La apariţia mea pe lume, fratele meu avea deja opt ani şi era îngrozit de faptul că va trebui să rabde mirosul de scutece şi plânsetele unui bebeluş. Pe când am început să percep lumea din jur şi să-mi dau seama cam care e treaba cu ea, frăţiorul meu era stăpânul ei, împreună cu gaşca de băieţi de vârsta lui. Astfel că nu prea am avut prilejul să mă bucur de compania lui căci vârsta care ne despărţea făcea ca preocupările noastre să fie de cu totul altă natură. E drept că atunci când vreun copil mai agresiv mă şicana, îl ameninţam cu răzbunarea fratelui meu mai mare, iar uneori acesta chiar o punea în aplicare. Măcar aveam un scut protector, chiar dacă trebuia să aştept până îşi intra în atribuţii.

Prin vecini, aproape toţi copiii aveau fraţi şi surori cu care se puteau juca fără să trebuiască să iasă din curte. Îi invidiam şi de la vârsta de 3 ani am început să implor berzele pe care le vedeam, pentru a-mi aduce şi mie o soră cu care să mă joc. De frate nu mai voiam să am parte. Rugămintea mi-a fost ascultată şi peste un an s-a născut sora mea. Eram fericit şi o legănam atât de tare încât uneori cădea din leagăn. Credeam că astfel va creşte mai repede, fiindcă timpul era foarte preţios pentru mine.

Au trecut anii pe nesimţite şi relaţia dintre noi a devenit aşa cum e normal: ne jucam şi ne certam, ba chiar ne şi băteam uneori. Ca între fraţi. Eu o trăgeam de cosiţe şi ea dădea cu pietre în mine, că aia e arma celui mai mic. Uneori făceam şi înţelegeri paşnice : o jumătate de zi ne jucăm cu păpuşile ei, dar cealaltă se joacă şi ea cu mingea sau alte jocuri mai băieţeşti. Toamna, când frunzele de vie deveneau inutile pentru rod, le culegeam şi le foloseam pe post de bancnote cu care achiziţionam tot felul de mărfuri, mai mult sau mai puţin imaginare. Văzusem noi la părinţi câtă grijă au de banii pe care-i drămuiau cu mare atenţie. De la mama ne-am molipsit şi de pasiunea pentru gătit, iar de câte ori rămâneam acasă experimentam câte un fel de mâncare cât mai trăznit, însă pentru noi era cel mai delicios. Ne aprovizionam chiar şi din borcanele cu vin de coacăze, de nu ştia mămuca de ce râdem mereu pe când venea acasă.

Au trecut de atunci câteva decenii şi timpul şi-a pus amprenta pe trupurile şi sufletele noastre. Fiecare din noi am avut parte de experienţe plăcute şi neplăcute. Eu zic că primele au predominat, dar soră-mea e mai sceptică. Amândoi suntem văduvi, fără părinţi şi fără frate. S-au dus cu toţii, iar noi am rămas singuri în casa părintească. Acum nu ne mai jucăm cu bani închipuiţi ci îi împărţim cu grijă pe cei reali. Nu facem experienţe culinare năştruşnice, ci ne folosim de reţete moştenite sau culese din diferite resurse. Ne-a fost dat să creştem împreună şi poate ne este scris să sfârşim tot aşa. Probabil tot în ordinea în care am venit pe lume. Până atunci coninuăm să ne certăm şi să ne împăcăm. Aşa, ca între frate şi soră.