Când o să cad pentru ultima oară,
Aș vrea să se întâmple în liniște,
Nimeni să nu știe că am fost doborât,
Fiind convinși că zbor în continuare,
Brăzdând cerul în lung și-n lat,
Așa cum o făceam de fiecare dată.
Nici eu nu mă voi recunoaște înfrânt,
Voi rememora călătoriile cele mai reușite,
Compania altor păsări măiestre,
Și îmi voi asculta ecoul aripilor,
Cu urechile lipite de pământ,
Când o să cad pentru ultima oară…
În grădina vieții mele
Nu cresc flori și pătlăgele,
Doar gânduri și sentimente
Ce duc spre doruri ardente.
În primul strat am răsădit
Iubire fără de sfârșit,
Însămânțată de demult,
În liniște sau cu tumult.
Răbdarea-și are locul ei
Crescută-n anii cei mai grei
Și îngrijită migălos,
Căci mi-a adus din plin folos.
Cu zâmbete stratu-i mare
Și le-mpart la fiecare,
Iar cel care le primește,
Îndată se-nveselește.
Buruieni când se arată,
Am rețetă garantată
Și dispar ca niște cute
Șterse cu vise plăcute.
Mi-ai mărturisit că adori vacanțele
Și iubești la nebunie înghețata cu fulgi de ciocolată;
Mi-ai mai spus că ești îndrăgostită de soare
Și de mămăliguța cu sarmale.
Despre mine ai spus doar că îți plac,
Iar atunci m-am simțit nedreptățit,
În fața atâtor alte obiecte și fenomene
Pentru care ai sentimente mai profunde.
Aș vrea să-ți fiu o vacanță fără sfârșit,
O înghețată mângâiată de limba ta pofticioasă,
Un soare care răsare doar pentru tine
Sau o porție de sarmale aburinde să-ți fiu,
Poate atunci m-ai adora, sau măcar iubi,
Și ai face dragoste doar cu mine,
Nu cu alte lucruri fără de suflet.
Am semănat morcovi și mi-a răsărit pătrunjel,
Am răsădit roșii roșii și mi-au ieșit roșii galbene,
Am plantat un puiet de cireș care s-a dovedit a fi vișin;
Mi s-a spus că nu mă pricep la grădinărit
Sau precupeața m-a înșelat la piață,
Dar cred că mai degrabă sunt ghinionist,
Judecând după alte roade dezamăgitoare:
Am semănat iubire și am cules milă,
Am răsădit prietenie și am fost răsplătit cu invidie,
Am ales să îngrijesc un copil cu suflet de înger,
Iar la maturitate m-a răsplătit cu venin,
Noroc că am beneficiat de imunitate dobândită,
Iar optimismul s-a lipit strașnic de mine.
Voi continua să semăn și pe timp de furtună,
Sperând mereu să culeg vremuri frumoase.
Chiar peste drum de blocul meu,
E un balcon ce-l urmăresc,
Din zori de zi aștept mereu
Clipa în care s-o zăresc.
Îmi prepar la fix cafeaua
Și o pândesc când apare
Să lumineze șoseaua
Cu chipul ei ca din soare.
În mână cu o ceșcuță,
În cealaltă, cu-o țigară,
Se așează pe băncuță
Și cugetă solitară.
Eu îmi beau licoarea-n casă
Și-o salut cum se cuvine,
Dar perdeaua mi-e prea deasă
Și ea nu mă vede bine.
Asta nu-i cu supărare,
Ci cu-adieri de catifea
Care-mi transmit o alinare:
Că nu sunt singur la cafea.
Când tu ești noapte, eu mă preschimb în zi,
În acest fel soarele meu își va găsi rostul,
Iar luna ta îi va domoli pornirile fierbinți;
Când eu sunt iarnă, tu vii cu adieri de vară,
Ne încălzim și răcorim în același timp,
Cu nuanțe de primăvară sau de toamnă;
Când tu ești furtună, eu cobor velele,
Te las să mă ridici pe valuri înalte,
Fiind sigur că marea se liniștește după urgie
Și vom pluti în larg, alături precum pânzele corăbiei.
Am învățat să ne completăm unul pe celălalt,
Chiar dacă ne schimbăm zilnic starea de spirit,
Și tocmai aceste încercări ne întăresc,
Cu schimbări care nu lasă loc gândurilor terne,
Ci ne provoacă mereu să le transformăm în viață.
Nu mă pricep să dresez sălbăticiuni periculoase,
Sunt destui care reușesc să le îmblânzească,
Eu mă limitez la ceva mai simplu,
Cum ar fi domesticirea unui nor mic
Pe care l-am atras cu gesturi prietenoase,
Făcându-l să-mi adulmece palma întinsă.
Dar a venit o adiere mai rebelă
Și l-a ridicat înapoi printre semenii lui,
Spre regretul amândurora.
Atunci mi-am încercat norocul cu vântul,
Căruia i-am fredonat melodii blânde
Și l-am făcut să mi se așeze pe creștet.
De atunci mă ocolesc furtunile,
Ploaia-mi vine încălțată în papuci de casă,
Iar soarele se arată în costum de baie.
Împrăștiate-s gândurile mele,
Dar când se-adună toate laolaltă,
Doar tu ești numitor comun în ele
Și singurul care mă mai exaltă.
Nenumărate vise am în somnuri,
Multe dispar pe rând, spre dimineață,
Dar îmi rămân în minte ca îndemnuri,
Acele-n care tu apari măreață.
Multiple idealuri mă animă,
Însă doar unu-l iau în supradoză:
În care-ți pun în palmă o inimă,
Iar eu mai respir doar prin simbioză.
Nu vreau să am iubiri fără de număr,
De-aceea am să-ți ies mereu în față
Să te conving că îți ofer un umăr
Ca sprijin pentru o întreagă viață.
Ți-am pus cheia cerurilor mele în palmă,
Cu încrederea că mă vei ridica spre ele,
Penetrând boltă după boltă
Și cunoscând bucurii tot mai intense,
Până la Nirvana celui de-al nouălea cer.
La început, ți s-a părut o misiune plăcută,
Te amuzai cu suișurile și coborârile mele,
De parcă aș fi fost o marionetă amuzantă,
Dar apoi te-ai plictisit de rolul tău
Și ai lăsat să cadă cerul peste mine.
Nu m-a rănit la cap, care-mi era oricum în nori,
Dar mi-a zdrobit inima cu greutatea celestă,
Singura inocentă care avea încredere în tine,
Și rămânea mereu pe pământ, lângă a ta,
Iar acum, mi-a rămas creierul fără puls,
Rătăcitor într-o lume fără simțăminte.
Curajul l-am primit de la un ghiocel temerar,
Pus la păstrare între filele albe ale unui caiet,
Nostalgia mi-a fost transmisă de florile liliacului,
Din care am ales să colecționez o rămurică, tot între coli imaculate;
Floarea de nu mă uita mi-a răscolit amintirile
Și am așezat-o la loc de cinste între celelalte.
Iubiri nenumărate mi-a insuflat trandafirul,
Care cu greu s-a pliat între două pagini;
Bujorul roșu de câmpie mi-a dăruit modestia,
Iar de la narcise mi-a încolțit încrederea în mine;
Multe flori am adunat de-a lungul vieții
Și fiecare a venit cu un dar aparte.
Mi-e sufletul un caiet de sentimente
Pe care îl răsfoiesc de câte ori mă simt secătuit,
El mă ajută să mă apropii de alți oameni
Cu o colecție la fel de impresionantă,
Dispuși să ne împărtășim recolta spirituală.
racoltapetru6 