Blestemul (9)

Posted on by racoltapetru6

continuare

În acel an, încă erau puțini semeni de-ai noștri care își permiteau să aibă și să folosească un telefon mobil. S-a nimerit ca unul din ei să fie în acel autobuz, astfel s-a transmis un apel spre ambulanță, pentru că unii călători nu voiau să meargă mai departe cu un cadavru alături. Cornel și Ionel au fost nevoiți să aștepte, la rândul lor, sosirea echipajului medical, pentru a le oferi datele personale, în caz că va trebui să fie contactați ulterior. Doar după o oră a plecat cursa mai departe, iar ei s-au așternut la drum pe jos.

Frigul se mai domolise, dar fulgi mari de zăpadă au început să cadă, întâi pe umeri, ca un semn de încurajare. Apoi s-au îndesit și se așterneau în voie peste tot ce era la vedere, dar în special pe drum, ascunzând porțiunile cu gheață și punându-i astfel la încercare. Mergeau tăcuți și îngândurați, atmosferă greu de acceptat de prietenul mai mic și însuflețit de incidentul prin care au trecut.

– Ce e cu figura asta pleoștită, frățioare?, a rupt el tăcerea apăsătoare. Înțeleg că ai trecut printr-o experiență greu de imaginat, dar ar trebui să te bucuri acum, când ai scăpat în sfârșit de blestemul care te măcina.

A fost semnalul de descătușare a temerilor macaragiului. S-a uitat atent în ochii partenerului de drum, să vadă dacă într-adevăr exprimă bucurie, după care a ripostat prin cuvinte amare.

– Îți dai seama că am mai provocat moartea unei femei, chiar dacă avea un caracter răutăcios. Voiam să fie pedepsită pentru necazul pricinuit, dar nu să se ajungă la asta prin mila pe care am simțit-o. De fapt, nici nu cred că am scăpat de blestem, doar ai auzit și tu când mi-a blestemat toată familia. Ăsta nu-i motiv de bucurie, ci mai degrabă de îngrijorare. Nu trebuia să mă încred în călugărul Dumitru și nici în tine, când m-ai asigurat că totul va fi bine. Uite că n-a fost.

Ionel nu se aștepta la o percepție atât de sumbră, total opusă celei pe care și-o însușise el. Începea să creadă că prietenul său căzuse într-o depresie irecuperabilă, care-i putea fi fatală dacă nu primea un ajutor calificat. În acel moment, au ajuns la o răscruce, iar atitudinea îndoielnică a macaragiului i-a transmis o teamă apăsătoare când s-a oprit.

– Măi, Cornele, știu că-i greu să treci prin toate astea, dar îți promit că totul va fi bine de acum înainte, a spus el în timp ce-și așeza mai bine curelele bagajelor pe umăr. Aici ne despărțim, dar te caut eu la noapte și colindăm împreună, ca de obicei.

După o strângere de mână și o încă privire îngrijorată către prietenul său, Ionel s-a îndreptat spre străduța lui, dornic să-și revadă familia. Consăteanul său a făcut câțiva pași în direcția firească, însă a intrat la prima casă și s-a lepădat de bagaje, promițând vecinului că vine mai târziu după ele. Doar unul i-a mai rămas în mână, conținând conserve pentru sihastrul Dumitru și câinele Tomel. Cu el în mână, a pornit hotărât către pădure, în ciuda ninsorii care îi reducea drastic vizibilitatea. Era convins că asta era penitența prin care putea să scape cu adevărat de nenorocirea care continua să-l urmărească cu obstinație.

A mers el așa, fără să mai socotească scurgerea timpului, ghidându-se după ce-i rămăsese în memorie de la prima vizită a lăcașul bătrânului. Totul era alb acum, deci mult mai greu de deslușit, însă tânărul se lăsa la mâna instinctului sau mai degrabă a sorții. Poate că ar fi ținut-o tot așa până cădea fără vlagă dacă nu ar fi alunecat într-o vale, unde l-a înghițit un morman de zăpadă, adunată în acel loc de vântul pus pe șotii. Zbaterea de a ieși din acea învelitoare l-a ajutat să-și scoată doar capul, însă mâinile și picioarele nu aveau atâta putere cât să conteze. Era frânt de oboseală și doborât de o sfârșeală morală, iar această stare îl făcea să creadă că ăsta îi va fi sfârșitul. N-avea teamă și nici supărare nu simțea, ci se resemna la gândul că în acest fel dispare și blestemul prin care a stins atâtea vieți.

Creierul o fi început să secrete deja endorfina prin care moartea era ușor de acceptat, iar el percepea un chip luminos ce i se adresa blând ca o mamă iubitoare. „Scoală-te, Corneluș, și te du acasă”, a auzit de mai multe ori. „Ești mama?”, a întrebat el, dar chipul de nedeslușit a negat. „Ești Dumnezeu?”, a întrebat a doua oară și a avut parte de aceeași negare. „Ești un înger?”, iar după ce s-a convins că nu are șanse să nimerească, acea lumină s-a estompat, lăsând să se vadă figura zâmbitoare a țigăncii. „Dar tu ești moartă!”, i-a zis el cu uimire. „Așa este, însă îți vorbește sufletul purificat, prin care îți cer iertare pentru ce ți-am făcut. Du-te acasă fără teamă, căci de-acum ești binecuvântat”.

O căldură umedă și plăcută a simțit peste obrazul lui, determinându-l să-și deschidă ochii și să vadă cum Tomel îi lingea fața. Alături de el se afla călugărul Dumitru, care-l despacheta din zăpadă și îl îndemna să se miște. Puterile i-au revenit și în două minute s-a văzut liber, cu trupul teafăr și moralul revigorat. Sihastrul i-a dat să bea o dușcă de pălincă și i-a povestit cum a venit câinele și l-a adus în locul acesta, unde a văzut întâi o geantă și apoi un cap cu ochii închiși.

– E o nebunie să vii de unul singur pe o asemenea vreme, însă te înțeleg, ținând cont prin ce ai trecut. Acum, ai face bine să te întorci acasă, cu Tomel drept călăuză, până ieși din pădure. Sau poate ai ceva nelămuriri pe care ți le pot îndepărta.

– Vă mulțumesc că mi-ați salvat viața și m-ați ajutat să trec peste această nenorocire, Sfinția Ta! Geanta aceea e o mică atenție pentru dumneata și câine, dar sper să vă mai caut cu vești bune. Pot zice că sunt cu sufletul împăcat și vreau să-mi revăd liniștit familia.

Cornel i-a sărutat mâna călugărului, după care a pornit cu pas vioi spre casă, însoțit de Tomel, până a ajuns la stejarul trăsnit. De acolo n-a mai fost mult până la vecinul unde lăsase pachetele cu cadouri, iar apoi până în pragul casei. Fericire mare i-a cuprins inima când i-a văzut pe toți cei dragi cum l-au primit cu brațele deschise și lacrimi de bucurie în ochi. Nimeni nu mai putea fi în pericol, iar bradul nu fusese niciodată atât de luminos.

Sfârșit

Blestemul (8)

Posted on by racoltapetru6

Cornel era cunoscut prin răbdarea lui ancestrală, caracteristică oamenilor din Ardeal și Maramureș. Doar că această răbdare îi era pusă acum la grea încercare, mai mult ca niciodată. În primele zile de la vizita făcută călugărului s-a arătat reținut, doar din priviri își iscodea prietenul când se întâlneau de dimineață. Vedea că Ionel nu dădea niciun semn că s-ar fi schimbat ceva, după care își vedea liniștit de treabă. E drept că acea treabă era tot mai puțină, până s-a oprit complet și au fost trimiși în șomaj tehnic. Consăteanul lui pleca mai des în Asuaj și stătea tot mai mult, în timp ce colegul său fierbea în suc propriu așteptându-l cu vestea că rugăciunile sihastrului au avut efect, iar el putea să se întoarcă la viața normală. După fiecare reîntâlnire nu se mai putea abține și îl întâmpina cu presupuneri.

– Să nu-mi spui că nici de data asta nu ai primit vreun semn de la bătrânul Dumitru! O fi uitat de promisiune, ori rugăciunile lui nu au niciun efect în ce mă privește. Poate vrăjitoarea aia are prea mari puteri sau eu sunt prea păcătos… Dar mama ce mai face și ce mai zice? Este cine să o îngrijească pe vremea asta rece și cu zăpadă din plin. Dar tata cum o duce?

– Stai liniștit că toți sunt bine și îți transmit dragostea lor, în special mătușica Florica. I-am spus că de Crăciun ne-am putea întâlni cu toții, să sărbătorim ca în fiecare an. Presimt că nu mai este mult de așteptat, chiar dacă nu credeam până acum în astfel de minuni. Duminică am fost la biserică, așa cum nu am mai făcut de când eram mic, cu excepția marilor sărbători, că n-aveam încotro.

Prin astfel de cuvinte, plus niște bunătăți pregătite și trimise de părinții lor, își mai alina Cornel dorul de casă și își strunea nerăbdarea care-l apăsa tot mai mult. Iarna își intrase în drepturi, iar ninsoarea așternută pe trotuare îl făcea să tânjească după cea pe care o admira în ograda lor de acasă. Își amintea cu nostalgie cum se retrăgea, pe vremea asta, în fața sobei unde trosneau lemnele în foc. Avea sentimente contradictorii, cu cât se apropiau mai mult sărbătorile, iar teama că o să și le petreacă singur îl înfiora pe șira spinării. Trecuse de Sf. Nicolae fără niciun semn, dar vestea cea mare a venit tocmai după două săptămâni. Ionel a primit-o prin cineva din localitatea lor și s-a grăbit să vină imediat pentru a împărtăși-o prietenului.

– Fii convins că totul s-a rezolvat și putem merge liniștiți exact în ziua de Ajun a Crăciunului! Până atunci avem timp să ne pregătim și să luăm cadourile pentru cei de acasă.

Lumina de pe chipul consăteanului său era mai intensă ca niciodată, iar vigoarea trupului i-a revenit înzecită. Totuși, nu-și putea ascunde o mică îndoială.

– Ești și tu sigur că nu o să se întâmple nimic rău? Dacă sihastrul se înșală, iar eu aș putea aduce o tragedie celor dragi?

– Ai încredere în Dumnezeu și în cel care e hărăzit să-i împartă darul divin, i-a răspuns micuțul, ca un adevărat creștin.

Cu credință mare în suflet și bagaje pline cu daruri s-au prezentat la Autogara din Baia Mare. Cum era de așteptat, lume multă se îngrămădea să umple autobuzele, pentru a ajunge să-și petreacă sărbătorile în localitățile de origine. Mulțimea voia să prindă un loc și în cursa spre Asuaju de Sus, iar în fața ușii care tocmai se deschisese s-a produs o busculadă, mai ales că în acel loc era o porțiune cu polei. O femeie din fața lor părea cea mai hotărâtă să înainteze prin înghionteli și strigăte către cei care-i stăteau în cale. La un moment dat, apăsată de rucsacul greoi pe care-l căra în spate și dezechilibrată de cei din jur, a alunecat pe gheața ca oglinda și a căzut cu un urlet de durere.

– Aoleu, mi-ați rupt piciorul, nesimțiților!, striga ea în timp ce se zvârcolea pe jos.

Unii au încercat să-i dea mâna pentru a o ajuta să se ridice, dar nu era suficient, fiind prea corpolentă și grea. Instinctiv, cum îi era obiceiul, a sărit și vlăjganul de macaragiu, îndemnând-o să i se urce în spate. Neavând altă soluție, femeia l-a prins de după gât, iar bărbatul s-a căznit să calce drept și sigur peste pojghița periculoasă, iar apoi să o ducă pe scaunul liber din spatele șoferului. În urma lui venea Ionel, încărcat cu bagajele amândurora. Respirând din greu, tocmai când a ajuns în dreptul lui Cornel i-a fost dat să asiste la o scenă incredibilă. Femeia, după ce a avut posibilitatea să-l vadă la chip pe cel care o ajutase, a început să-i care palme și să-l înjure de mama focului.

– Tu ești, nenorocitule!? Știi ce-ai făcut, pui de cățea ce ești?, striga ea spre mirarea celor care treceau pe lângă ei.

Atunci au observat cei doi prieteni că o aveau în față pe țiganca vinovată de blestemul lui Cornel. Lumea nu putea pricepe de ce e atât de pornită femeia pe omul care o ajutase, însă nu îndrăzneau să intervină de teama gurii ei și a violenței la care s-ar fi putut ajunge. Mai ales că se ridicase în piciorul nevătămat și striga agitându-și pumnii.

– Dacă știam că ești tu, te strângeam de gât când m-ai cărat în spinare. Cum te-ai strecurat iar în viața mea, ticălosule!? Blestemat să fii pe viață, cu tot neamul tău!

În cele din urmă, a fost nevoie de intervenția șoferului, încurajat de mai mulți oameni din preajmă.

– Doamnă, dacă ai probleme cu piciorul te sfătuiesc să cobori în așteptarea unei ambulanțe. Dar dacă alegi să rămâi, te rog să încetezi cu scandalul, altfel te scoatem cu forța.

Țiganca nu voia să părăsească autobuzul, dar nici nu se putea opri din blesteme și amenințări, doar că se consuma mai mult în sine, aruncând priviri de fiară către macaragiu  așezat cu câteva locuri mai în spate. Acesta simțea cum îl trec toate apele, deși era frig și înăuntru, iar el își descheiase geaca. Tot într-o tensiune s-a simțit până la destinație, cu toate că Ionel a încercat să-i schimbe gândurile de câteva ori. Când s-au ridicat să coboare, teama îl cuprinse din nou, la gândul că va trece prin fața inamicului, ușa din spate fiind blocată de mulțimea înghesuită. Nu le-a fost mică mirarea când au observat cum femeia stătea liniștită, de parcă ar fi adormit. Circumspect din fire, Ionel a îndrăznit să o cerceteze îndeaproape și astfel a constatat că nu mai respira. Se putea deduce că murise de inimă rea.

Blestemul (7)

Posted on by racoltapetru6

continuare

Încăperea avea dotări improvizate, dar tocmai asta îi dădea un farmec aparte, amintind de vremuri în care oamenii se mulțumeau cu puțin și se bucurau să împărtășească ce aveau. Se vedea că tot mobilierul era făcut de mâna unui singur om – foarte probabil chiar a locatarului -, redus la strictul necesar și fără pretenții estetice. Începând de la biroul care ocupa locul cel mai important, continuând cu scaunul din spatele lui, patul încropit din câteva scânduri, în jurul unei saltele acoperite de o plapumă veche și două cioturi de lemn pe rol de scaune pentru musafiri. Pe zidul din piatră mai erau fixate câteva rafturi cu borcane pline sau goale, iar din loc în loc câte un suport pentru lumânări, unele aprinse. Prin colțuri se mai putea vedea un cuier rudimentar pentru haine, un lighean și o găleată cu apă, precum și un culcuș pentru câine.

Gazda i-a poftit mai întâi să ia loc pe cei doi butuci, scuzându-se că trebuie să se ocupe întâi de Tomel, prietenul și colegul lui de cameră. Câinele era flămând și a atacat cu poftă bucata de mămăligă primită, completată cu vorbe de alint din partea stăpânului. Abia după aceea au avut și drumeții parte de atenția cuvenită.

– Precis că vă este și vouă foame după atâta drum. Am niște zacuscă proaspătă de ciuperci, din care vă servesc numaidecât.

Tinerilor le era cu adevărat foame, însă simțeau o jenă să accepte de-ale gurii de la un pustnic ce trăia de fapt din milostenia celor care îi pășeau pragul. Acum își dădeau seama că ei ar fi trebuit să-i aducă câte ceva, dacă tot îi solicitau sprijinul, așa cum a procedat ciobanul din autobuz. Bătrânul le-a ghicit gândul și a ținut să le insufle curaj.

– Nu vă sfiiți a primi din ce mi-a dat și mie Domnul, prin intermediul oamenilor de bine. De altfel vă sunt recunoscător că mi l-ați adus acasă pe Tomel, fără de care mi-ar fi mult mai greu. Și pe el l-am primit de pui, în urmă cu șapte ani, iar de atunci e partenerul meu de nădejde, care mă apără de jivine și îmi călăuzește oaspeții.

După aceste cuvinte, cei doi prieteni au lăsat deoparte rușinea, acceptând să împartă o bucată de pâine peste care au întins din zacusca delicioasă. Rătăcirea prin pădure le generase o poftă de mâncare cum nu mai avuseră de mult. Între timp, călugărul îi cerceta cu ochii lui mari, așezat pe scaunul din spatele biroului primitiv. Doar după ce și-au pus blidele din lemn pe raftul de unde le luaseră, le-a adresat întrebarea așteptată.

– Ce vânt vă aduce într-un loc atât de ascuns de lume? Sunteți tineri, dar nu cred că-i vorba de vreo iubire neîmplinită, iar după cum văd, tulburat e cel înalt și mai puternic la trup. Drept îi?

Sosise în sfârșit momentul ca oaspeții să se prezinte și să-și spună păsul. Bătrânul i-a ascultat pe rând, fără să i se poată citi nici de data asta vreo expresie pe chip sau să scoată vreo exclamație. Nici măcar când i-au povestit modul în care s-au întâlnit cu câinele și l-au scos din capcană. După ce au terminat, s-au așternut vreo două minute de tăcere, de-ți venea să crezi că gazda a adormit cu ochii larg deschiși. Dar el cugeta bine înainte de a le spune vorbe cu greutate.

– Dragii mei, mărturisesc că n-am auzit încă de un asemenea blestem… și nici nu-mi vine să cred că ar putea exista. Să condamni mila la o pedeapsă fatală e o sfidare la adresa lui Dumnezeu, cel care e plin de generozitate și iubire. Există tot felul de vrăjitori și vrăjitorii, dar niciunul nu a mai făcut un rău atât de groaznic. Deși e greu de crezut, s-ar putea ca, totuși, aceste morți să fie o mare coincidență după faptele tale miloase. Eu nu pot decât să te binecuvântez, Cornele, și să mă rog pentru sufletul tău bun. Am înțeles că mi-ai salvat prietenul, care a apelat la mila ta, ceea ce ar trebui să mă îngrijoreze, însă dacă mă uit la el…

Aici se frânseră vorbele călugărului Dumitru, care a observat trupul câinelui prăbușit pe-o parte. Au sărit toți trei în picioare, iar stăpânul lui a fost primul care a ajuns să-l ia în brațe, încercând să detecteze semne de viață. Zadarnic însă, Tomel nu mai respira și nici bătaia inimii nu i se simțea. Bătrânul a avut puterea să-l ridice și a pornit spre o pătură care era atârnată de zidul din spatele biroului. Atunci s-a văzut că în spatele ei era o încăpere în care tinerii au apucat să zărească câteva lumânări aprinse în jurul unei cruci.

Rămași singuri, cei doi prieteni s-au privit vinovați în ochi, iar macaragiul își dorea ca pământul să-l înghită, scăpându-l astfel de acuzația întemeiată care avea să urmeze. Aproape un sfert de oră au rămas în tăcere, mutându-și greutatea de pe un picior pe altul, ca niște copii neascultători în așteptarea pedepsei meritate. Călugărul a ieșit singur din cămăruța de rugăciune – după cum a ajuns la urechile celor doi -, s-a așezat tăcut pe scaun, împreunându-și mâinile și șoptind alte rugăciuni. Cornel și Ionel i-au urmat exemplu, murmurând un Tatăl Nostru pentru sufletul celui dus dintre cei vii. Au rămas așa, continuând să repete „Doamne ajută”, până când s-a auzit vocea blândă a sihastrului.

– Tomel! Tomel, vino între noi.

Tinerii au crezut că bătrânul își exprimă astfel durerea pierderii, adresându-se sufletului trecut în neființă. Dar chemarea s-a repetat cu încă o rugăminte:

– Tomel! Te așteptăm să ieși de acolo. Tomel…

Deodată, s-a văzut cum se mișcă pătura, iar pe lângă ea a intrat blănosul mare și alb, viu și la fel de viguros cum îl știau. Cei doi prieteni au rămas efectiv cu gura căscată, nevenindu-le să creadă cum patrupedul răspundea bucuros mângâierilor primite de la stăpân. Într-un târziu, Ionel îndrăzni să zică:

– Deci…, nu a fost mort cu adevărat…

– Ba da, doar ați văzut. Ați mai văzut, de asemenea, cât de mare poate fi puterea lui Dumnezeu dacă ai credință.

Tinerii arătau derutați, iar singura explicație li s-a părut că au asistat la una din minunile realizate de călugăr, pentru care era căutat și respectat de oamenii ce-i treceau pragul. Pe de altă parte, bătrânul și-a revizuit părerea despre blestemul ce se abătuse asupra lui Cornel.

– E foarte posibil ca această întâmplare să fie un semn prin care se adeverește necazul tău, i-a spus el. Voi face tot ce-mi stă în putere să te ajut, însă e necesar să port o mică discuție cu Ionel, între patru ochi. Te rog să ne aștepți afară.

Macaragiul s-a supus fără să crâcnească, nu înainte de a-i șopti ceva prietenului. Ploaia încetase, iar pelerinele erau curate, a observat el în timp ce făcea presupuneri despre ce ar putea vorbi cei doi. A trecut o bună bucată de timp până când au ieșit și ei din grotă, ocazie cu care i-au mulțumit gazdei, luându-și rămas-bun și promițând că vor reveni.

– I-ai dat banii?, l-a întrebat Cornel pe micuțul prieten, după ce s-au îndepărtat.

– Am încercat, dar i-a refuzat categoric, cu argumentul că n-au nicio valoare aici. Eventual, dacă ne întoarcem, să-i aducem ce ne lasă inima. Vestea bună e că ar putea să te scape de necaz.

– Când… și cum?

– Prin mai multe zile de rugăciune.

– Și de unde vom ști că blestemul a dispărut?, se interesă macaragiul, tot neîncrezător.

– O să primim un semn, la timpul potrivit.

Blestemul (6)

Posted on by racoltapetru6

Au luat același autobuz spre Asuajul de Sus, cu același șofer, însă cu un companion insolit. Lângă ei s-a așezat un cioban veritabil, începând de la îmbrăcămintea adecvată, vocea răsunătoare ca pe câmp și mirosul specific de caș afumat și pastramă. Poate că nu ar fi intrat în vorbă, dar au aflat curând că și el a apelat mai demult la ajutorul sihastrului, fiindu-i de mare folos să-și recâștige nevasta care-l părăsise, luând cu ea și pe băietul lui drag.

Bărbatul, de vreo patru decenii în etate, le tot sporovăia, în timp ce scotea la iveală un boț de caș și le tăia câte o felie cu brișca pe care o avea la îndemână. Era un om hâtru și toată lumea din jur îl privea cu zâmbetul pe buze, că aveau ce vedea la el. Bine făcut și cu o barbă îngrijită, glasul lui răspândea voie bună, iar ochii îi străluceau de lumină lăuntrică. Le-a povestit de-a fir a păr cum a fost întâlnirea cu Sfinția Sa, iar tinerii se bucurau de generozitatea lui.

– Ia luați și gustați o bunătate cum n-ați mai pus în gură până acum. Din asta i-am dus și bătrânului Dumitru, pe lângă o capră bună de lapte, toate meritate cu vârf și îndesat.

Și în timp ce îi servea, omul le-a explica drumul pe care trebuie să-l urmeze, că era ceva de mers până la sihăstria săpată în piatră din mijlocul pădurii.

– Recunosc că și eu m-am rătăcit la un moment dat, cu toate îndrumările primite de la localnicii întâlniți pe drum. Am avut noroc cu câinele călugărului, unul mare, cu blană albă ca neaua și lățoasă precum cea de oaie. Îi zice Tomel și mi-a ieșit în cale de parcă ar fi știut ce destinație am. La început m-am temut, cât mi-s eu de încercat, dar mi-am dat seama pe parcurs că e bine crescut și vrea să-l însoțesc pe calea cea bună.

A continuat să le spună pe unde trebuie să intre în pădure, trecând pe lângă stejarul lovit de trăsnet, unde începe cărarea bătătorită de sătenii plecați la cules de lemne sau ciuperci. Să o țină tot așa, până ajung la un deal abrupt, pe care trebuie să-l ocolească prin dreapta, fiind cu atenție în a găsi o potecuță abia vizibilă, tocmai potrivită să le ușureze urcarea spre locuința austeră a Sfântului. Prietenii și-au dat seama că aceste îndrumări aveau avantajul de a-i scuti de abordarea unor cunoscuți, prin care s-ar fi dus vestea că au trecut prin localitate fără să-și caute niciunul părinții. I-au mulțumit la coborâre, pentru că omul cel hâtru mergea mai departe, spre turma lui de mioare și familia cu care trebuia să coboare de la munte.

Vremea i-a întâmpinat cu o ploaie măruntă și rece, însă ei erau pregătiți să o înfrunte cu ambiție și îmbrăcămintea potrivită. Așa au luat-o la pas, cu ochii în patru și vorbărie cât mai redusă, de parcă s-ar fi temut să nu fie auziți de vreun intrus invizibil. După ce au trecut de bătrânul stejar schilod, urmând întocmai indicațiile ciobanului, drumul spre potecuța pomenită parcă nu se mai termina. Și-au pus întrebarea dacă nu cumva trecuseră de ea, dar încurajările pe care și le transmiteau reciproc îi îmboldeau să-și sporească pașii.

Doar când le-a ajuns la urechi un scheunat venit de undeva din dreapta s-au oprit și au ciulit mai bine urechile. Așa au perceput mai bine cam de unde se auzea și s-au orientat spre sursă. Atenți să nu alunece pe povârnișul clisos, coborâră câțiva metri și așa au ajuns lângă o groapă din care un câine mare se chinuia zadarnic să iasă. Și-au dat seama imediat că era vorba de Tomel, după descrierea făcută de tovarășul lor din autobuz. Bietul animal căzuse într-o capcană săpată de vreun braconier.

– Trebuie să-l salvăm, dar numai tu ai brațele atât puternice și destul de lungi încât să ajungi la el pentru a-l scoate, i-a spus Ionel macaragiului.

Cornel n-a stat pe gânduri, s-a pus imediat pe burtă la marginea gropii și a întins mâinile, însă tot nu era suficient să-l ajungă.

– Adu-mi un băț, să încercăm cu ajutorul lui, l-a îndemnat el pe micuțul prieten.

O creangă frântă, găsită în apropiere era tocmai potrivită în acest scop, iar câinele a înțeles imediat că trebuie să se agațe cu dinții de ea când i-a fost întinsă. Era greu patrupedul și marginea alunecoasă a gropii, dar a ajutat și Ionel, apucându-și camaradul de haine și trăgându-l cu toate puterile. Ajuns la suprafață, Tomel s-a scuturat zdravăn de noroiul din blană și, după ce i-a cercetat câteva clipe, a pornit încet înainte, îndemnându-i din priviri să-l urmeze. Curând și-au dat seama că se rătăciseră dinainte, trecând pe lângă poteca prea greu de sesizat pe o astfel de vreme. Dar acum, după încă vreo câteva sute de metri, au ajuns în fața unei deschizături într-o stâncă, semn cum nu se poate mai clar că aici își avea sălaș călugărul. Când s-au mai apropiat, au putut observa și alte semne ale unei așezări umane, cum ar fi un mic coteț cu găini și o capră care se adăpostea de ploaie în apropiere.

Câinele a lătrat de câteva ori și nu a durat mult până când ușa din scânduri groase s-a deschis, lăsând să apară un bătrân înalt și subțirel, cu părul lung și neîngrijit, iar barba mare și încâlcită. Ochii îi apăreau exagerat de mari de după lentilele groase ale ochelarilor, prinși de cap cu un elastic. Era aproape imposibil să-i ghicești expresiile chipului, dar vocea lui entuziastă a arătat că se bucură mult la vederea prietenului canin.

– Tomel, băiete! Începusem să-mi fac griji de când nu te-am văzut. Se vede treaba că ai avut parte de o aventură, iar acești drumeți ar putea să-mi spună mai multe despre ea. Poftiți înăuntru să vă încălziți și să vă uscați, dar lăsați pelerinele afară, că o să le spele Cel de Sus.

Călugărul părea un om dintr-o bucată, care nu pierdea vremea cu formalități, vorbind cu ei ca și cum i-ar fi cunoscut de ceva vreme. Nici cei doi prieteni nu s-au jenat și i-au urmat deîndată sfatul, pășind în urma gazdei și ajungând într-o odaie mică, dar caldă, datorită unei sobe vechi în care pâlpâia focul prietenos.

va urma

Blestemul (5)

Posted on by racoltapetru6

Ionel era tot mai exasperat de starea care-l făcea pe prietenul lui să se topească de pe picioare. Noroc că avea o fire ambițioasă, iar mintea îi derula tot felul de scenarii prin care să-l readucă la o viață normală. Astfel că, într-o bună zi – după cum nădăjduia el că o să iasă – și-a luat inima-n dinți și l-a abordat cu hotărâre.

– Mai frate, așa nu mai merge! Nu pot să văd cum îți distrugi viața, fără nici măcar o încercare de a găsi o soluție, cum ar face orice om cu judecată. Trebuie să te trezești din jelanie, nu numai pentru tine, ci și pentru noi, cei care suferim când te vedem așa.

Cornel nu se încumetă să-l privească, dar îi răspunse cu aceeași replică deprimantă cu care l-a obișnuit când îl agasa în această privință:

– Știi bine că nu există o cale de ieșire, iar tot ce pot face e să nu mă implic în viața nimănui.

– Aici greșești cumplit, pentru că întotdeauna se găsește o rezolvare, la orice. Trebuie doar să vrei.

– Da?, întrebă tânărul deja iritat. Poate mergem la vrăjitoarea aia și o rugăm să-și retragă blestemul. Dar vai, am uitat că degeaba ai căutat-o zile la rând, a dispărut de parcă n-ar fi fost.

Micuțul trecu cu calm peste această remarcă, pentru că avea pregătită o propunere mai promițătoare.

– Nicidecum. De data asta m-am documentat bine și sunt convins că putem găsi un ajutor mai sigur și la îndemână. E vorba de călugărul Dumitru, cel care-și are sălașul în pădurea de lângă Asuaj.

Macaragiul îl privi mai atent de data asta, lăsând să se întrevadă o bănuială în ochii lui.

– Și, mă rog, de unde te-ai documentat tu atât de bine, ținând cont că nu credeai în tămăduirile fostului călugăr, despre care chiar vorbeai în răspăr? Cum de ți-ai schimbat brusc părerea?

Ionel pășea pe un teren minat, dar trebuia să riște spunând adevărul.

– Recunosc că am vorbit cu mătușica Florica, a zis el spășit. Trebuia să știe ce se întâmplă, iar eu nu am rezistat în fața lacrimilor ei.

După această lovitură neașteptată, Cornel își ieși din pepeni, intrând într-o stare de nervozitate care nu-l caracteriza:

– Ce-ai făcut?! Mi-ai înșelat încrederea, deși te-am rugat să nu-i dezvălui mamei ce se întâmplă.

– N-aveam de ales, a sărit micuțul. Altfel îi înșelam încrederea ei, o femeie îndurerată ,de care mi s-a făcut milă…

– Taci și nu mai pomeni cuvântul ăsta, a strigat vlăjganul întingând mâna ca și cum ar fi vrut să-i astupe gura. Toată lumea o să mă creadă de-acum un nebun, pe lângă faptul că am ajuns un criminal. Uite că se poate și mai rău, datorită ție și mai ales gurii tale slobode.

Erau prea multe cuvinte rostogolite de prietenul cel tăcut, după atâta reținere și frământare interioară. Un efort care l-a epuizat, aducându-l într-o poziție defensivă, cu capul plecat și trupul moleșit. Momentul potrivit pentru Ionel să pornească atacul decisiv, într-un mod subtil.

– Mama ta nu te crede nebun, i-a spus el cu o voce blândă. Te înțelege, deși tare îi e dor de tine. De aceea își dorește să mergi la călugăr, că multe minuni a făcut și ar putea face la fel în cazul tău. Nu ai nimic de pierdut dacă nu reușește, dar măcar vei știi că ai urmat sfatul primit de la ea. Îți promit că mă duc și eu cu tine, ca un sprijin moral, dar mai ales ca un prieten de care ai nevoie.

Cuvintele acestea au avut darul să-l atingă la inimă pe Cornel, care după ce le-a cântărit cu judecata lui, și-a înseninat chipul când a răspuns privindu-și prietenul:

– Faci tu asta pentru mine? Ești sigur că Dumitru are ceva șanse în fața vrăjitoarei?

– Da… și da!, a exclamat Ionel. La urma urmei, se știe că Dumnezeu e atotputernic, iar vrăjitorii sunt slugile Satanei.

Un zâmbet i-a înflorit ca prin minune macaragiului în colțul buzelor.

– Cam atât ai învățat și tu despre religie, dacă ocolești mereu biserica, a remarcat tânărul. Probabil că ai auzit de ce a fost dat afară călugărul ăsta de la mănăstirea Rohia, iar de atunci e un pusnic care trăiește din darurile celor care apelează la el.

– Vorbește lumea că a încălcat regulile, dezlegând vrăjitorii și exorcizând persoane posedate, i-a răspuns prietenul. Popii din biserici nu recunosc că are credință, ba chiar pretind că ar lucra cu Necuratul, tocmai pentru că a reușit să facă minuni despre care s-a auzit până departe. Călugării nici nu vor să vorbească despre el, fiind un subiect tabu, tocmai pentru acele realizări pe care nu și le pot nici ei explica. Însă multă lume îl caută tocmai pentru acest har, care poate veni tot de la Cel de Sus. Adevărul și lumina nu ajung numai prin biserică, ci și prin oameni aleși, pe care popii și călugării nu-i suportă deoarece depășesc capacitatea lor de înțelegere și îi pun în umbră.

O concluzie care i-a cufundat pe amândoi în tăcere, parcă nevenindu-le să creadă că unul din ei a reușit să o formuleze spontan. Probabil că era un semn prin care se arăta drumul cel bun pentru a stârpi blestemul lui Cornel. A fost încă un motiv pentru care acesta a bătut palma cu Ionel, căzând de acord ca la sfârșitul săptămânii să meargă în Asuajul de Sus. Doar să-l viziteze pe Dumitru, nicidecum să se abată pe la casele lor. În nopțile care au urmat până la drumul plănuit, macaragiul a avut vise complexe, în care chipul vrăjitoarei alterna cu cel al călugărului Dumitru, deși nu-l văzuse niciodată în realitate. Ura și răutatea din partea țigăncii era combătută de blândețea și bunătatea pe care o simțea pe figura bătrânului. Din aceste vise a primit cel mai mare curaj și o credință suficientă să urmeze calea stabilită.

 

Blestemul (4)

Posted on by racoltapetru6

Toamna se retrăgea lent de pe tărâmul din ce în ce mai dezvelit și lăsa loc liber pentru anotimpul rece al hibernării. Cam la fel se întâmpla și cu sufletul lui Cornel, închis tot mai adânc într-o cochilie tot mai ermetică. Introvertit a fost el mereu, doar cu Ionel ce se mai înțelegea și zâmbea la câte o glumă, însă acum s-a adâncit într-o tăcere din care îl scoteai doar când era neapărat nevoie să comunice, în câmpul muncii sau strict în rezolvarea problemelor de zi cu zi. Nici nu-și mai saluta cunoscuții, iar în casă se complăcea într-o muțenie greu de suportat. Ionel își exprima adesea îngrijorarea și încerca să găsească metode prin care să-l scoată din această apatie, dar nu găsea niciodată calea spre inima lui.

Aproape în fiecare sfârșit de săptămână aveau obiceiul să plece împreună la părinții care-i așteptau cu nerăbdare. Pentru că aceeași obârșie era cel mai important lucru în comun pe care îl aveau chiar de la început . Amândoi proveneau din comuna Asuaju de Sus – cunoscută și sub numele de Țara Codrului, la 50 de kilometri de municipiul Baia Mare -, cu părinți harnici și iubitori, gospodari bine cunoscuți și apreciați pentru hărnicia cu care-și întrețineau pământul. Ionel mai avea un frate și o soră, iar Cornel două surori măritate, din care una era plecată la muncă în străinătate.

Ca de obicei, s-au urcat în autobuzul care îi ducea spre localitatea de baștină, ocupând locuri apropiate, dar cu gânduri total diferite. Macaragiul se arăta total absent, în timp ce Ionel se mai înveselea sperând că revederea locurilor îndrăgite și a familiilor iubitoare o să-l mai revigoreze pe colegul său. Se știa că acesta era preferatul mamei, care-l aștepta de fiecare dată cu brațele deschise și cu lacrimi în ochi. De data asta s-a nimerit să fie vecini de scaun cu lelea Ioana, o consăteană gureșă, care se întorcea după cumpărăturile făcute la oraș. Femeia s-a arătat foarte bucuroasă să-i vadă și i-a luat în colimator de cum s-a pus în mișcare autobuzul

– Ce mult mă bucur să vă revăd, dragilor! Uite cum a dat Dumnezeu să ne întâlnim pe același drum! Corneluș, dragule, tare rău îmi pare de accidentul mamei tale, că-i o femeie și jumătate.

Ambii tineri s-au uitat cu mirare către ea, arătând astfel că habar n-au despre ce vorbește.

– Aoleu, bag de seamă că voi nu știți nimic, că doar ieri s-a întâmplat, a exclamat aceasta, ducându-și palma la gura slobodă. A căzut de pe scară, în timp ce culegea mere din pomul cel mare, și așa a ajuns la spital cu un picior rupt. Dar nu vă faceți mari griji, că au trimis-o acasă după ce i l-au pus în ghips. Sunt sigură că o să-și revină în câteva săptămâni de stat în pat, după cum i-a recomandat doctorul.

Cât era de umbrit chipul lui Cornel, tot s-a văzut cum se înnegurează mai tare. Și Ionel a fost șocat, dar a găsit puterea să-și îmbărbăteze amicul, bătându-l ușor pe umăr și spunând că se mai întâmplă, bine că nu a fost mai rău. Întâlnirea cu fiul iubit o să fie un adevărat balsam pentru biata femeie. Dar cuvintele lui nu mai aveau ecou în mintea prietenului, la fel cum nici pălăvrăgeala interminabilă a consătenei nu o mai auzea. Gânduri doar de el frământate îi dospeau îndelung în minte, așteptând să se coacă și să-l salveze de temeri.

Doar la stația de la intrarea în Asuaj a fost trezit din transă, stimulat de Ionel să se precipite spre ușă, cu lelea Ioana în urma lor. Însă, chiar și după plecarea autobuzului, Cornel rămânea mut și neclintit, uitându-se cu amar la drumul de doi kilometri care ducea spre comună.

– Ce mai așteptați?, s-a mirat femeia, care voia să-i albă tovarăși de vorbă până la capăt.

– Hai să traversăm, că drumu-i liber, l-a îndemnat și Ionel.

Vlăjganul nu se clinti, dar a catadicsit să rostească câteva cuvinte, după atâta amar de vreme.

– Du-te doar tu. Eu aștept autobuzul cu care să mă întorc.

Micului prieten nu-i venea să creadă ce aude, iar femeia a rămas cu gura căscată.

– Tu te-ai țăcănit de tot la cap?!, e exclamat cu stupoare primul.

– Cum să-ți lași mama nemângâiată, tocmai când are mai mare nevoie de tine?, izbucni și consăteana lor.

– Credeți-mă că-i mai bine să nu merg, le-a spus tânărul cu o voce sfâșietoare.

– Și eu ce să-i spun mătușii Florica? întrebă Ionel, ridicând mâinile spre cer. Că mi-e jenă să dau ochii cu ea de unul singur. Cum ar putea crede că ai venit până aici și te-ai întors înapoi?

– Tu chiar nu înțelegi?, izbucni Cornel în timp ce-l trăgea mai deoparte de femeia intrigată. Nu pot să o văd în situația ei, că mi se face milă și orice gest pornit din acea stare i-ar putea fi fatal. Dacă vrei cu adevărat să mă ajuți, găsește tu un motiv pentru care nu am putut ajunge, oricare, numai despre blestem să nu-l spui, că s-ar speria rău de tot.

Abia atunci a priceput prietenul său care era cauza depresiei în care căzuse macaragiul. Era greu să accepte, dar dorința lui trebuia respectată, mai ales că venea cu o rugăminte arzătoare.

– Lele Ioana, hai să mergem doar noi doi, a spus el către femeie. O să vă explic pe drum de ce nu poate veni și colegul.

Cu greu s-a urnit femeia să o ia la drum fără Corneluș, către care tot întorcea capul până au dispărut din vedere. Pentru ea nu se putea găsi nicio scuză prin care să înțeleagă gestul atât de ciudat al unui tânăr pe care-l știa supus și iubitor cum nu mai văzuse altul. Dar ce scuză s-ar mai putea găsi pentru mătușica Florica, o mamă care își cunoștea mai bine feciorul? Oare nebunia ar fi cel mai credibil motiv?

Cornel a pornit înapoi, încercând să nu plângă decât în interiorul său, măcar până se putea ascunde între pereții locuinței. Acolo și-a dat drumul, blestemând blestemul prin care i-au fost interzise sentimentele dătătoare de speranță și fericire.

 

 

Blestemul (3)

Posted on by racoltapetru6

Ionel nu credea în blesteme, în ghicitul viitorului sau alte vrăjitorii, deși provenea de la țară, iar părinții lui erau oameni cu frică de Dumnezeu și teama de alte fenomene pe care nu le puteau explica. Tânărul avea o fire pragmatică și adaptată vieții urbane, având încredere doar în ce-i vedeau ochii și îi percepeau celelalte simțuri. De aceea și-a ieșit din pepeni după reacția îngrozită a prietenului său.

– Măi, tu ești prost? Încă te mai gândești la ce ți-a spus o țigancă nervoasă pentru că ai intervenit în afacerea ei? Înțelege și tu că întâmplările din ultimele zile au fost doar coincidențe nefericite. Bătrâna era slăbită și i-a scăpat balustrada din mână, de aceea s-a prăbușit pe scări, cum se poate întâmpla și altora. Bătrânul avea probleme cu feciorii lui de mai multă vreme, de te miri că a scăpat cu viață din celelalte bătăi. Nu e vorba de niciun blestem, doar în capul tău.

– Ți-e ușor să vorbești, răspunse cu năduf Cornel. Nu ești tu acela care a simțit uitătura întunecată a vrăjitoarei și nici nu ai cum să știi ce coșmaruri trebuie să suport în unele nopți . Parcă aș fi condamnat pe viață.

Micuțului prieten i se făcu milă de vlăjgan și se așeză alături, adresându-i cuvinte reconciliante de data asta.

– Dacă tu crezi asta, nu prea am șanse să te conving de contrariu. Dar îți propun un experiment prin care vei descoperi că am dreptate. Alegem un cerșetor la întâmplare, îi dai câțiva lei și așteptăm să vedem ce se întâmplă cu el. Dacă rămâne în viață, îmi promiți că uiți toată această prostie și revii la starea ta dinainte. Dacă nu, o să-ți respect crezul și-ți voi fi alături.

Cornel îl privi fără să-l vadă, cu gândul la posibilele consecințe ale acestei încercări. Pe de altă parte îl tenta să scape de vina care-i mustra conștiința în fiecare clipă.

– Nu, nu pot să mai risc viața unei persoane, chiar dacă e vorba de un cerșetor. Ar fi încă o crimă din partea mea.

Ionel insistă și mai mult, luându-i mâna cât o lopată între palmele lui și îmbărbătându-l cu glas molcom.

– Îți promit că nu se va întâmpla nimic. Sunt atât de convins, încât aș pune pariu pe viața mea. Mergem pe terasa din centru și alegi omul pe care-l vrei, că sunt destui în fiecare zi. Numai să nu fie și de data un bătrân cu un picior în groapă, chiar dacă ai o slăbiciune pentru ei.

Micuțul era încăpățânat când își dorea cu adevărat ceva, de aceea nu l-a slăbit pe prietenul lui până i-a acceptat propunerea. A doua zi, ajunși pe terasa restaurantului și având câte o halbă în față, au luat în colimator locurile în care cerșetorii își exercitau talentul în a atrage mila trecătorilor. De acolo se puteau vedea acum doi: unul bandajat la picioarele care se părea că-i lipseau de la genunchi, iar celălalt cu ochelari negri și un băț alb de nevăzător.

– Ia zi, pe care-l alegi?, că amândoi par bătuți de soartă, l-a încercat Ionel.

– Nu pot să o fac și pace!, a răspuns printr-un geamăt prietenul său. Deși nu-i cunosc, nu cred că mi-aș ierta să le curm viața, cât o fi ea de amărâtă.

– Te asigur încă o dată că nu va muri nimeni. Mâine revenim aici și o să te convingi cu ochii tăi că vor fi tot la locul lor.

Îmboldit încontinuu, Cornel se văzu nevoit să scape de gura lui sâcâitoare și s-a îndreptat spre nevăzător. După ce s-a fâțâit câteva minute în jurul lui – în ciuda prietenului care-l încuraja prin gesturi evidente – a scos o bancnotă de cinci lei și a depus-o în pălăria de lângă cerșetor. Imediat după aceea, s-a întors la masa lui, ca un hoț care se teme să nu fie prins asupra faptei.

– Ai văzut că n-a fost greu, i-a spus Ionel cu un zâmbet ce s-ar fi vrut molipsitor. Acum, poți să-ți savurezi berea liniștit, iar mâine revenim pentru a-ți demonstra că nu s-a întâmplat nimic rău.

A doua zi, cam pe la aceeași oră, s-a adeverit că micuțul lui prieten a avut dreptate: orbul era prezent la locul lui, fără să arate că ar fi avut ceva de suferit. Cornel a răsuflat ușurat, iar gândurile negre l-au părăsit precum norii mânați de un vânt binefăcător. De aceea au zăbovit mai mult, iar spre casă au plecat doar când a început să se însereze. Discutau cu vervă, glumeau pe orice subiect, mânați de gânduri bune și bucuroși că au trecut peste o perioadă mai dificilă în prietenia lor. Ajunși la câțiva pași de strada lor, au fost surprinși să vadă cum un bărbat își bătea zdravăn copilul care avea doar doisprezece ani.

– Iar s-a îmbătat Tibi, a dedus Ionel. De data asta se descarcă pe Florin.

Bătăușul era la poarta casei sale, unde l-a prins pe băiat cu o mână de braț, iar cu cealaltă îi căra lovituri cu o gheată peste cap și pe unde nu apuca victima să se ferească. Cornel nu a putut suporta cruzimea pe care o vedea și s-a grăbit să intervină, deși prietenul lui a încercat să-l oprească.

– Nu te băga, că o să iasă cu scandal, i-a spus micuțul.

Dar macaragiul era pornit și după câțiva pași a ajuns să-l prindă pe Tibi de mână.

– Nu mai da, măi omule, că deja i-ai spart capul și l-ai umplut de sânge, a strigat el la bătăuș.

Dar bețivul s-a oțărât și mai tare, lăsând copilul și încercând să-l lovească de data asta pe cel care intervenise. Firește că nu a avut șanse în fața namilei de om, care l-a împins cu putere în curte, unde a căzut la pământ. Cornel s-a întors apoi spre Florin și l-a examinat îndeaproape. Se vedea clar că avea nevoie de îngrijire, dar până la spital era prea mult de mers.

– Hai la noi acasă, să te pansăm, și o să te întorci dimineață, când tatăl tău o să fie treaz.

Copilul a acceptat, suspinând cu lacrimi în ochi, iar apoi l-au luat amândoi de mână. Așa au parcurs câțiva metri, când gheata băiatului, aruncată de Tibi, l-a lovit pe Cornel și a ricoșat pe șosea. Băiatul s-a desprins de ei să o recupereze și să-și încalțe celălalt picior, astfel a ajuns rapid pe partea carosabilă. Autoturismul care trecea cu viteză l-a lovit în plin, proiectându-l câțiva metri, ca pe o păpușă din cârpe. Nenorocirea i-a năucit pe toți, iar tinerii prieteni s-au grăbit spre trupul nemișcat. Acolo au putut vedea că starea în care arăta copilul era incompatibilă cu viața.

– Numai eu sunt de vină!, a urlat sfâșietor Cornel în timp ce-l strângea în brațe. Blestemul mă urmărește!

– Nu se poate, i-a răspuns Ionel. Doar ai văzut că orbul a trăit.

– Orbul acela nu era orb cu adevărat, iar eu am observat asta. I-am dat bani doar ca să-ți fac pe plac, nicidecum de milă.

Blestemul (2)

Posted on by racoltapetru6

Au trecut mai multe zile de la experiența neplăcută din centrul vechi al orașului Baia Mare, dar Cornel era la fel de afectat. Avea coșmaruri aproape în fiecare noapte, înspăimântat de femeia cu privire aprigă care se răstea la el, iar alteori îi râdea batjocoritor în față, provocându-i spasme și transpirație la trezire. Nici nu mai avea curajul să meargă cu Ionel pe terasa preferată, deși acesta îl asigura că fetița care cerșise atunci nu-și mai făcuse apariția. Probabil au găsit un alt loc, unde nu patrula polițistul cu pricina.

Mângâierea sufletească și-o găsea tot lângă bătrâna Ileana, alături de care se simțea în largul lui, povestindu-și unul altuia gândurile și amintirile dragi. Tristețea l-a cuprins când ea l-a anunțat cu bucurie că s-a eliberat locul mult așteptat la azil, iar de mâine nu o să se mai vadă, decât dacă o să vină acolo în vizită. Și femeia regreta că pierde un prieten atât de bun, dar trebuia să înțeleagă că nu ar fi putut trece singură peste iarnă.

– Domnu’ Cornel, ia de la mine mai multă sămânță, că mai rămâne destulă din ce-am adus de la țară, l-a invitat ea cu glasul duios. Oricum îți sunt datoare, după ce mi-ai plătit-o de atâtea ori și nu ai binevoit să ți-o duci.

– Numai de sămânță nu-mi mai arde mie acum, mătușică. Aș fi mai mulțumit dacă ai lua banii ăștia, din care să-ți cumperi câte ceva după internare.

Bătrânica nu voia să primească bancnota întinsă, dar Cornel insistă, motivând pe bună dreptate:

– Te rog mult să-i primești, că oricum ți-i dădeam pe parcurs, ca până acum.

În cele din urmă, femeia a acceptat cu lacrimi în ochi și nenumărate mulțumiri, iar apoi s-au despărțit cu speranța că o va căuta într-o bună zi, să vadă cum se simte printre ceilalți bătrâni. De atunci au trecut alte câteva zile, timp în care macaragiul privea dezamăgit spre locul din intersecție, rămas pustiu. Până când a observat un om în vârstă, care s-a instalat acolo tot cu semințe de vânzare. Abia a așteptat să-și termine schimbul, pentru a se lămuri despre cine anume este vorba.

De data asta, curiozitatea l-a făcut mai îndrăzneț de la început și, după ce a cumpărat un pahar mare din aceeași marfă, l-a abordat direct pe noul vânzător.

– Mi se pare mie sau sunteți o cunoștință de-a bătrânei care vindea aici, până nu demult?

Bătrânul cu părul alb și barbă încâlcită l-a măsurat cu privirea la fel de blândă ca a unor raze de soare tomnatice și i-a răspuns molcom.

– Dumneata trebuie să fii domnul Cornel, despre care mi-a povestit Ileana. Era o femeie bună, de aceea am acceptat să stea cu mine, că-i greu când n-ai cu cine schimba o vorbă. Tare rău îmi pare că s-a dus, dar îi păcat să las bunătatea de semințe nevândute, mai ales că mi-e tot mai greu să umblu cu ziare la vânzare.

– Și mie mi-a vorbit de dumneata, iar acum îmi pare bine să vă cunosc. Poate mergem împreună să o întâlnim și să ne spună cum se simte acolo, fără grija zilei de mâine.

Omul se uită se uită mai atent la el, de data asta cu ochii măriți, de parcă nu-i venea să creadă ce aude.

– Dumneata glumești sau habar n-ai ce vorbești?! Ileana s-a dus pe lumea ailaltă, după ce a căzut pe scările blocului și s-a lovit rău la cap. N-a trecut decât o săptămână de atunci.

Cornel a rămas perplex, simțind că-i musai să se așeze pe o dală de alături, pentru a percepe pe îndelete o veste atât de neașteptată. I-au trebuit câteva minute până să-și găsească cuvintele de scuze și regret.

– Îmi pare tare rău… dar eu credeam că s-a internat la azil, după cum mi-a spus că se va întâmpla.

– Aaa, da, se lămuri și moșul. Și eu m-aș fi bucurat dacă apuca să ajungă acolo, dar se pare că Dumnezeu a vrut altceva. Măcar dacă ar fi avut pe cineva apropiat s-o îngroape creștinește, cum și-ar fi dorit.

Ilie îl chema pe bătrân și era la fel de lovit de soartă la bătrânețe cum a fost și Ileana. Venea tot dintr-un sat apropiat, unde trăise bine cu femeia lui, până când aceasta s-a stins de cancer. De atunci, cei doi feciori au început să-l șicaneze și apoi să-l bată de câte ori se îmbătau, că lor le trebuie moștenire. Ultima bătaie l-a băgat în spital, unde a cunoscut un bolnav pe patul de moarte, care l-a ajutat să obțină garsoniera unde stătea acum. Era mică și prăpădită, dar măcar avea liniște și o pensie cât să trăiască de pe o zi pe alta, cu multă cumpănire.

Cornel a prins drag și de acest suflet bun, pe care îl vizita la fel de des cum făcuse cu bătrâna. Și de la el afla multe povești de viață, vesele și triste, din care bătrânul ținea să extragă învățăminte și să se remarce ca om sfătos, cum sunt de obicei bunicii. Și pentru astea, tânărul a ținut să-l răsplătească cu bani, fără să primească semințe în schimb. Ionel era iarăși gelos pe noua legătură a prietenului său, iar faptul că nu-i ținea companie mai mult îl durea și i-o reproșa de câte ori avea ocazia. S-a întâmplat ca, în ultimele două zile, badea Ilie să nu mai apară, ceea ce l-a dezamăgit pe macaragiu, bucurându-l pe micul prieten, care a sărbătorit gătind pentru amândoi cartofi prăjiți cu cârnați, o mâncare stropită cu vin de casă. După care s-au uitat împreună la un meci de fotbal televizat.

Asta s-a întâmplat la sfârșit de săptămână, unul petrecut total împreună, acompaniat de veselia naturală a lui Ionel și cea mai mult artificială afișată de Cornel. Luni, la ieșirea din servici, locul lui Ilie era tot pustiu, motiv de îngrijorare sporită pentru macaragiu. Se gândea chiar să meargă până la blocul de garsoniere, care era situat pe o stradă învecinată cu a lor. Poate bătrânul era bolnav și avea nevoie de ajutor. În timp ce-și făcea curaj să treacă la fapte, intră peste el prietenul și vecinul său, cu un ziar în mână.

– Ia citește ce scrie la pagina poliției, l-a poftit acesta.

Cornel l-a ascultat, găsind imediat articolul cu titlul „Un bătrân omorât în garsoniera lui”. Printre alte detalii, era trecută adresa, numele bătrânului și faptul că bănuiți sunt cei doi fii ai victimei. Zguduit de cele citite, vlăjganul ridică privirea spre Ionel și rosti cu sfâșiere:

– Blestemul!!! Ăsta-i blestemul femeii!

Blestemul

Posted on by racoltapetru6

Cornel și Ionel aveau multe în comun, iar aceste potriviri i-a apropiat de puteai să zici că sunt prieteni foarte buni. Amândoi erau singuri, locuiau în același bloc cu garsoniere și lucrau la o firmă de construcții de peste drum, care le-a oferit și locuințele. Existau și deosebiri între ei, în ceea ce privea aspectul și caracterul. Pe când Cornel era înalt ca o macara cu două brațe, Ionel nu reușea să se laude cu mult peste un metru și jumătate, însă asta nu-i deranja defel. Nici faptul că primul avea o fire timidă și o privire blajină, în timp ce mititelul părea mereu un foc viu în comportament, cu ochi neastâmpărați și o gură slobodă, mai ales când era vorba de agățat fete. Apropo de macara, blajinul cel înalt chiar lucra pe una amplasată în curte, de unde își putea vedea prietenul când ieșea din atelierul mecanic pentru o țigară și glume cu colegele.

Tot din înălțimea macaralei – atunci când avea pauză între două încărcări-descărcări -, Cornel putea admira cele trei străzi care se intersectau la o distanță de câteva sute de metri. Prefera să privească mai departe, dar, de câteva zile, atenția îi era atrasă de o bătrână care-și găsise loc de vânzare a semințelor chiar în acea intersecție. Nu era un vad atât de bun ca în alte zone centrale, dar măcar nu o șicana nimeni, iar unii trecători se opreau să-i cumpere din marfă. Duioșia l-a făcut pe macaragiu să poposească lângă ea, la ieșirea de la servici. Avea el o slăbiciune pentru bătrâni, mai ales că nu s-a bucurat mult timp de bunici.

Cu timiditatea lui, s-a mulțumit ca la prima interacțiune să comande un pahar cu semințe de floarea soarelui prăjite , dar emoțiile i-au trecut după câteva zile și a avut curajul să pună câteva întrebări. Așa a aflat că pe bătrânică o cheamă Ileana și e singură, cei trei copii fiind plecați pe undeva să-și facă un rost fiecare, după ce au vândut casa de la țară și și-au împărțit banii. I-au dat și la ea ceva, cât să vină la oraș și să poată plăti o chirie modică în garsoniera unui bătrân, singur și el. Moșul se putea deplasa mai bine și vindea ziare la intersecții, completându-și astfel pensia neîndestulătoare. Dar ea venea cu greu până în acest loc și de aceea a făcut cerere să fie primită la azilul de bătrâni din Baia Sprie.

Vara se scurgea în stilul ei înflăcărat, iar Cornel își făcuse obiceiul să cumpere semințe în fiecare zi, doar că de la o vreme se făcea că uită să le și ia. De fapt, el nu era amator de „bomboane agricole” și le împărțea colegilor, dacă nu apuca Ionel să le savureze. Măcar așa îi închidea gura când primea reproșuri că își strică banii și își pierde vremea cu o babă de la marginea drumului, în loc să stea mai mult cu el, la câte o bere. Nu putea înțelege că alături de bătrână își găsea liniștea, simțind nostalgia vremurilor când asculta poveștile bătrânilor lui.

Totuși, cei doi prieteni petreceau mult timp împreună, la meciurile de fotbal, vizionând filme și delectându-se cu câte o halbă pe o terasă din centrul orașului. Cât timp Ionel sorbea din ochi câte o frumusețe feminină, încercând să se facă remarcat, Cornel privea tăcut la te miri ce din preajmă, judecând în felul lui acțiunile semenilor. Bunăoară, nu putea înțelege de ce plânge o copilă de vreo opt ani, care se afla pe trotuarul opus, ținând mâna întinsă și cerșind îndurare. Unora li se făcea milă și îi dădeau bani sau câte o plăcintă, dar apoi a văzut cum vine o țigancă și îi ia totul, ba o mai și altoiește zdravăn cu câte o palmă.

Revoltat, i-a povestit lui Ionel situația, iar acesta a venit imediat cu o propunere: să se adreseze primului polițist pe care-l întâlnesc prin apropiere. Cornel nu avea curajul să ia o asemenea atitudine, dar prietenul lui a insistat câteva minute, până l-a convins, mai ales când au văzut apărând omul în uniformă de care aveau nevoie.

– Hai că vin cu tine, să nu te pierzi când îi explici despre ce e vorba, l-a îmbărbătat Ionel.

Așa că s-au prezentat amândoi în fața polițistului, dar tot micuțul prieten a fost cel care i-a spus ce văzuse partenerul său. Omul legii i-a ascultat și l-a invitat pe Cornel să-l însoțească în locul unde cerșea fetița. Timorată de apariția organului legii și de întrebările puse de acesta, micuța a început din nou să plângă, murmurând:

– Nu mă luați, domnule, nu vreau la pușcărie, suspina ea întruna.

– Dar eu nu te duc la pușcărie, ci la un asistent care te poate ajuta, a ținut să o lămurească polițistul.

În acel moment a apărut și femeia cu pricina, o țigancă supraponderală și cu o gură pe măsură de mare.

– Ce aveți cu fata mea, domnule polițist? Un pic lipsesc și eu de lângă ea și imediat o găsesc acostată de organul statului.

– Doamnă, eu am văzut-o singură, iar acest cetățean spune că a observat cum o puneți să cerșească și o bateți, i-a spus omul în uniformă.

Lui Cornel îi venea să intre în pământ când a auzit că este făcut vinovat pentru scandalul care se anunța. Previziunea lui s-a adeverit chiar mai mult decât se aștepta, căci țiganca a început să urle precum o galerie de fotbal frustrată:

– Cineee? Doar nu credeți ce spune nenorocitul ăsta! Precis e un pervers care se dă la fetița mea și scornește minciuni pentru că nu poate să-și facă poftele. Nu-i adevărat nimic, dom’le, eu țin la ea ca la ochii din cap. Chiar acum am făcut niște cumpărături și mergem acasă să-i gătesc ce-i place.

Polițistul a răbdat cât a putut, dar s-a văzut nevoit să scape de scandalul iscat printre atâția oameni, adunați ca la circ. A ridicat din umeri și l-a lăsat pe Cornel pradă femeii guralive. Care, imediat după plecarea lui, s-a apropiat de lunganul înroșit ca racul și l-a întrebat:

– Ce ai, mă, cu fata mea?

Omul a reușit să-i răspundă, mai mult în șoaptă:

– Mi-e milă de ea…

Țiganca l-a prins strâns de ambele brațe și a rostit cu o voce gravă:

– Blestemată să-ți fie mila!

După care și-a luat fata și s-a pierdut în mulțime, lăsând în capul lui Cornel un ecou îndelung.

va urma