Trebuie să recunosc că sunt pofticios. Am niște alimente și feluri de mâncare pe care le apreciez în mod deosebit și le consum mai des. De asemenea caut să încerc mereu alte și alte rețete noi, cu ingrediente deosebite și cât mai exotice. Îmi place să gătesc și fiecare nouă experiență de acest gen se transformă pentru mine într-o aventură din care nu-i exlus niciodată neprevăzutul. Dar, deși am recunoscut că sunt un gurmand, nu exagerez niciodată cu cantitatea alimentelor. Involuntar, de multe ori mă trezesc că îmi număr îmbucăturile, iar când am socotit că e destul, mă ridic de la masă chiar dacă nu sunt sătul. E o regulă pe care am auzit-o probabil cu toții, dar pe care mulți nu o respectă. M-am convins încă o dată de acest lucru ieri, când am luat masa la restauranul hotelului Tușnad.
La o masă de lângă mine era o familie compusă din tatăl, mama și două fiice de vreo 5 și 10 ani. Toți erau supraponderali și, aplicând prezumția nevinovăției, am presupus că e vorba de vreo boală genetică. Doar că atunci când am văzut – ei bine, recunosc că nu m-am putut abține și am tras cu ochiul și cu urechea – cantitatea de mâncare pe care au comandat-o m-am speriat. Părinții au golit câte un bol uriaș de ciorbă de burtă cu multă pâine și smântână. Mâncau repede, sorbind cu zgomot și plescăind de plăcere. Apoi au comandat câte un munte de cartofi prăjiți cu o ceafă de porc mai mare decât farfuria. Nu credeam că vor fi în stare să le dovedească complet, dar i-am subestimat. E drept că, de data asta, de-abia s-au atins de pâine. Pentru desertul compus dintr-un tort apreciabil de înghețată, bărbatul a trebuit să-și mai dea drumul la curea, iar femeia să respire adânc de câteva ori.
Pe de altă parte, nici fetițele ai căror obrăjori erau rotunzi ca două portocale iar greutatea lor era cu mult peste normal, nu s-au făcut de rușine în această „competiție”. Ele au preferat o ciorbă de fasole cu multă carne de porc afumată, apoi aceeași cartofi pai cu carne la grătar, iar la urmă au atacat cu poftă tortul rece și ornat cu fructe. Părinții nu au avut nimic de comentat, probabil că așa procedează și acasă. Nu li se părea nimic în neregulă dacă fetele sunt supraponderale și mai mult ca sigur cea mai mare vină le aparține. Am mai văzut oameni care mâncau exagerat de mult, dar, de obicei aceștia mergeau apoi la muncă pe câmp, la sapă sau la coasă. Însă această familie s-a urcat în cameră să se odihnească după lupta exenuantă cu mormanele de mâncăruri.
E drept că-i plăcut să mănânci atunci când ești flămând, mai ales dacă e ceva gustos. Dar chiar nu avem voința de a ne opri într-un moment cât mai optim pentru sănătatea corpului nostru? Chiar trebuie să ne umplem burta până simțim că nu mai încape nimic în ea? Această mentalitate am auzit-o la un cunoscut care spunea că decât să rămână mâncare în farfurie mai bine burta să-i crape! Se pare că unii sunt subjugați de pofte, dependenți de mâncare și trăiesc pentru a se hrăni.
Zilele trecute am văzut la TV o pisică supraponderală care de-abia se putea mișca. Fostul ei stăpân a hrănit-o nechibzuit cu hamburgheri, iar când a ajuns în această situație jalnică, a abandonat-o. Noroc că a găsit-o un veterinar milos care și-a propus să-i aplice o cură de slăbire. Altfel murea. La acea pisică m-am gândit când am văzut fetițele acelea care se îndopau. Nici animalul și nici ele nu pot să-și dea seama de consecințele unei supraalimentații constante. Deci nu au nici o vină. Dar părinții? Chiar nu realizează la ce pericole le expun? Dacă ei nu pot să se abțină, măcar să nu le condamne și pe ele. Iar faptul că la fel ca ei sunt încă foarte mulți, mă deprimă pur și simplu.
racoltapetru6 
Gândesc că e posibil să fie și o problemă iscată de obiceiuri moștenite din copilărie – și aici mă refer la părinții despre care scriai. Tare mă mai chinuia o mătușă pe vremea când eram “prea firavă pentru o copilă!”, străduindu-se din răsputeri să mă transforme în “grasă și frumoasă” – și mereu mă îndemna cu Mănâncă mai mult, așa o să-ți înveți stomacul să primească toată mâncarea! 😥 Coșmar, nu alta, chiar de intenția era bună!
Și nouă ne spunea mama la fel, doar că farfuria era mai mică și nici măcar nu era plină. Astea erau posibilitățile noastre pe atunci și mă bucur că au fost așa. Nici la internat nu ne-am săturat vreodată de mâncare, dar asta a fost tot în avantajul nostru. Astfel am învățat să avem o măsură în alimentație, iar mai târziu am respectat-o.
Ufff… din punctul ăsta de vedere mă declar ruşinat un necioplit al gastronomiei şi-un restanţier etern la cursul de educaţie alimentară sănătoasă. Se spune că lumea se împarte în două : unii care trăiesc ca să mănânce şi alţii care mănâncă ca să trăiască (nu am putut evita cacofonia. Sorrryyy… 😳 ) Eu fac parte din extrema celei de-a doua categorii. Mănânc doar atunci când şoriceii din stomac se revoltă maxim. Şi, urmare a nu mai puţin de 8 ani petrecuţi în şcoli cu regim militarizat, mănânc practic orice. Bine, nu ca Bear Grylls, dar cam pe-acolo. Slavă Domnului însă, am acum posibilitatea de a alege aşa că exclud din start ciudăţeniile. Am avut şansa de a experimenta bucătării exotice gătite “live”, la mama lor. Am rămas tradiţionalist. Sofisticăreniile mă enervează iar mesele simandicoase, de fiţe, le evit ori de câte ori am ocazia. Dau oricând o farfurie ce conţine un meniu care ar putea costa două-trei sute de euro pe-un colţ de pâine neagră, o bucată de slană şi-o ceapă roşie stâlcită de masă. Şi mănânc haotic, fără a respecta un vreun program fiindcă aşa cum am mai spus, mănânc doar când îmi este foame.
Foarte bine, Dane! De aceea nu ai luat proporții și bănuiesc că nu ai probleme cu sănătatea. Doar că pe mine mă mână curiozitatea de a gusta ceva nou. Nu mult, dar să știu ce mesaj transmite papilelor gustative. Iar faptul că am depășit cu ceva greutatea ideală se datorează faptului că stau prea mult în fața calculatorului și televizorului. Mea culpa.
Da, sedentarismul este o problemă. Departe de mine ideea de a-i atribui lui Piţurcă veleităţi de filozof dar îmi amintesc că odată a fost întrebat dacă ţine vreun regim alimentar special de se menţine în formă în ciuda vârstei. Şi el a răspuns cam aşa : mănânc ce-mi place şi cât îmi place. Dar dacă simt că o anumită masă depăşeşte “normalul” imediat compensez asta cu o partidă de mişcare fizică. Şi zău c-avea dreptate. O să îţi caut mailul să îţi trimit un e-mail interesant care atinge şi tema asta primit acum vreo două zile. Sau, dacă eşti amabil să mă scuteşti de “mişcare” dă-mi tu mailul aici 😆
Normal că sunt curios și emailul meu este disponibil pe adresa: petrutz34@yahoo.com
Recunosc, totuși, că Pițurcă nu e unul din personajele pe care le agreez, chiar dacă are o siluetă de invidiat. Altele sunt păcatele lui!
Sunt unii chiar care fac reclamatie ca portia e prea mica , e mai bine sa iei cate putin din fiecare e mult mai sanatos! iti doresc o seara minunata.
Da, sunt din aceia care se tem că vor muri de foame. Să ai o zi minunată azi, dragă Gabi!
Da, este o problemă mare cu această “ispită”. Iar dacă omul se învaţă să mănânce tot (vechiul îndemn din copilărie!)… încet, încet devine sclav obiceiului de a …lustrui farfuria. Dacă un matur mai rotofei nu e cine ştie ce, pentru copiii obezitatea este o mare problemă. Bine ai spus că trebuie învăţată o limită în tot ceea ce mănânci!
O zi bună!
A ști când trebuie să depui „armele” în fața mâncării este o victorie a trupului și a cugetului.
Eu ii admir pe oamenii care au vointa sa slabeasca. Eu de vreo 2 ani ma chinui sa dau jos 3 kilograme. Si le dau, apoi pun la loc, apoi iar slabesc.. pentru ca nu pot sa ma abtin de la dulciuri.
Cat despre familia mancacioasa..faptul ca isi permiteau sa manance atat, denota ca aveau bani. Dupa parerea lor.
Cea mai bună și sănătoasă metodă pentru a slăbi este mișcarea. E nevoie doar de timp și voință.