Urcând dealuri abrupte și coborând în văi adânci, călătorii noștri își urmau neabătut micul ghid înaripat, fără să se plângă sau să-și piardă încrederea. Firește că pasărea colibri alegea un traseu pe care găsea flori din abundență, ocolind pe cât se poate pădurile și pâlcurile prea dese de arbori. Toamna își punea tot mai vizibil amprenta pe natură, arămind întâi frunzele copacilor, în timp ce florile anotimpului se încăpățânau să-și arate frumusețea și să transmită miresme ademenitoare. Sanda și Vasile s-au convins de asta când au ajuns pe o cărare prin care o vastă câmpie era despărțită în două. Culorile și parfumul i-au impresionat de la primii pași, dar femeia a simțit în plus și efectul darului de a înțelege graiul frumuseților cu petale. E drept că auzea doar șoapte, venind din toate părțile, în timp ce urmăreau răbdători păsărica dornică să acumuleze cât mai mult nectar și să comunice în același timp cu gazdele generoase.
Normal ar fi fost să facă un popas până ghidul lor își face plinul, dar nu era un loc prielnic pentru o staționare mai îndelungată. Așa au parcurs mai bine de jumătate din acea câmpie, neîndrăznind să tulbure șușotelile care o intrigau pe Sanda, de parcă ar fi fost niște bârfe. Ajunși în dreptul unei dalii de un roșu aprins, și-a făcut curaj și i s-a adresat direct:
– Floare frumoasă și a multe știutoare, poți să-mi spui și mie despre ce discutați în taină… dacă ne privește?
Dalia s-a înclinat ajutată de adierea unui vânticel și a glăsuit cu gravitate:
– Pasărea care vă ajută și alte ființe care ne polenizează ne-au adus mai multe vești, din care doar una e bună. Vrei să le afli pe toate, chiar dacă or să-ți provoace și supărare?
Femeia descălecă și își apropie urechile de floarea binevoitoare, mărturisind că-i în stare să suporte tot ce are legătură cu ei.
– O să încep prin a te înștiința că drumul vostru se încheie imediat după pădurea care urmează. Copiii au ajuns deja cu bine și vă așteaptă.
Sanda a sărit în sus de bucurie, fapt pe care a trebuit să-l explice imediat și soțului uimit, determinându-l să coboare de pe cal și să se îmbrățișeze îndelung. Aproape că nu mai contau celelalte vești, cât or fi ele de neplăcute, dar tot nu trebuiau neglijate, mai ales după cu i-a atenționat în continuare floarea.
– Va fi greu să treceți acest ultim hop, pentru că pădurea e păzită de un zmeu vigilent, care-l omoară pe oricine are curajul să calce prin ea. Păcat că nu există alt drum și trebuie să vă riscați viețile.
Într-adevăr, era o încercare de care n-au mai avut parte, căci ei nu se considerau capabili să înfrângă un zmeu. E drept că au luptat alături de Inimă Vitează, însă doar împotriva altor oșteni și ajutați de camarazi de nădejde. Se uitau amândoi spre pădure și se priveau apoi pentru a se încuraja din priviri.
– Fiți curajoși și victoria poate fi de partea voastră, i-a îmbărbătat și dalia. Am aflat un secret care vă poate ajuta foarte mult în lupta pe care o veți purta. Zmeul acesta are două inimi, una în piept, iar cealaltă, unde își ține puterile, un ou care-i ascuns în scorbura celui mai falnic arbore din acea pădure. Înfrângerea lui nu e cu putință, atâta vreme cât acea inimă mai bate, iar voi va trebui s-o găsiți și să o străpungeți.
– Unde se află acel arbore, căci pădurea pare foarte întinsă?, întrebă Sanda.
– Fiți fără grijă, pentru că zmeul stă mereu în preajma lui, iar poteca voastră trece pe acolo, le-a mai explicat floarea. Astfel se asigură că nimeni nu scapă și nici nu ajunge la puterea care-l face invincibil. Voi sunteți doi viteji neînfricați despre care s-au auzit multe, singurii în stare să-l doboare și să meargă mai departe. Pasărea va fi cu voi până veți ajunge unde vă doriți.
Încrederea arătată de superba floare îi mângâia sufletul femeii, dar nu era suficientă pentru a-i alunga temerile. După ce a mulțumit pentru vești și sfaturi, i-a adus la cunoștință și bărbatului ei tot ce a aflat. Bucuria de pe chipul amândurora a pălit puțin, însă în fața destinului nu puteau da înapoi. Mai degrabă și-ar fi dat amândoi viața în luptă, cât or fi de mici șansele să-și vadă iarăși copiii. Cu aceste gânduri au încălecat din nou, urmându-și tăcuți ghidul care se apropia de intrarea în pădurea devenită cea mai amenințătoare. Trupușorul călăuzitor dispărea uneori printre ramurile dese, însă cărarea era doar una și ei o urmau cu inima strânsă, aștepându-se să-și întâlnească dușmanul la fiecare pas.
Inima a început să le bată cu și mai mare putere când au văzut copacul acela înalt și gros, cum rar ți-e dat să vezi și care te impresionează profund. Acum, însă, nu aveau starea necesară pentru a-l admira, mai ales când au observat namila care stătea sub crengile lui. Rânjetul răutăcios și sabia grea au fost primele semne prin care li se anunța că până aici le-a fost.
– Ei, și acum ce facem?, a întrebat în șoaptă Sanda. Ăsta ne spulberă pe amândoi deodată cu paloșul acela mare cât un stat de om.
– De aceea n-ar fi bine să stăm alături, ci să-l lași în seama mea. Până îi distrag atenția, trebuie să te urci pe trunchiul copacului și să găsești scorbura.
– Cum ai să…?
Dar vocea venită ca dintr-o grotă le întrerupse dialogul:
– Ahaaa, exact pe cine așteptam! Un bărbățel cu femeiușca lui înarmată care își caută puișorii rătăciți. Ei bine, luați-vă gândul de la marea întâlnire.
Arătarea era înaltă, fioroasă și cu un corp acoperit de mușchi proeminenți, de ziceai că-i campion mondial la culturism. Vasile părea un copilaș cu arme de jucărie, căruia nici propria femeie nu-i dădea vreo șansă, darămite el. Pe când se socoteau cum să-l atace sau să se apere, namila a început să-și dea palme peste ochi și să se învârtă ca un apucat. A durat ceva până și-au dat seama că pasărea colibri caută să-l înțepe în ochi cu pliscul lung și ascuțit. Era momentul să profite de această diversiune și să atace fără zăbavă namila enervată, astfel că și-au întins săbiile, dând pinteni cailor, sărind înainte ca din arc. Tropotele copitelor l-au avertizat pe zmeu, care a lovit buzduganul cu putere de pământ, un trăsnet ce a dus la sperierea cailor, atât de tare încât i-au aruncat din șei.
Se poate spune că Sanda a avut mai mult noroc, pentru că a aterizat pe o cracă a arborelui, de care s-a ținut bine. În schimb, Vasile a fost proiectat tocmai în fața uriașului adversar, care l-a simțit aproape și a început să-și agite paloșul. Omulețul trebuia să fie foarte agil și să prevadă din timp viitoarea mișcare, altfel s-ar fi prăpădit la prima lovitură. Noroc că zmeul era greoi în mișcări, iar micul lor ajutor nu contenea în a-i ținti ochii, lipsindu-l practic de vedere și distrăgându-i atenția. Deși era riscant să-și dea în vileag locul unde era, bărbatul s-a adresat femeii din copac:
– Găsește repede scorbura aia, că nu știu cât noroc mai am până mă nimerește.
– Fii atent acolo, că nici eu nu stau degeaba, i-a răspuns nevasta în timp ce se cățăra tot mai sus și se rotea în jurul trunchiului.
Atent era Vasile, ba chiar a început să prindă curaj și să-l rănească tot mai des pe zmeu. Doar că tăieturile și înțepăturile provocate de sabia lui se vindecau aproape instantaneu, ca prin farmec.
va urma
racoltapetru6 