Probabil că au ațipit unul lângă celălalt, obosiți de drum și emoții cum nu au mai simțit până atunci. Așa se poate explica faptul că n-au observat când s-a luminat de ziuă, doar razele dimineții le-au pătruns prin pleoape și i-au trezit la realitate. Era frumoasă priveliștea care li se înfățișa înainte, însă nu puteau să se bucure de ea, văzând că sunt tot singuri, fără mângâierile și încurajările cu care îi obișnuiseră părinții. Îngrijorarea și dorul de ei a făcut-o pe Bianca să-și înceapă ziua cu un plâns amar, alinat într-o oarecare măsură de fratele ei.

– Hai că or să apară și ei, i-a spus el, în timp ce o mângâia cu stângăcie.

Adevărul era că și el plângea în sinea lui, regretând nespus clipa în care s-a gândit să se aventureze într-o călătorie atât de nesăbuită, ba să o atragă și pe surioară prin încăpățânarea de care a dat dovadă. Până acum nu a fost dispus niciodată să-și arate partea de frate grijuliu, lăsând pe seama mamei să se ocupe de surioara ”râzgâiată”, după cum îi plăcea să o numească. Acum, însă, era conștient cât de mult contează să ai pe cineva alături, mai ales simțea și el nevoie de îmbărbătare.

– Trebuia să ne întoarcem înapoi, a spus printre suspine fetița. Poate s-au supărat pe noi și nu mai vor să ne vadă. Ne-au abandonat și vom rămâne orfani pentru totdeauna.

– Nici să nu te gândești la așa ceva, a tresărit din tot trupul Adi. Părinții noștri ne iubesc foarte mult, orice s-ar întâmpla, după cum au dovedit-o de atâtea ori când făceam cele mai mari boacăne. Sunt sigur că ne caută și ne vor găsi curând.

Bianca își șterse lacrimile de pe obraji și își privi frățiorul cu speranță redobândită. Niciodată nu-l simțise atât de aproape sufletește, iar asta o făcea să prindă putere și să se bazeze pe sprijinul lui.

– Mi-e sete și mi-e foame, iar noi nu avem nimic, nici măcar un pătrățel de ciocolată, a mărturisit ea, ca și cum această necesitate firească ar fi fost menită să atenueze temerile exprimate înainte.

Adi s-a ridicat în picioare, ca un bărbat adevărat, și i-a întins mâna să o ajute în a-l urma.

– Exact aceleași nevoi simt și eu, domniță, a zâmbit pe cât putea el de drăguț. Să mergem în satul care ne așteaptă cu brațele deschise și poate noi vom fi primii care-l vom găsi pe Bunicul. Precis că o să ne facă o omletă din ouă de casă, cu caș și șuncă, iar apoi vom bea apă rece din fântână. Sau poate un suc de fructe proaspete, ce zici?

– Nu cred că-i o idee bună să mergem toți trei, se făcu auzită vocea câinelui. Cineva trebuie să aștepte aici întâlnirea cu părinții, iar acela trebuie să fiu eu, pentru că îi pot duce pe urmele voastre.

– Maia, tu ești mereu cea care se sacrifică, dar acum s-ar putea să rabzi de foame multă vreme, i-a răspuns Adi.

După care, amândoi frații i-au arătat dragostea prin mângâieri și îmbrățișări. Era greu pentru toți să se despartă într-o lume imprevizibilă, dar patrupedul îi încurajă, zâmbind câinește.

– Nu e nicio problemă pentru mine, atâta vreme cât sunt iute de picior și văzul mi-e ager. Găsesc eu ceva de-ale gurii, poate prind vreun iepure sau altă bunătate. O să vă caut în curând, singur sau cu cei pe care-i așteptăm.

Copiii s-au lăsat convinși, după care a urmat momentul despărțirii și al promisiunilor că se vor revedea cu vești bune. Încrederea transmisă reciproc le-a prins bine celor doi frați, care s-au molipsit de visurile frumoase, iar pașii le-au devenit tot mai sprinteni, pe măsură ce se apropiau de prima căsuță. La drept vorbind, era chiar mai modestă decât orice căsuță văzută de ei, mică de tot, făcută din șipci și acoperită cu paie.

– Cred că nu poate locui nimeni aici, a rostit cu dezamăgire Adi. E prea mică pentru oamenii normali și mai e și sărăcăcioasă.

– Poate că e casa piticilor din povestea cu Alba ca Zăpada, interveni cu o idee Bianca. Ei sunt foarte mici, dar buni cu musafirii.

– Piticii aceia locuiau în pădure, iar aici suntem la capătul localității, o corectă băiatul. Însă nu strică să vedem dacă găsim ceva sau pe cineva între scândurelele alea. Mai ales că văd un gemuleț și o ușă micuță… care pare închisă.

Ușița în fața căreia au ajuns era într-adevăr atât de mică încât și Adi era mai înalt, dar s-au încumetat să ciocănească de câteva ori. După prima încercare nu s-a auzit niciun răspuns și nicio mișcare n-a fost percepută. Băiatul s-a convins că e zăvorâtă pe dinăuntru, așa că insistă cu bătăile până când o voce subțire le-a ajuns la urechi.

– Cine-i acolo?

– Suntem doi drumeți însetați și flămânzi, a reacționat fratele.

Câteva șoapte s-au făcut auzite, după care aceeași voce le-a răspuns:

– Nu avem voie să deschidem decât mamei. De unde să știm că nu ești lupul cel rău care vrea să ne mănânce?

Frățiorii s-au privit mirați, neștiind dacă e vorba de vreo glumă sau era o treabă serioasă. Bianca a fost cea care s-a luminat la chip și a început să recite versurile pe care le știa din poveste:

”Trei iezi cucuieți
Ușa mamei descuieți!
Că mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n țâțe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieș
În călcăieș,
Smoc de flori
Pe subsuori.”

– E glasul mămucăi, se auzi o voce.

– Și versurile cu care ne cere să-i deschidem, completă altă voce.

– Ba nu e mămuca, doar ați auzit ce ne-au spus de la început, interveni un glas și mai subțire.

– Oricum, trebuie să vină din partea ei, dacă i-a învățat ce trebuie să spună. Hai să deschidem, că or avea nevoie de odihnă și mâncare.

Un zăvor răsună și ușița se deschise, oferindu-le copiilor o imagine incredibilă. În fața lor se înfățișau trei ieduți, din care doi stăteau în două labe, iar cel mai plăpând în toate cele patru. La fel de mirați arătau și ei când au văzut pe cine au slobozit, de parcă ar fi fost prima oară când văd asemenea ființe.

– Voi sunteți oameni adevărați?!, întrebă cel care părea iedul mai mare.

– Mai degrabă pui de oameni, a răspuns Adi, cu ochii măriți ca cepele. Iar voi sunteți pui de capră, cum nu mi-a mai fost dat să văd.

S-au examinat un timp unii pe alții, curioși și uimiți să descopere o specie atât de diferită față de ce au auzit, după care a venit invitația din partea gazdelor.

– Puteți să intrați, dacă sunteți cu adevărat oameni buni. Știm că există și din aceia care umblă cu cuțite la ei și ne taie, așa cum ne sfârtecă lupii dacă ne găsesc fără apărare.

Cei doi frați au pășit cu șovăială și atenție în micuța încăpere, cercetând cu același interes mobilierul compus din două așternuturi de paie, o sobă, o masă și patru scaune, toate în miniatură. Biancăi i se părea o căsuță pentru păpuși mai mari, iar asta o încânta vizibil. Iedul mai mărișor a închis la loc ușa, după ce a aruncat o privire temătoare pe afară.

– Lupul cel rău ne dă târcoale mereu, dar noi suntem atenți și nu-i deschidem niciodată, a explicat el cu o expresie gravă. Voi sunteți primii musafiri pe care-i primim, luați loc pe scaune și beți din apa proaspătă. Mâncare nu avem, până vine mama cu cele de trebuință.

Pe masă era într-adevăr un ulcior cu apă și patru păhărele pe care iezișorii puteau să le apuce cu copitele despicate și adaptate pentru asta. Au băut cu sete din apa rece și limpede, după care au continuat să-și astâmpere curiozitatea.

– De unde veniți voi?, a întrebat iedul cel mic.

– De departe tare, a răspuns tot Adi, pentru că Bianca era deocamdată prea fascinată de ceea ce vede, pentru a mai fi în stare să poarte o conversație cu eroii ei de poveste. Acolo unde animalele nu vorbesc și sunt îngrijite de oameni.

– Ce sunt acelea ”animale”?, se interesă iedul mijlociu.

Băiatul își căută cu atenție cuvintele, înainte de a da o definiție greu de înțeles în această situație.

– Adică specii ca voi… care nu au mâini și… nu seamănă cu noi.

– Eu am mâini, doar ți-am pus apă cu ele. E drept că mi-a trebuit ceva timp până m-a învățat mama. Cred că și voi aveți o mamă care v-a învățat tot ce știți.

– Așa este, oftă cu tristețe băiatul. Doar că acum ne-am rătăcit de ea și ne căutăm Bunicul, un bătrân care ne-a invitat în satul ăsta.

– Îmi pare rău pentru voi, îi compătimi mezinul. Dar poate aveți noroc, pentru că mămuca lucrează la un moșneag foarte bogat, care poate fi bunicul vostru.

va urma