continuare
– Ce vești îmi transmit prietenii și vecinii mei viteji, Harap Alb și Prâslea cel Voinic?, i-a întrebat împăratul pe mesagerii care s-au plecat în fața sa.
– Măria Ta, noi venim într-adevăr de la vestiții domnitori pe care i-am pomenit, dar veștile sunt din tărâmul domniei tale și nu-s din cele mai bune, a îndrăznit să răspundă bărbatul, așa cum se cuvenea în acel moment.
– Nu înțeleg, cei doi împărați nu ne-au transmis nimic?!. și-a arătat mirarea și Ileana Simziana.
– Suntem doi călători rătăcitori, a fost rândul Sandei să intervină cu lămuriri. Venim de departe și nu știm niciodată unde vom ajunge. Așa am trecut prin împărățiile amintite, fără să bănuim că vom avea ocazia de a vă vedea și a vă cere ajutorul. Tocmai am văzut că podul peste râul de la marginea împărăției a fost luat de ape, iar oamenii nu mai au putința să traverseze dincolo. Așa cum este acest băiețel, care și-a pierdut părinții în prăpăd, iar bunicul bolnav așteaptă să-i ducă peste apă acest coș cu mâncare.
Cuplul împărătesc s-a întristat la auzul acestui necaz, au dat din cap a neputință și domnitorul a răspuns cu mare regret.
– Mare pierdere mi-a fost dat să aud, dar și mai mare mi-e supărarea că n-o voi putea îndrepta prea curând. E nevoie de meșteri buni și multă muncă pentru a ridica un pod precum cel dinainte.
– Dar de ce nu mergeți după Pasărea Măiastră?, a ridicat vocea Ticuță.
Vasile și Sanda s-au încruntat la băiețel, cerându-i să înceteze cu fanteziile înaintea fețelor nobile. Doar că domniile lor nu s-au arătat supărați, iar Ileana Simziana a răspuns cu amărăciune în glas.
– Mă bucur că faptele de vitejie a iubitului meu bărbat nu au fost uitate, dar el a rămas fără picioare, tăiate fiind de cei doi frați ai săi. Cum ar putea să se lupte cu Balaurul care ține captivă pasărea și o împiedică astfel să ridice cele mai trainice construcții?
Mult s-au minunat mesagerii din jurul copilului când au auzit că acesta le spusese adevărul, oricât de incredibil li se păruse. În schimb, orgoliul domnitorului s-a răzvrătit, iar acesta a declarat cu vocea-i puternică:
– E drept că nu mai sunt întreg, dar mai pot călări, mai am două brațe puternice și ambiția de a dovedi că sunt la fel de curajos ca în tinerețe. Mâine dimineață voi porni împreună cu voi spre Peștera Interzisă și vom învinge fiara cu trei capete.
Un murmur de uluire se auzi în Sala Tronului, o expresie de consternare se citea pe chipul împărătesei și o surpriză nu prea plăcută se vedea pe chipurile solilor de ocazie. Doar în ochii lui Ticuță se citea bucuria cea mai mare, uitând astfel pentru un timp de tragedia prin care a trecut. Nimeni nu-l putea face pe împărat să renunțe la această aventură, nici la compania lui Vasile și a Sandei, deși ei încercau să-i explice că nu au experiență de războinici. Oricum, la prima rază de soare a zilei, domnitorul a fost legat bine de șa, dotat cu renumitele lui arme și încadrat de cei doi parteneri, alături de care a pornit spre marea înfruntare.
O singură dată au făcut popas, pe la miezul zilei, când au mâncat și s-au convins că nu-s rătăciți de la drumul bun. Următoarea oprire a fost cea dinaintea luptei, sfătuindu-se cum aveau să procedeze. Gura peșterii nu era mare, doar un călăreț putea să intre înăuntru și să se bată cu bestia. Firește că onoarea îi revenea împăratului, în timp ce însoțitorii trebuiau să aștepte un timp, după care le venea rândul, tot câte unul. Hotărât și cu sabia scoasă a intrat capul încoronat la lupta pe viață și pe moarte, însoțit de speranțele tovarășilor de afară. Au așteptat ei ce au așteptat, până l-au văzut pe viteaz cum se întoarce grav rănit la mâna în care de-abia mai ținea arma.
– Are colți mari și foarte ascuțiți, a recunoscut el în timp ce sângele-i șiroia din rană. Aveți grijă, numai în voi mai am nădejdea că-i veți veni de hac.
Sanda a sărit imediat să-l oblojească, purtând în suflet temerea că soțul ei ar putea păți și mai rău. Bărbatul nu s-a speriat, așa cum ar fi trebuit, ci a prins un curaj la care nici el nu credea să ajungă vreodată.
– Iubito, nu putem da înapoi, orice ar fi, a zis el, de parcă ar fi fost alt om . Mă duc, la rândul meu, să-l înfrunt și îl rog pe Dumnezeu să fie de partea mea. Sau orice altă zână de pe acest tărâm.
Fără să aștepte vreo încuviințare sau opreliște, și-a strunit calul și a intrat în hăul întunecat, tot cu sabia scoasă și cu strigăte de autoîncurajare. Femeia era prea ocupată să rupă o bucată din cămașa ei albă, cu care să panseze rana împăratului și să-i oprească sângerarea. Nici starea ei nu mai era a unui om obișnuit, fiind cuplată total la acțiunea intensă. Pe când a reușit să stabilizeze starea domnitorului, a fost impresionată plăcut de întoarcerea nevătămată a lui Vasile.
– Jivina are niște solzi atât de impenetrabili încât mi-am rupt sabia, iar calul s-a întors speriat, a mărturisit el cu amărăciune. Nu e cazul să mai mergi și tu, mai ales că nici nu ești înarmată. Ar fi un sacrificiu inutil, draga mea.
După cum am zis, nici Sanda nu mai cunoștea ce-i aceea frica, iar reacția ei a fost surprinzătoare când s-a adresat împăratului.
– Măria ta, împrumută-mi sabia și coroana, doar pentru această încercare. Promit să vi le aduc înapoi așa cum sunt.
Domnul era prea slăbit să întrebe la ce i-ar folosi, astfel că s-a supus fără să scoată un cuvânt. Doar soțul ei a mai încercat să o domolească, fără vreun rezultat. Sanda a încălecat pe calul ei și a înaintat pe cărarea care ducea spre balaur. Acesta o aștepta cu toate cele trei capete înfricoșătoare, decis să facă moarte de om.
– Am venit după Păsărea Măiastră, a rostit cu îndrăzneală Sanda.
– Ia te uite, o împărăteasă pregătită să-și dea viața, a spus primul dintre capete.
– Poate cădem la o înțelegere, zise cel de-al doilea cap.
– Dacă ne oferi ocazia de a ocupa tronul lângă tine, a specificat al treilea. Numai astfel vei ajunge la iarba fiarelor atârnată deasupra cuștii, pentru a deschide încuietoarea.
Sanda le-a răspuns cât se poate de convingător:
– Știți foarte bine că numai o coroană există pentru împăratul ales. Acela dintre voi care-i va răpune pe ceilalți doi, va merita să-mi stea alături și să conducă împărăția.
Sâmburele discordiei fiind însămânțat, cele trei capete au început o luptă pentru a-și câștiga dreptul la domnie. Lupta a durat mult și peștera s-a cutremurat în timpul confruntării, dar la urmă a rămas respirând doar un singur cap, rănit grav și el.
– Ce folos să ai mai multe capete, dacă toate sunt lipsite de minte!
Așa rosti Sanda și cu sabia împărătească l-a spintecat prin ochi până la creier, scăpând definitiv de tiranul care ținea pasărea miraculoasă în captivitate. Ceva mai în spate era cușca pe care femeia a deschis-o cu iarba arătată de balaur, eliberând cea mai frumoasă pasăre pe care a văzut-o vreodată. Exclamația de uimire a bărbaților de la gura peșterii a fost de nedescris, când au văzut-o pe femeie ieșind cu prizoniera valoroasă.
Pasărea Măiastră le-a citit gândurile și a fost generoasă în a-și arăta recunoștința. Până când au ajuns cei trei salvatori la palat, podul peste râu era deja construit, mai frumos și mai trainic decât înainte. Sanda și Vasile au mulțumit împăratului și apoi au trecut cu Ticuță peste apa încă învolburată. Înainte de a ajunge acasă la băiat, s-a auzit un cântec atât de duios cum nu mai ascultaseră în viața lor.
– Trebuie să fie cântecul Păsării Măiestre, când întinerește pe cineva, a exclamat cu mare bucurie Ticuță. Haideți mai repede!
Surpriză mare a fost pentru toți când l-au întâlnit pe bunic sănătos și arătând de vârsta tatălui pierdut, așteptându-i în fața unei case noi și încăpătoare. Era darul păsării pentru băiatul care i-a mobilizat spre eliberarea ei. Sanda și Vasile au rămas două zile să se bucure de fericirea celor doi, după care și-au luat rămas bun și au pornit din nou la drum.
racoltapetru6 