Ionel mai avea și alți prieteni printre colegii de muncă, deși niciunul nu ajungea la valoarea lui Cornel. Printre ei se număra Vasile, un tânăr inteligent și ambițios, care s-a realizat spectaculos din punct de vedere financiar, imediat după căderea dictaturii comuniste. Se zvonea că a făcut afaceri ilicite cu mercur, dar a scăpat de fiecare dată de acuzații. Astfel a ajuns primul cunoscut care și-a cumpărat telefon mobil și computer, la care veneau mulți curioși să se joace. Și el s-a numărat printre norocoșii invitați, dar i-ar fi plăcut să meargă împreună cu consăteanul și colegul lui cel mai bun. Simțea că e de datoria lui să-l scoată din gândurile negre și își asuma această răspundere. Cu toate acestea, eforturile sale eșuau de cele mai multe ori, ducând la discuții tăioase, așa cum a fost și aceea care a urmat.

– Colega, îți mai amintești de Vasile, năzdrăvanul mecanic din atelierul meu?, a intrat în subiect micuțul prieten.

Cornel s-a gândit puțin și a încuviințat tăcut din cap.

– Nu l-am mai văzut de când și-a dat demisia și lucrează pe cont propriu, însă nici la el acasă nu am fost de aproape un an, a continuat el. Ți-am spus că s-a rotunjit binișor, din cauza obezității și a meselor îmbelșugate pe care i le pregătește nevasta. Sunt sigur că de aceea a ajuns internat în spital, după cum mi-a spus Doina, cu ochii în lacrimi. Se teme că o să rămână văduvă de tânără.

Macaragiul nu a reacționat verbal nici de această dată, deși se vedea că ascultă.

– Tot Doina mi-a spus pe șleau că suferă de o boală incurabilă și foarte rară, care ar putea să-l țină pe pat mulți ani de zile, atât cât o să aibă de trăit. Îți dai seama cum se simte omul acela care avea vise atât de mărețe și se mândrea cu realizările lui. Trebuie să recunoști că și tu l-ai admirat o bună bucată de vreme.

– Până m-a enervat în așa hal încât am aruncat ciocanul în direcția capului său, a răspuns cu obidă Cornel. Noroc pentru amândoi că s-a ferit la timp.

Firește că Ionel își amintea, mai ales că prietenul său liniștit era greu de scos din fire. Acum, și el regreta acel gest impulsiv, fără să-i uite însă atitudinea superioară care l-a scos din sărite.

– Așa este, dar el nu ți-a purtat ranchiună, te-a așteptat multă vreme în noul lui apartament de cinci camere. Tu ai preferat să te uiți la filme, decât să încerci jocuri din cele mai fascinante de pe dischetele lui. Oricum, acum e prea târziu pentru ele și ar fi frumos să-i arăți că nici tu nu mai ești supărat, până mai ai cui. Dacă nu cumva ți-e frică…

Ultima remarcă a fost provocatoare pentru Cornel, fiind cea care l-a făcut să se decidă instantaneu. De fapt făcea parte din tactica psihologică pe care Ionel o gândise bine.

– Uite că o să mă duc, iar vederea lui nu o să mă înmoaie, cum credeți, a zis el cu siguranță de sine. Sunt eu blestemat, dar starea lamentabilă în care o fi arătând nu o să-mi provoace mila. Pentru că nu voi uita niciodată ce aere își dădea în fața tuturor, cât de mult se lăuda cu viitorul care-l aștepta cu brațele deschise, în care noi toți o să-i aducem osanale și o să-i recunoaștem superioritatea. Poate că a ajuns acolo unde a visat, dar pentru cât timp? A avut parte de câțiva anișori de preamărire, iar acum trebuie să dea socoteală pentru măreția facil obținută. Se vede încă o dată că Dumnezeu nu bate cu bota.

Ieșirea asta îmbibată în logoree nu-i era deloc caracteristică tânărului masiv, iar asta s-a văzut din sfârșeala care l-a cuprins imediat. Numai că, în liniștea care a urmat, micuțul prieten a savurat pe deplin victoria obținută și visa la cea decisivă. Astfel că, duminică la ora două de după-amiază, s-au prezentat la spital și au ajuns în salonul lui Vasile, unde era prezentă și nevasta lui, Doina, precum și cei doi băieți ai lor, de opt și zece ani. Fostul lor coleg era slăbit la față, dar burta i se vedea tot mare, ca un semn al problemelor de sănătate. Bucuria lui a fost sinceră când a dat mâna cu cei doi prieteni, scuzându-se că nu se poate ridica în șezut.

– Îți sunt tare recunoscător că ai venit să mă vezi, Cornele, mai ales după ce m-am purtat ca un nesimțit cu tine. Ești un băiat prea bun și poate tocmai această calitate m-a făcut să te tachinez, din oarece invidie, bănuiesc.

Macaragiul nu se aștepta la o asemenea recunoaștere, iar asta i-a cam încurcat modalitatea de abordare. Pur și simplu nu mai putea să-i spună verde-n față ce pregătise în gând, așa că a trebuit doar să asculte cu o privire înțelegătoare. Vasile le-a făcut semn celor din familie să iasă pentru câteva minute, după care a continuat cu o voce scăzută.

– Medici din cei mai buni mi-au găsit o boală foarte gravă și rară, numită „Boala Alexander”, în care tot corpul degenerează încet dar sigur, distrugându-mi izolația nervilor, începând de la mobilitate, ajungând la vorbire, apoi la creier și, în cele din urmă la respirație, când va trebui să fiu intubat. Cu alte cuvinte, voi ajunge o legumă, iar asta ar fi ca un iad pentru mine. Toată viața am fost plin de inițiativă și vigoare, iar acum nu vreau să părăsesc această lume provocând milă și suferință. De aceea m-am rugat de doctori și le-am promis o sumă mare de bani ca să mă ajute printr-o injecție letală sau orice altă modalitate prin care să-mi curme viața. Degeaba însă, pentru că la noi e interzisă eutanasierea pacienților, oricât de gravă ar fi boala, și nimeni nu vrea să-și asume riscul.

Macaragiul arăta tot mai mișcat de povestea dramatică a celui pe care fusese atât de supărat, dar a îngăimat o întrebare:

– Și de ce îmi spui mie toate astea? Oricum, nu stă în puterea mea să fac un lucru atât de crud, chiar dacă ar fi vorba doar de un câine.

– Ți-am zis doar ca să înțelegi ce simt în aceste zile, înainte să-mi pierd luciditatea. Poate o să-i îmbărbătezi pe copiii mei când or să mă vadă zăcând în comă, poate vei avea cuvinte de mângâiere și pentru iubita mea nevastă, când o vei vedea îndurerată. Știu că nu merit, dar dacă cineva poate ierta, acela ești tu.

Mâna bolnavului a strâns-o delicat pe a lui, iar asta i-a transmis lui Cornel fiorul milei pe care nu credea că o va simți în fața lui. După un răspuns spontan cu același semnal, a sărit în picioare, ieșind îngrozit din salon. În urma lui a intrat în grabă Doina, iar Ionel a privit-o cu un chip victorios.

– Cred că totul va fi bine, trebuie doar să așteptăm puțin, după care a pornit pe urmele prietenului său.

A doua zi, inima lui Vasile a cedat, eliberându-l de un chin în care și familia i-ar fi suferit multă vreme. A fost o moarte pe care – după câteva zile de meditație -, Cornel nu a regretat-o deloc, știind că a făcut ce trebuia.

Capitol adăugat după o sugestie venită de la Jo.