Am avut ocazia să citesc pe multe bloguri tot felul de jurnale, sub diferite titluri. Multe dintre ele se numeau „Jurnalul zilei de azi” și cuprindeau câteva întrebări standard sau mai originale, la care fiecare căuta să răspundă cât mai spiritual. Unii chiar reușeau și îi felicit, dar alții erau mai plictisitori. Nu am încercat să experimentez un astfel de format și probabil aș eșua dacă aș face-o. Dar un jurnal intim am ținut și eu, la fel ca mulți dintre voi. A fost primul și ultimul, și se întâmpla la vârsta de 15 ani, imediat după terminarea școlii generale.
.
Primisem de la cineva, în dar, o agendă frumoasă, învelită în piele roșie. Avea câte două pagini liniate pentru fiecare zi și parcă mă invita să-mi aștern gândurile. Nu am putut rezista ispitei, mai ales că persoana care mi-a dăruit-o a făcut-o tocmai pentru a mă încuraja să țin un jurnal. Am început numaidecât să redau în scris tot ceeea ce gândeam și făceam în fiecare zi. De la meniul fiecărei mese de la internat sau de acasă, la cărțile pe care le citeam, notele primite, filmele văzute și cronica lor, până la concluziile pe care le trăgeam despre anumite întâmplări sau oamenii cu care relaționam. Scriam foarte mărunt și umpleam fiecare spațiu de hârtie, astfel încât rândurile erau dese și multe. Iar gândurile relatate între cele două coperți erau extrem de sincere și de periculoase totodată, dacă ar fi ajuns pe mâini străine.
Din păcate s-a adeverit încă o dată că de ce ți-e frică nu scapi. La internat, ca și în pușcărie de altfel, sunt niște legi care seamănă foarte mult cu cele ale junglei. Întotdeauna există un ins mai tare, care, ajutat de locotenenții săi, îi domină și terorizează pe ceilalți. Dacă nu încerci să-i subminezi autoritatea și te ferești din calea lui, ai toate șansele să scapi nepedepsit. Asta dacă nu este atras de ceva din lucrurile tale. Pe mine a pus ochii când a văzut în repetate rânduri că scriu în agenda roșie. Curiozitatea l-a făcut să-mi subtilizeze jurnalul în momentul când nu era la mine. Cu toate că era un semianalfabet, a avut atâta răbdare încât să-și dea seama că dacă ar fi deconspirat celor din jur anumite pasaje, ar fi fost o catastrofă pentru mine. Atunci a început șantajul.
Bani nu prea aveam, dar mi-a cerut să-i cedez gustarea de la ora 11.00 și cina. Iar pentru a nu da de bănuit, trebuia să mă prefac că nu-mi place salamul cu soia (că doar în asta consta gustarea), iar seara să nu mă prezint la masă. În schimb am fost asigurat că nimic din ceea ce am scris despre colegi și profesori nu o să „transpire”, iar la sfârșitul anului voi primi jurnalul înapoi. Faptul că am făcut foame aproape două luni nu m-a supărat atât de tare precum lipsa jurnalului în paginile căruia mă obișnuisem să mă descarc. Totuși, am tăcut și am răbdat.
Pe la sfârșitul lui noiembrie, Ivan (că așa-l chema pe tiran) a fost internat de urgență în spital, cu diagnosticul de hepatită. Atunci am aflat că șantajase și pe alți colegi, pe unii cu bani, pe alții tot cu mâncare. Astfel, în lăcomia lui fără margini, se îmbuibase prea tare, iar ficatul a cedat. Am profitat de lipsa lui, am spart lacătul valizei sale și mi-am recuperat mult râvnitul jurnal. Era o după-amiază de toamnă târzie și grădinarul făcuse un foc pentru a arde frunzele din curtea școlii. M-am apropiat de flacăra fumegândă și, cu durerea unei mari rupturi interioare, mi-am așezat gândurile în mijlocul frunzelor. S-a văzut imediat că erau foarte inflamabile, fiindcă focul s-a înviorat dintr-o dată și agenda s-a topit în câteva minute.
De atunci nu am mai ținut nici un jurnal. Prea mult suferisem pentru primul, chiar dacă la început îmi oferise satisfacții. Prefer să-mi păstrez gândurile doar pentru mine, iar dacă am ceva de spus, să o fac public, fără teama că voi fi judecat.
racoltapetru6 
E o intamplare nefericita, dar gandeste pozitiv. 🙂 Chiar daca ai rabdat foamea, ai facut-o cu un scop nobil, ai ajutat un semialfabet să citeasca. 🙂
Ia-o ca o glumă. 🙂 Dar ma gandeam acum, oare cat de sinceri suntem si intr-un jurnal, tocmai de teama de a nu da altii peste el? 🙂
Sunt deschis la orice glumă, chiar dacă atunci gândeam prea serios. Și chiar am scris tot ce gândeam, iar asta m-a făcut vulnerabil.
Eu am început să ţin un jurnal când eram la liceu… Scriam tot felul de lucruri în el, însă cu timpul a devenit mai mult un roman, încercam să prevăd ceea ce vor face ceilalţi… Poate cândva îl voi publica, nu ştiu, chiar am să îl caut pentru că îl am pe undeva bine-păstrat! 🙂
Ferice de tine pentru amintirile salvate și îți doresc să reușești în a le reanima într-o carte! 🙂
Uneori mă gândesc totuşi dacă anumite persoane nu vor fi deranjate ?!
Dacă-i vorba doar de un deranj, nu-i bai. Însă dacă vor fi scandalizate, trebuie să te gândești dacă merită! 🙂
Da, jurnalele au fost mereu periculoase. În multiple moduri. Unii (vezi cazul Gheorghe Ursu) au plătit cu viaţa pentru ele!
Acesta e și motivul pentru care am renunțat la ele. Nu vreau să pun în pericol niște relații, chiar dacă presupunerile mele s-ar dovedi cât se poate de realiste. De multe ori și adevărul trebuie ferecat, altfel poate face mai mult rău decât bine.
Am păţit cam la fel. Doar că jurnalul era citit de părinţii mei şi mi s-a părut o mare trădare a încrederii. Nici acum nu sunt de acord deşi înţeleg ce urmăreau. Eu i-am dat foc, ostentativ, în curte alături de tot felul de scrisori şi alte bileţele primite. Mi-ar fi plăcut să pot reciti cum naivităţile de atunci.
Probabil a fost un impuls de moment, la fel ca și al meu. Doar că eu am fost supus unei presiuni prea mari pentru a risca o judecată publică în cadrul întregii școli. Așa gândeam atunci.
Si eu am avut jurnal,pe care l-a gasit mama….si mi-am luat o chelfanealaaaa…..pfuai! 😀 Si in pragul mortii imi voi aminti 😀
Wow… cât necaz ți-au provocat și ție părerile așternute pe hârtie! Bine că nu s-a inventat încă o mașinărie de citit gândurile! 🙂
Ooooooo….chiar nu mi-as dori o astfel de masinarie,desi sunt oameni haraziti de la natura cu acest dar….Pai a fost necaz, iti dai seama, ca scriam acolo toate nemultumirile legate de parinti..😆
Că bine zici! Ar fi o catastrofă dacă și gândurile ne-ar putea fi furate!.
La o varsta de 15 ani se simtea ca ai talent de scriitor,pacat ca nu mai ai jurnalul tau preferat poate ne prezentai si noua intamplari interesante din perioada adolescentei .Iti doresc o seara minunata!
O parte din amintiri le-am povestit și le voi mai relata din amintire.
Să ai o duminică frumoasă, precum chipul tău de zână, dragă prietenă! 🙂
Eu cred ca patania te-a ajutat sa ai curajul sa iti expui gandurile. Poate esti mult mai sincer decat daca nu pateai asta. Asta nu inseamna ca ai fi fost un prefacut. Dar e normal sa fii tentat sa iti ascunzi gandurile, chiar daca nu sunt asa intime. Chiar am apreciat articolele tale in care scrii intamplari reale! 🙂
Acum pot să-mi redau amintirile fără frica de a fi obstrucționat de cei cu care am venit în contact de-a lungul vieții. Chiar dacă ei ar citi aceste rânduri, nu cred că ar mai reacționa cu violență, ci mai mult cu nostalgie. Doar ne-am maturizat, nu?
Pe mine nu m-ar deranja sa citesc amintirile prietenilor in care apar si eu. Eu insa am impresia ca nu am ce sa povestesc interesant. 🙂
Sunt sigur că e doar o impresie, dragă prietenă. Cu toții avem ceva de povestit, chiar dacă la prima vedere par fapte banale. 😉