racoltapetru6

Nu mai rețin exact câți ani aveam pe atunci, dar știu sigur că eram trecut de majorat. Prima dată când i-am sesizat prezența a fost într-o după-amiază liniștită de vară, când toată familia se odihnea după masa de prânz. Părinții și sora mea în ”camera dinainte”, iar eu în patul din bucătăria-sufragerie. Nu aveam somn la acea oră, însă respectam pauza de care aveau nevoie mama și tata, cufundat în gânduri și făcându-mi planuri pentru mai târziu. În acea meditație s-a strecurat ticăitul unui ceas nemaiauzit până atunci. Nu, nu era ceasul casei, care-și avea locul în dormitor, lângă părinți, și nici cel de pe mână, un Pobeda care se auzea doar dacă-l puneam la ureche. Era un sunet constant și suficient de clar ca să-mi dau seama că nu-i doar o impresie.

Mi-am ridicat capul de pe pernă, încercând să percep de unde poate să vină și dacă nu cumva mai e vreun ceas în preajmă. După mai multe căutări, cu urechea ciulită, singura explicație care puteam să o dau e că ticăitul venea din peretele casei, fără să pot stabili o localizare precisă. Eram intrigat și am petrecut mult timp să realizez dacă e posibil așa ceva. De aceea m-am bucurat când a apărut Doina – sora cu patru ani mai mică decât mine – și am avut pe cine să întreb. A ascultat și ea un timp și, spre ușurarea mea, mi-a dat dreptate. Auzea același ticăit, tot din zona din colț a bucătăriei, deci nu era doar o iluzie. Apoi a intrat peste noi tata și mama, cărora le-am propus să asculte și ei cu atenție. Rezultatul a fost dezamăgitor în ambele cazuri: niciunul nu distingea vreun ticăit de ceas, oricât am insistat că trebuie să-l audă.

Această experiență s-a repetat apoi în alte zile de liniște, fie că auzeam prima dată eu sau Doina. Am încercat să găsim măcar încă un martor la misteriosul ticăit, dar fără succes, pentru că nu se auzea când era cineva străin în preajmă, probabil din cauza lipsei de liniște totală. Și totuși, eu și soră-mea eram convinși că undeva, în perete, exista un ceas minune care merge continuu, fără să fie tras sau alimentat de baterie. Iar această convingere a atras asupra noastră câteva glume sarcastice, care ne-au făcut să nu mai aducem în discuție acest subiect, cu excepția momentelor în care eram doar noi doi. Astfel că, de câte ori aveam prilejul, ascultam ticăitul acela miraculos și ne închipuiam tot felul de scenarii: că bunicul a ascuns un ceas valoros când a ridicat pereții sau că e ticăitul unei bombe care nu mai poate exploda. Până când…

Eva era o vecină tânără cam de aceeași vârstă cu noi, dar mult mai copilăroasă, care ne vizita adesea și ne amuza cu naivitatea ei. Se întâmpla, însă, ca uneori să asculte în tăcere discuțiile noastre, dar numai când la ele participau și cei mai în vârstă. Într-o astfel de ocazie, când șirul cuvintelor s-a întrerupt pentru un minut, ne-a surprins pe toți cu o observație:

– E atâta tăcere aici de poți să auzi cum ticăie ceasul…

Eram tot în bucătărie și mirarea noastră a fost foarte mare. Mai ales în ce ne privea pe mine și Doina.

– Care ceas!?, a întrebat primul tata, luându-ne-o înainte.

– Habar n-am, a răspuns ea senin. Dar se aude clar, când e o liniște ca asta.

Părinții mei s-au uitat cu suspiciune la ea, apoi unul la altul, iar la urmă către noi. Era clar că ne făceau răspunzători de această remarcă, impresie dovedită și de insinuarea tatălui nostru:

– Băi copii, am crezut că ați terminat cu astfel de glume. În schimb, voi o mai zăpăciți și pe biata fată cu prostiile voastre. Dacă o țineți tot așa, mă faceți să dărâm zidurile casei și să vă demonstrez că nu e niciun ceas în pereți. Singura problemă va fi că o să dormiți apoi sub cerul liber. Asta vreți?

Eva nu a înțeles de unde vine atâta înverșunare, iar noi am înghițit în sec și am închis definitiv acest subiect. Totuși, în sinea noastră, eram bucuroși că cineva din exterior ne-a confirmat existența acelui sunet, deci nu eram obsedați.

Timpul a trecut, iar eu m-am mutat la oraș, unde singurul ticăit era al ceasului de masă cu alarma de trezire. Soră-mea a făcut la fel, după încă vreo doi ani, însă amândoi ne vizitam părinții de câte ori ne permiteam. La scurtă vreme, s-a stins tata, iar mama a rămas singura motivație să mai vizităm casa părintească. Când și mama ne-a părăsit, am găsit de cuviință că ar fi bine să ne mutăm amândoi în locul care ne-a lăsat atâtea amintiri, din cea mai fragedă copilărie. Toate păreau neschimbate, iar asta ne transmitea o nostalgie dulce. Numai ticăitul ceasului nu-l mai auzeam, deși ne-am străduit să-l găsim din nou. Poate că, într-adevăr, nu era vorba neapărat de un ceas, ci de cu totul altceva. Cum ar fi inima casei, care bătea pe atunci într-un ritm cunoscut de noi. Iar acum, când o parte dintre locatarii ei nu mai există, acea inimă a încetinit sau și-a schimbat frecvența. Ori poate noi suntem cei care nu o mai pot înțelege.