MOTTO: „Toată lumea se va înțigăni, chiar de vom umbla numai în mașini și vom mânca numai icre negre!” (I.D. Sîrbu, 1956)

Se pare că această profeție a scriitorului I.D. Sîrbu, detaliată în romanul său „Lupul și Catedrala” a început să prindă contur de când cu promovarea cuvântului „rrom” în detrimentul milenarului „țigan”. În toată copilăria mea nu am auzit vorbindu-se decât despre țigani, iar această periculoasă și forțată substituire, cu lungă trimitere, dintre român și rrom, a explodat artificial după 1990. Foarte interesant, căci în tot arealul european nu avem nicăieri cuvântul „rrom” care să-i desemneze pe țigani: în spaniolă avem Gitano;, în italiană, Zingaro; în franceză, Gitane; în sârbo-croată, Ciganin; în slovenă, Cigan; în maghiară, Cigány; în poloneză și rusă, Cygan; în limba turcă,  çengene. Cuvântul românesc Țigan derivă din slavul (a)Ciganinu (Al. Ciorănescu, 2002). Așadar, popoarele Europei au cunoscut simultan povestea unei populații unice, cultural și comportamental.

A existat în istoria noastră o categorie socială mai de plâns decât aceea a robilor țigani. A fost starea de „rumânie” din spațiul muntenesc echivalentă cu iobăgia. Aristocrația liberală de la 1848 a ales să evacueze starea de „rumânie”, care, deși a fost desființată încă din 1748 prin reforma lui Constantin Mavrocordat, mai trebuia alungată și din sufletele oamenilor, ori, codul civil nu era de ajuns. De aceea au ales să numească tânărul stat creat în 1859 România, după o scurtă perioadă de coabitare moldo-valahă. Cu toții deveniseră români, egali prin lege. Astfel, cuvântul „țigan” ar trebui asumat și nu înlocuit cu un periculos subterfugiu lingvistic. Dincolo de aceasta se află ceandalaua ca destin istoric Termenul nu este cuprins în dicționare.

Potrivit unor opinii, țiganii noștri ar fi sosit pe filieră otomană. În timpul campaniilor militare turcești din secolul al XIV-lea și până la asediul Vienei, șatrele erau adevărate accesorii de îngrozire a dușmanului. Stăteau ascunse în spatele trupelor de avangardă și zbierau, băteau în talere de metal, pentru a da senzația unei mulțimi militare fioroase. Turcii i-au folosit astfel în timpul campaniilor lor. Cu regimul fanariot, când acțiunile turcești au încetat, devenind o problemă supraviețuirea militară, aceste populații hinduse au fost aruncate peste Dunăre. (dr. Șerban Milcoveanu, 2005)

Petre Pandrea a căutat și el un răspuns infiltrărilor hinduse în spațiul românesc: „Cum erau pedepsiți infractorii indieni? Prin izgonirea din imperiul indian. Printr-o judecată sumară, pater familias îl declara ceandala pe delicvent”. Cuvântul indian are echivalentul pe românește în „cinghinea”. Acest termen apare ca regionalism învechit și înseamnă „obrăznicătură”. Iar „cinghia” erau numite dansatoarele publice al căror dans din buric era numit adesea „cinghie”. (Constantin-Dobridor, Gh. Bulgăr, 2002)

Cel lovit de ceandala trebuia să părăsească imediat casa. Nu avea voie să rămână în satul sau orașul său și nici în vreun sat sau oraș indian. Pleca în emigrație. I se luau veșmintele și i se dădeau zdrențe. Nu avea voie să poarte podoabe de aur sau argint, ci numai podoabe din fier sau tinichea. Probabil din această interdicție milenară există apetitul țiganilor noștri pentru colanele și inelele de aur masiv, palatele cu turnulețe și multe camere nelocuite.

Desigur se pune adesea problema de ce țiganii altor regiuni europene sunt atît de diferiți de aceia din Valahia? Aceasta se întâmplă pentru că țiganii reprezintă un barometru social foarte fin privind nivelul de civilizație al popoarelor în mijlocul cărora sălășluiesc timp de generații. Ei au preluat, forțat sau prin mimetism, calitățile și defectele popoarelor în mijlocul cărora s-au așezat. Calități și defecte care au accentuat, menținut sau eliminat efectul ceandalei.

Privind spre reversul medaliei, ceandalaua s-a menținut sau nu în funcție de gradul de toleranță al popoarelor care au acceptat-o. Paradoxal, chiar țiganii spanioli sunt uimiți de violența celor din România. Țiganii au un instinct de solidaritate tribală uluitor. (Ștefan Zeletin în eseul „Din Tara măgarilor”)

Regiuneaa Kosovo ne dovedește faptul că teritoriile zise naționale nu sunt ale celor care le revendică, ci ale celor care le stăpânesc demografic. În anul 1994, în zona Olteniei, adică Craiova – Drobeta Turnu Severin – Tg. Jiu, „împărsatul țiganilor a vrut să proclame aici stat independent”. (vezi „Adevărul”, 24 XI 2000, pag. 11)

Cum Europa se confruntă cu un proiect secular nereușit pe măsura așteptărilor sale, privind socializarea comunităților țigănești de pe cuprinsul ei, asocierea dintre „român” și „rrom” ar trebui să ne pună pe gânduri. Revoltele italienilor și a spaniolilor față de violența țiganilor din România certifică teoria ciocnirii civilizațiilor detaliată de Samuel Huntington. Popoarele Europei occidentale nu sunt tolerante cu nesimțirea, murdăria și agresivitatea plăsmuite sub indiferența lui „merge și așa”. Uniunea Europeană ar putea găsi „soluții” împreună cu India, țara de origine a acestor expulzați milenari, nimic altceva decât o extensie culturală și de civilizație, care ar trebui să aibă șansa revenirii la matcă.

Românii nu aveau voie să se căsătorească cu țigănci chiar eliberate din robie. A fost o realitate istorică și socială, care, deși aparține Evului Mediu, a avut o extindere bizară până la mijlocul secolului al XIX-lea! (vezi Pravila lui Matei Basarab din 1642)

Etnia țigănească urbanizată este destul de bine articulată istoric: gust pentru vestimentație, igienă, pe alocuri chiar finețuri intelectuale de nivel mediu pe care arareori le întâlnești printre fii de muncitori care au colonizat Bucureștii în anii puterii populare. Acest progres este mai întâlnit la femei sau adolescente. La aceasta se adaugă o mare abilitate mercantilă, în creștere progresivă începând cu anii puterii populare, când mulți țigani au intrat în structurile statului, pe funcții publice înalte sau medii, chiar dacă nu știau carte. Aveau „origine sănătoasă”. Cam de pe atunci centrul vechi al Bucureștiului a fost golit de realii proprietari și colonizat cu aceia pe care îi vedem azi.

Natura își are secretele și ironiile sale sociale. Țiganii ar fi, în aparență, o seminție de maidan, murdărie și mizerie, dar sunt un organism ce trăiește extraordinar de organic, conform unui instinct de solidaritate tribală. Țiganii sunt un fenomen social unic, excepțional și – ai să râzi – de mare viitor.

I.D. Sîrbu în „Lupul și Catedrala” a descris crepusculul metamorfozărilor de azi, big-bangul unei aculturații din care, noi, românii, am fost certamente induși în eroare: „Ne-am mulțumit să-i izolăm, să-i disprețuim și să-i ignorăm… de departe”. Trișând puțin cifrele reale ale numărului lor la recensăminte și făcându-ne că plouă ori de câte ori mărginașii orașelor ridicau problema țiganilor vecini. Nu știu dacă am dreptate, dar mi se pare că întreg orașul nostru – fost foarte boieresc – (este vorba de Craiova), ca și capitala, de altfel, este clădit pe o destul de intensă baltă de țigănime, prolifică, beată, absentă din istorie, dar prezentă în realitate.

Nu știu dacă se poate vorbi de o creștere explozivă la ei, în orice caz, în timp ce noi, ne chinuim să ne înmulțim măcar în progresie aritmetică, ei, fără nici un efort sau încurajare, se înmulțesc în progresie geometrică. Priveam înfiorat această mulțime și îmi dădeam seama că asist la o fantastică, misterioasă și irațională demonstrație de vitalitate, supraviețuire, instinct tribal. Singura etnie care, în esența ei, nu s-a schimbat nici măcar cu o iotă în ciuda intemperiilor istorice ale ultimului secol, ar fi țiganii. Miracolul lor ne apare cu atât mai evident, cu cât cercetările lor de sociologie, psihologie, patologie a popoarelor, filosofiile abisale ale culturilor, ca și studiile de psihanaliză colectivă, toate, nu fac deccât să scoată în relief trăsătura majoră a țiganilor: ei nu doresc să fie mai mult decât sunt, altceva decât sunt, altfel decât sunt.

Nu au nici un fel de conștiință socială sau politică – chiar dacă întregul lor comportament se bazează pe un fel de mândrie de a fi și a rămâne pe o teribilă încăpățânare de a ignora istoria, revoluțiile, societatea. Nu au nevoie de contractul social, nu vor să știe de acest contract. Poate că această inundație dinspre maidane și mahalale nu este decât o formă de semnalizare, un mod prin care inteligența defensivă a organismului nostru social, încă sănătos și inteligent, ne atrage atenția asupra unor realități pe care le ignorăm și le subapreciem. Și, subapreciate au rămas decenii de-a rândul.

În ultimii 10-15 ani avem în sfârșit specialiști care au drept preocupare lumea țigănească. Avem și catedre de limbă „rromă”, cuvânt care dovedește că românii au pierdut bătălia până și la detaliul lingvistic, căci există tendința ca „român” să fie înlocuit cu „rromân”! „Rrom, la nivel simbolistic, poate semnifica și faptul că, spre deosebire de „rumânul” din vechime, sclav-șerb pe moșia boierului nu-i totuna cu „r”-ul adăugat, literă care înnobilează și separă. Adolescenții vechiului regat vorbesc deja cu accent pe vocală, lucru care dovedește semnificația practică a victoriei literei „r” suplimentare și în limba uzuală. Preocupările culturale ale tinerelor generații sunt atașate, chiar și afectiv, de gustul asiatic al muzicii, iar de ceva timp chiar și versuri coerente și reușite stilistic sunt armonizate pe melodii făcute pe calapod hindus. Nu știu exact cum stau lucrurile prin Ardeal, dar vechiul regat este în metamorfoză culturală și demografică.

Social, s-a revenit la simbol, la ierarhia tribală, unde obiectul de prestigiu trebuie să fie strălucitor pentru a impune prestanță și a legitima puterea ca în imperiul lui Timur Lenk. Obiectele de prestigiu sunt făcute din metal nobil (vezi ghiulurile, colanele, lanțurile pe care le poartă agresiv chiar și românii cu bani), fie se singularizează prin unicitate (cea mai tare mașină, cea mai mega-vilă etc.). În condițiile în care aculturația a trecut de bariera sensibilă a unui posibil eșec, considerăm că nu ar mai fi necesară existența SISROM-ului, căci obiectivele sale oricum vor fi atinse în cel mult două decenii. Poporul român a fost (h)indus în eroare de istorie!

Rromii au fost, sunt și vor fi întotdeauna țigani. Ce ne mai țigănim atâta? Nu este destul cât tragem de pe urma lor? Atunci mai bine, dacă tot nu reușesc cei care ne conduc să tragă vreo concluzie, propun să ne numim DACI. Poate așa vom avea o coloană vertebrală. (D.C.)

după Adrian Majuru