racoltapetru6

A fost odată, cum nu avem nădejde să mai fie vreodată, pe vremea când trenurile noastre circulau cu o viteză de… tren, nu de car cu boi. Pe vremea aceea, vagoanele erau încălzite iarna, iar ceasurile se fixau după mersul trenurilor, fiindcă ele arareori întârziau. A fost odată, pe vremea când Bucureștiul arăta altfel, însă, bucureștenii, în marea lor majoritate, aveau aceleași năravuri. A fost o zi anume, în care trebuia să rezolv o problemă în Capitală, așa cum li se întâmplă multor provinciali în anumite momente ale vieții.

Acceleratul care ne ducea – pe mine și soția mea – a pornit din Baia Mare la ora șapte și jumătate fix și a ajuns în Gara de Nord după exact douăsprezece ore. Compartimentul a fost plin în cea mai mare parte a timpului, astfel că am dormit pe apucate, legănați de vagoanele ce zburdau pe șine și sprijiniți de umerii colegilor de călătorie, către care alunecam în momentele onirice. După o astfel de călătorie, a urmat o zi încărcată cu vizite în mai multe birouri pentru a obține o audiență la Ministrul Muncii. S-a aprobat pentru a doua, ținându-se cont că venim de departe și nu ne-ar fi ușor să mai batem drumul o dată. Urma o altă noapte, pe care am fi vrut să o dedicăm somnului și odihnei, o pauză în care să ne împrospătăm în vederea întâlnirii cu înaltul demnitar. Dezamăgirea ne-a cuprins tot mai mult când am văzut că nu găsim nicăieri o cameră de hotel, oricât ne-am rugat și am încercat să-i mituim pe recepționeri. Nu cunoșteam pe nimeni în București, iar dormitul în sala de așteptare a gării era interzis, neavând încă bilet pentru tren. Dar chiar de-am fi reușit să ne strecurăm pe o bancă, mi se rupea sufletul să-mi văd nevasta cum se chinuie să-și găsească o poziție cât de cât confortabilă pentru a adormi puțin.

Stăteam epuizați la o masă din restaurantul Gării de Nord și ne exprimam năduful în fața unui pahar de vin alb. Întâmplarea a făcut să fim auziți de un individ bine spilcuit, la vreo douăzeci și ceva de ani, ce se afla la masa alăturată. Omul și-a cerut politicos scuze de intruziune și s-a așezat între noi, prezentându-se:

– Georgescu Călin mă numesc, de profesie avocat. Îmi cer iertare că intervin, dar nu mă pot abține când aud graiul vostru ardelenesc atât de aproape sufletului meu, zise el sărutând mâna soției.

L-am primit cu plăcere la masa noastră, bucuroși să cunoaștem un localnic căruia să ne plângem de necazul nostru. Omul s-a arătat revoltat de situație și a venit imediat cu o rezolvare:

– Soarta a făcut să mă întâlniți, dragii mei maramureșeni! Am o slăbiciune pentru românii din nordul țării, iar dacă voi avea o fată, cu unul de acolo o voi mărita. Uite care-i treaba: eu am o cameră de oaspeți într-un apartament din Drumul Taberei, confort sporit, cum nici la cel mai bun hotel nu găsești. Ce om aș fi dacă nu vi l-aș oferi, când știu că sunteți atât de extenuați!? Avem timp să bem încă un vin, după care mergem să vă culcați.

Fericiți de ofertă, am comandat o sticlă de vin, primită cu entuziasm de avocat și răsplătită cu multe cuvinte de laudă la adresa noastră. Apoi, am comandat un taxi ce ne-a purtat pe multe străzi și bulevarde bucureștene. Domnul Georgescu dădea comenzi de oprire, ieșea câteva minute și se pierdea printre blocuri, după care revenea și dădea o altă adresă. Nu puteam să evit cu privirea ceasul taxiului, pe care banii se adunau atât de spornic. Două ore se scurseseră când am poposit în fața unei case de la periferia orașului.

– Îmi pare rău, dar apartamentele erau toate ocupate, ne lămuri avocatul. În schimb, o să vă găzduiesc într-o casă extraordinară, cu confort sporit și un dormitor ca-n Rai. N-ați mai văzut așa ceva!

Taxiul ne-a costat cât o cameră luxoasă de hotel, sumă la care trebuia să adăugăm și prețul găzduirii pretențioase care se anunța. Deja era întuneric când am intrat în curte, iar domnul Georgescu s-a dus să deschidă ușa unei case ce se arăta modestă pe dinafară. S-a arătat surprins că era încuiată și a început să strige:

– Mami! Mami, eu sunt. Deschide ușa, că am niște oaspeți.

O lumină s-a aprins într-una din cameră, iar apoi s-a făcut auzită o voce nervoasă de femeie:

– Iar ai adunat vagabonzi de pe străzi, prăpăditule? Ți-am spus că nu-i mai primesc. Du-i în baracă.

– Mami, hai că nu-s vagabonzi… și plătesc bine.

– Lasă-mă să dorm, se răsti femeia, după care stinse lumina.

– E o mică problemă, dar se rezolvă, ne spuse domnul Georgescu. Vom dormi în cabana din spate, un loc liniștit, cu confort sporit și mobilier simplu, ca la mama voastră de acasă.

”Cabana” era un fel de șură, cu o masă lungă într-o parte și două bănci fără spătar. Am oftat și mi-am privit soția cu regret vizibil, căutând apoi o modalitate de a-i face odihna posibilă. Soluția era ca ea să doarmă pe masă, iar noi, bărbații, pe bănci, cu capul sprijinit de masa din lemn masiv. Așa ne-a găsit razele dimineții, ce se strecurau cu ușurință printre scândurile strâmbe ale construcției.

– Sculați, maramureșenii mei dragi!, ne săgetă cuvintele domnului Georgescu. Odihna s-a sfârșit, iar voi aveți treburi de rezolvat. După ce-mi veți achita nota pentru găzduire, firește. Pentru prietenii mei, am întotdeauna o reducere, deci nu-mi sunteți dator decât cu 200 de lei, deși ați avut parte de un confort sporit față de hotel, precum și compania mea permanentă.

Parcă nu-mi venea să cred urechilor, dar omul vorbea foarte serios și hotărât să-și primească suma, altfel coșmarul ar fi continuat și în miezul zilei.