerupse visarea, îmboldindu-i la fugă:

– Nu stați ca hipnotizați, dacă nu vreți să pierdeți ocazia de a păși pe ea. Hai la fugă spre dealul acela.

Întinse mâna înainte, după care făcu salturi acrobatice ce stârniră uimirea coechipierilor. Îi urmară exemplul și nu dură mult până au ajuns la locul dorit. O adiere nepotrivită le dădu de furcă, iar în cele din urmă deveni un vânt prea puternic pentru a li se opune. I-a luat pe sus, așa îmbrățișați cum erau, și i-a ridicat în slăvi, ca pe o frunză în mijlocul unei tornade. Cu ochii închiși și cu inima cât un purice și-au zis în sinea loc că pot să moară, numai să le ajungă corpul pe planeta în care s-a născut. Doar așa mai pot nădăjdui într-o reîncarnare a sufletului sau o nouă combinație de ADN la care să fie părtași. Dansul acesta în zbor a durat parcă o veșnicie, schimbându-se mereu din coșmar într-un vis liniștitor și apoi invers.

Impactul cu apa rece i-a trezit la realitate, obligându-i să-și deschidă ochii. Valuri uriașe îi aruncau de colo-colo, încercând să-i separe și să-i împartă între ele. Dar mâinile le erau înțepenite ca într-un lanț fără nicio slăbiciune. Când o za părea că obosește, celelalte trei îi transmiteau putere și o întăreau la loc. Altă încercare peste care au trecut cu dârzenie și răbdare, până când apa a început să se liniștească. Erau pe Pământ, iar asta îi făcea extrem de fericiți, de încrezători, de puternici. Privirile lor erau îndreptate acum către Soare, din mijlocul căruia se extindea o pată închisă.

– Cred că tocmai asistăm la atentatul lui Sibel asupra planetei cu zei, se auzi, printre valuri, vocea lui Săndel.

– Să fie impactul atât de mare?, răspunse Titus. Nu cred că e normal.

– Uitați-vă!, strigă Sabină. Se întunecă tot Soarele, iar Pământul se scufundă în noapte. Devine frig și… mi-e frică.

– Ce s-a întâmplat, nea Săndel?, întrebă Georgică cu vocea gâtuită.

– Mă tem că tocmai l-am ucis pe Dumnezeu!

SFÂRȘIT