continuare

Neașteptata misiune era o povară grea, atât pentru flăcăul pornit la pețit, cât și pentru cuplul dornic de reîntregirea familiei. Călăreau gânditori, sub singura lumină pe care o aveau, deși destinațiile erau cel puțin două. Preț de un ceas au mers ei astfel, când în dreapta lor au văzut adăstând o pădure de torțe, care li se părea cunoscută. Fostul ciobănaș le-a confirmat bănuielile, dezvăluindu-le totodată și preocupările care-l frământau:

– Ăștia-s prințișorii care m-au șicanat de când i-am întâlnit și sunt sigur că multe necazuri îmi vor face dacă nu le-o iau înainte. Îmi pare rău că trebuie să ne despărțim, dar inima îmi spune că trebuie să-mi câștig mireasa. Sunt convins că vă veți descurca și fără mine, iar micul meu dar este făclia aceasta, să vă lumineze calea.

– Dar tu cum vei vedea pe întuneric?, l-a întrebat Vasile preluând făclia.

– Sunt destule acolo, arătă el către ceata nobililor. După cum le știu obiceiul, au băut și au mâncat pe săturate, iar acum dorm de poți crăpa lemne lângă ei. Mă servesc cu tot ce-mi trebuie și le alung caii, să nu mă mai poată urmări.

– Mulțumim de bunătate, băiete, îi răspunse bărbatul recunoscător. Doar o curiozitate mă frământă, ținând cont de faptul că nu avem șansa să ne mai întâlnim. Ce semne are fata împăratului pe trup?

Sanda se revoltă vizibil la auzul acestei indiscreții, însă tânărul a avut curajul să le spună marele secret, cu glas abia auzit:

– Prințesa mea are soarele pe piept, luna pe spate și câte un luceafăr pe fiecare umăr. Nu v-aș fi destăinuit, însă lucrurile se leagă cum nu se poate mai bine: eu vreau să găsesc aștrii de pe corpul mult îndrăgit, în timp ce domniilor voastre vă revine misiunea să ajutați la eliberarea celor de pe cer. Zânele bune să ne ajute și să ne călăuzească pe toți!

– Fie precum zici, tinere, i-a spus și femeia. Să nu ai încredere în nimeni, că multe încercări te mai așteaptă, iar oamenii pot arăta cu totul altfel decât cum gândesc.

– Așa voi face, fiți liniștiți și mergeți cu bine!, le-a mai spus ciobănașul îndepărtându-se spre pajiștea cu torțe.

Sandei și lui Vasile le părea rău să se despartă de un om atât de bun și câteva minute au discutat despre el, cu înțelegere și admirație.

– Ce-ți veni să-l supui pe băiat testului cu semnele fetei?, l-a întrebat înciudată femeia. Doar le știai din povestea ”Ciobănașul cel isteț și țurloaiele blendei”.

– Am vrut să văd dacă are cu adevărat încredere în mine. Dar tu de ce nu l-ai avertizat să se ferească de tovarășul de drum provenit dintre nobili, care se va atașa de el doar pentru a încerca să-i ia locul?

– Nu cred că-i bine să intervenim în povești, decât atunci când nu avem încotro, a replicat Sanda. Se descurcă el, așa cum ar trebui să facem și noi, doar nu degeaba ne-a arătat încredere Greuceanu. E mare onoare să schimbe calul fratelui său cu al unui necunoscut, iar asta ne obligă.

Vasile apropie torța de chipul nevestei, să vadă cât de serios vorbește, iar dezamăgirea se arătă în răspunsul lui.

– Haide, tu Sando, doar nu ai înghițit gogoașa cu soarele și luna furate de pe cer! Știi foarte bine că-i imposibil.

– Totul e posibil în lumea asta, nu ai băgat de seamă? Poate suntem într-un univers paralel, în care legile fizicii nu sunt la fel, anormalul devine normal și distanțele scurte ni se par lungi.

– Și totuși… nu se poate și pace, mormăi Vasile în barba care-i crescuse mare și deasă.

Calul bărbatului parcă zbura prin negura groasă, însă nici al femeii nu se lăsa, doar era și el de soi, ales din grajdul împărătesc. Vântul le șuiera pe la urechi și ochii le lăcrimau dacă-i țineau deschiși ceva mai mult. S-au scurs nenumărate ceasuri până au ajuns în fața unui munte, la poalele căruia au observat o casă de piatră, cu ferestre mari și luminate. ”Aici trebuia să fie casa vestitului Faur al Pământului”, s-au gândit amândoi când calul din față s-a oprit din galop, a nechezat puternic, așteptând în fața unei uși din metal. Curând, acea ușă s-a deschis și înaintea lor a apărut un bătrân aproape gol, cu plete cărunte, o statură mică și purtând pe umăr un baros cât toate zilele. Privirea îi era tăioasă, iar vocea i-a răsunat ascuțită.

– Tu ești, Barosan? Pe cine mi-ai adus de data asta?, l-a întrebat bătrânul pe calul bărbatului.

Acesta mai necheză o dată, dând parcă ștafeta omului din șaua sa, mai puțin obișnuit cu astfel de întâlniri.

– Bună, meștere!, a prins omul glas. Noi am fost trimiși de marele Greuceanu, cu o rugăminte importantă pentru toată lumea.

– Știu cine v-a trimis, nu mai pierde vremea cu introduceri. Ce treabă are voinicul cu mine și de ce nu a venit personal? Nici atâta nu merit?

– Voinicul și fratele lui s-au dus să elibereze soarele și luna din mâinile zmeilor, a intervenit Sanda. E sarcina primită de la împăratul Roșu, însă nu va putea scăpa fără priceperea dumitale.

– Coborâți, dară, și intrați să vedem despre ce-i vorba, i-a invitat omulețul.

Înăuntru era o căldură greu de suportat, deși curentul de aer dintre ferestre o mai îmblânzea cât de cât.

– Spuneți-mi despre ce e vorba, a cerut gazda lămuriri.

– Greuceanu vrea să-i faci un bust din fier, după chipul și asemănarea sa, pe care să-l ții pregătit în foc mare, a precizat Vasile.

Bătrânul se scărpină în ceafă și răspunse ca pentru sine:

– Nu știu la ce i-ar fi de folos, doar n-are de gând să moară, iar eu să-i fac statuie. Dar dacă asta îi e voia, i-o voi îndeplini.

Și deîndată s-a apucat Faurul-pământului să meșterească chipul voinicului, după cum îl cunoștea foarte bine. Fierbințeala dinăuntru a devenit și mai mare, încât oaspeții au fost nevoiți să iasă în fața ușii. Acolo, după oarece vreme, au fost martori cu mare încântare la risipirea negurii și apariția izbăvitoare a soarelui și lunii. Această minune a fost primită cu entuziasm și de fierar, îmboldindu-l și mai mult să-și termine lucrarea. Nu a durat mult și, în depărtare, Vasile și Sanda au putut vedea apropiindu-se în galopul cailor pe cei doi eliberatori: Greuceanu și fratele lui. Îi urmărea tot mai îndeaproape o tornadă care se mărea văzând cu ochii, dornică să-i prindă în vârtejul ei.

– Meștere, gata-i lucrarea aceea?, că vin voinicii și s-ar putea să le fie de trebuință.

– Tocmai se înfoacă, se auzi vocea stridentă a fierarului.

Eroii au ajuns curând la ei, iar Greuceanu a strigat din ușă:

– Pune bustul încins în fața ferestrei din față, că vine muma zmeilor după mine.

Faurul-pământului scoase în lanțuri lucrarea aurie din focul arzător ca soarele și reuși să o așeze de unul singur la vedere. Vârtejul întunecat a ajuns în fața casei, sorbind cu putere bustul care părea a fi însuși Greuceanu. Doar că i-a picat tare greu acea bucată de fier încins ca mama focului, judecând după urletul îngrozitor care a urmat. Tornada s-a destrămat în scurt timp, lăsând să se vadă din nou cerul senin. Cu toții au izbucnit în urale și s-au îmbrățișat ca prietenii cei mai buni.

– Vă mulțumesc că mi-ați salvat viața, le-a spus Greuceanu. Ai făcut treabă bună, ca de obicei, i-a spus bătrânului, după care s-a adresat mesagerilor.

– Voi mi-ați dovedit că sunteți oameni de nădejde, neînfricați, așa cum m-am așteptat. A fost o onoare să vă am alături.

Au continuat să se bucure împreună, povestind fiecare prin ce a trecut, după care au trecut la odihna binemeritată. A doua zi, după ce Vasile și-a recăpătat calul și s-au despărțit de Faurul-pământului, Greuceanu și frate-său, drumul călătorilor noștri s-a reluat sub astrul strălucitor al zilei.