De omul ce nu bea deloc
Mă descotorosesc pe loc,
N-are dragoste, plăcere,
Doar suferințe-n tăcere.
Cu omul care bea puțin,
Câte un păhărel de vin,
Voi găsi multe de vorbit,
De împărțit și de glumit.
Pe omul care bea prea mult
Nu îmi place să îl ascult,
Că întruna se tot plânge,
Vărsând fiere și chiar sânge.
Când licoarea-i cu măsură
Nu îți provoacă arsură,
Alungă timiditatea
Și ajută sănătatea.
Dacă este cumpănită
Și nu-i zilnic folosită,
Băutura o să-ți fie
Stimulent de veselie.
De vrei o dragoste nealterată,
Închide ochii când te îndrăgostești,
Fără să vezi persoana cum arată,
Doar un suflet potrivit să nimerești.
Înfățișarea poate fi capcană,
O frumusețe care te orbește,
Dar după ce cunoști acea persoană
Simți admirația cum se topește.
Când vrei să fii corect în a alege
Nu folosi ochii, ci judecata,
Numai atunci putea-vei înțelege
Că prin răbdare îți primești răsplata.
La urmă, poți să-ți folosești privirea
Și vei vedea că ai ales prea bine
Pe omul care poartă strălucirea
Prin caracterul care să vă-mbine.
Am cunoscut un om important
În jurul căruia se bulucea lumea să-l asculte,
Vorbea mult și în cuvinte alambicate,
Înțelese de unii, răstălmăcite de alții,
Dar aplaudate de toți la final,
Inclusiv de cei treziți din ațipeală.
Am cunoscut un om obișnuit
Care spunea lucruri foarte importante,
Oamenii treceau pe lângă el fără să-l ia în seamă,
De parcă ar fi fost un mobilier tern și banal;
Doar personajul acela important s-a oprit în fața lui,
L-a felicitat pentru veridicitatea părerilor
Și apoi l-a luat sub aripa-i ocrotitoare,
Dându-i ocazia să vorbească de pe un piedestal.
Omul obișnuit a început să fie ascultat,
Lumea îi dădea dreptate și îl ovaționa,
Dar, de la înălțimea tribunei sale,
A pierdut contactul cu realitatea
Și a început să vorbească aidoma oratorului precedent,
Iar mulțimea să moțăiască de plictiseală
Și să-l aplaude doar pentru că a ajuns sus.
De câte ori pășim în toamnă,
Se-aud și voci care-o condamnă,
Ba că-i prea rece sau ploioasă
Și ar putea fi mai frumoasă.
Dar ea, ca bună gospodină,
Își vede de treabă în tihnă
Și ne transmite câte-o stare
Cu sentimente dulci-amare.
Se scutură pomii de frunze,
Rămân ca bărci fără de pânze,
Iar vântul, cât va fi de tare,
Îi va lăsa în nemișcare.
Când frunza pe pământ se-ntinde,
Melancolia ne cuprinde,
Iar cu puțină fantezie,
Ea va renaște-n poezie.
Aripi desprinse de pe ramuri,
Parcă-s pentru pământ balsamuri
Ce-l oblojesc pe răni tăcute,
Numai de toamnă cunoscute.
Corpul îmi este un templu clădit pe o pantă abruptă,
Arată jalnic din exterior, de zici că stă să se prăbușească,
Zidurile sunt vechi, sprijinite de bârne,
Și mulți se feresc de frica accidentelor.
Nu-ți fie teamă de aparențe, pelegrinule,
Intră cu încredere înăuntrul meu,
Unde pereții arată de parcă ar fi noi,
Împodobiți cu icoane de iubire,
Cupola e un univers de paradisuri,
Iar altarul e străjuit de un curcubeu.
Interiorul templului meu răsună de versuri înfloritoare,
Tot acolo se pot auzi povești încă nespuse,
Amintiri în care te vei regăsi cu nostalgie
Și un umor la care vei râde în cor cu îngerii.
Templul meu are o misiune generoasă,
De a oferi fiecăruia câte o părticică,
Luați din el dragostea dimprejur,
Câte o doză din paradis,
Un vers care să vă încânte sufletul,
O poveste de spus mai departe
Și zâmbete luminoase ca stelele.
Doar după ce-și va fi îndeplinit menirea,
Zidurile se vor prăbuși în tăcere,
Fără să provoace vreo daună.
M-ai sedus cu prima ta privire,
Când ne-am întâlnit întâia oară,
De atunci nu mai am stăpânire
Și căldura-n valuri mă-nfioară.
Ne-am atins și am simțit o vrajă,
Sentiment ce nu se poate spune,
Dar simt că întruna se degajă
Și iubirea-n valuri mă supune.
M-ai cucerit cu o sărutare
Ce mi s-a părut dată pe fugă,
Însă am trecut la repetare,
Iar plăcerea-n valuri mă subjugă.
De atunci ne tot ținem de mână,
Legătură care ne-ncălzește,
Chiar și când trăim cumplită iarnă,
Fericirea-n valuri mă topește.
Ești o mare cu brațe de valuri,
Menite să mă învioreze,
Cu nisip pe-ndrăgostite maluri
Și emoții ce vor s-ancoreze.
Iubirea e cea mai frumoasă floare
Și înflorește în fiecare dimineață,
Dar ai grijă, iubito, să-ți fie inima aproape,
Pentru că din ea primește căldură.
Iubirea e cea mai însetată floare,
Ea trebuie udată de multe ori pe zi,
Dar ai grijă, iubito, să-ți fie primitoare buzele,
Pentru că din ele se adapă.
Iubirea e cea mai parfumată floare,
O simți cu sufletul temeinic deschis,
Dar ai grijă, iubito, să-ți fie ochii luminoși,
Pentru că din ei primește razele vitale.
Iubirea e cea mai delicată floare,
Tresare la fiecare adiere sentimentală,
Dar ai grijă, iubito, să nu respiri prea intens,
Căci se împrăștie precum puful de păpădie.
Îmi tot ceri la control iubirea,
Ca și cum ar fi un pașaport spre inima ta,
Care s-a uzat de la atâta cercetare
Și are inscripțiile tot mai nedeslușite.
Mă tem că se va veșteji, precum frunzele toamnei,
Și o să se destrame în mâinile-ți fremătătoare,
Transformându-se în praf, aidoma dragostei
Prea mult bănuită de prefăcătorie.
Îți propun eliminarea birocrației genetice,
Să nu mai fie nevoie de atâtea legitimări,
Oferă-mi Clauza celui mai Favorizat Suflet,
Iar privirea drăgăstoasă să-mi fie singurul act de liberă trecere.
Aștept să te îndrepți zâmbind spre mine
Și-ți pregătesc covoare potrivite,
Care cu gânduri bune-au fost tivite,
Din dragostea ce n-o puteam reține.
Covorul roșu ți-l aștern în cale,
O mare de iubire să reverse,
Capabil să alunge controverse
Și să se-nmoaie-n fața dumitale.
Dacă ți-e voia pun covorul verde,
Culoare-mprumutată din natură,
O mică pajiște-n miniatură
Prin care-s sigur că nu te voi pierde.
Ți-am pregătit și un covor albastru,
În caz că îți e talpa prea fierbinte,
Să calci pe el fără încălțăminte
Și să-mi apari în față ca un astru.
Mai sper să îți inducă sărbătoare
Covorul cel din flori multicolore,
Plin de parfumuri, mângâieri majore,
Pentru primirea cea mai iubitoare.
În lumea poveștilor, noi suntem de poveste,
Copiii eroilor de basm ascultă povestiri despre oameni,
Personaje cunoscute se miră de viața noastră:
Cenușăreasa nu poate crede că avem atâția pantofi sclipitori
Deși ne deplasăm tot cu două picioare,
Albă ca Zăpada află cu uimire că trecem prin ierni fără zăpadă,
Cocoșul moșului e revoltat să că semenii lui de dincoace
Nu au dreptul să aibă la ei nici măcar o punguță cu doi bani,
Scufița Roșie este îndurerată să audă că bunicile noastre sunt părăsite în Azil,
Zmeul cel fioros e stupefiat că noi nu ne mai războim cu buzdugane,
Ci am inventat arme diabolice precum bombele nucleare.
În lumea poveștilor viața a rămas la fel de colorată,
Dar noi am cam uitat de farmecul ei
Și ne complăcem în nuanțe terne,
Jinduind după vremea când treceam ușor hotarul spre lumea de basm.
racoltapetru6 