continuare

Adi lupta alături de bunic și alți oșteni însărcinați să-i sprijine cu prețul vieții. În timp ce-și căuta o nouă țintă pentru suliță, atenția i-a fost atrasă de Bianca și Ioana, care se rugau cu ardoare, stând în genunchi la adăpostul stâncilor.

– Ce faceți, fetelor?, a întrebat cu iritare. Credeți că ne putem permite să pierdem clipe prețioase cu rugăciuni? Nu credeți că în orice moment putem fi luați în vizor de namilele astea?

Copila își ridică privirea dojenitoare, rostind cu convingere:

– Doar în Dumnezeu ne-a rămas nădejdea, mai ales că am rămas fără săgeți. Ai face bine să ne urmezi exemplul și să te rogi cu aceleași cuvinte: „Doamne, îndreaptă-ți chipul către cei pe care i-ai ajutat în trecut, dăruindu-le încălțăminte nouă și vindecându-le măgărușul care șchiopăta. Dă-ne nouă speranța în viitorul din care ne-ai arătat o frântură, printr-o călătorie pe calul Tău magic. Ajută-ne acum, căci numai Tu ai puterea să ne aduci victoria cea dreaptă și meritată de oamenii pe care știm că-i iubești”.

Băiatul a rămas fără cuvinte în fața credinței pe care nu o bănuia la surioara sa, iar bunicului i s-a înmuiat inima. Nu puteau să ignore această manifestare inocentă, de aceea au îngenuncheat la rândul lor și i-au urmat dorința, repetând cu încredere rugăciunea fetei. Rezultatul nu a întârziat să se vadă, prin vântul care a repornit deodată, adunând alți nori deasupra lor, mai negri și mai amenințători decât cei dinainte. În plus, spre marea încântare a copiilor, în spatele balaurilor inamici au apărut, ca din senin, Adam și Eva, scuipând foc și pară asupra semenilor ucigași de oameni. Câțiva dintre cei atacați s-au întors împotriva pericolului neașteptat, însă trăsnete mortale se slobozeau dintre nori și îi doborau la pământ în chinuri și urlete de moarte. Așa se întâmpla de fiecare dată când „copilașii” Biancăi erau sub atacul balaurilor răi, fără ca ei să fie loviți de pronie.

– E o minune dumnezeiască!, s-au auzit strigăte din multe piepturi, insuflându-le din nou curajul mult încercat.

Doar cei care s-au rugat și-au dat seama câtă dreptate era în această exclamație, însă avântul i-a cuprins pe toți, în timp ce zmeii începeau să piardă teren. Valuri de oșteni urcau acum nestânjenite de amenințările aeriene, țelul lor fiind să ajungă în fața dușmanului și să-și demonstreze vitejia. Bianca și Adi erau cei mai absorbiți de bătălia care se dădea pe cer, scoțând strigăte de bucurie pentru fiecare balaur eliminat de trăsnete sau de aliații lor credincioși, iar Maia le ținea isonul cu același entuziasm. Această preocupare putea să le fie fatală când un zmeu i-a descoperit, luându-i prin surprindere. Buzduganul și sabia lui erau ridicate să-i lovească pe ambii copii deodată, însă o săgeată perfect țintită i-a intrat creaturii prin ochi, până la creier, provocându-i prăbușirea instantanee. S-au întors instinctiv și au avut marea surpriză să îi vadă pe Vlad și pe sora lui, Maria, cea care îi salvase cu măiestrie.

– V-am avertizat de mai multe ori să nu lăsați niciodată garda jos, le-a spus prietenul și primul lor învățător în ale luptei.

Zâmbeau, totuși, încântați să-i vadă în viață și în toiul confruntării. Ba și-au permis să se și îmbrățișeze, cu ochii în patru la tot ce se întâmpla în jur.

– Am pornit spre voi imediat după ce ne-ați trimis săgeata albă, aducând după noi toată oastea de care dispunem, le-a mărturisit Maria. Mă bucur că am ajuns la timp și suntem pregătiți pentru orice, dar la balauri care să se lupte între ei nu ne așteptam. Ce se întâmplă de fapt, Bianca?

– E o poveste lungă, pe care o veți afla când vom avea timp, i-a răspuns prietena tot cu un zâmbet larg. Deocamdată ne-ar prinde bine niște săgeți, din care văd că aveți destule.

Înarmați din nou la capacitate, fetele s-au întrecut în a trage cât mai precis în punctele sensibile ale dușmanilor, iar băieții erau atenți ca niciunul dintre ei să nu ajungă viu în grupul de care aveau grijă. Nu a durat mult până când frontul luptei a ajuns la marginea dinspre est a dealului, iar zmeii au început să fie împinși la vale. Cam la fel decurgea și lupta de deasupra capetelor, în care ultimii doi balauri răi erau urmăriți și nimiciți de Adam și Eva. Doar atunci și-au dat zmeii seama că bătălia e cu adevărat pierdută și fuga era singura șansă să scape cu viață. Poate că mulți dintre ei ar fi reușit, până coborau oștirile oamenilor, dar balaurii copiilor au revărsat asupra lor un potop de foc, nimicindu-i cu răsuflarea incandescentă.

De pe culmea dealului au răsunat chiotele de victorie, venite din mii de piepturi și încurajate de cei trei mari eroi: Prâslea cel Voinic, Harap Alb și, bineînțeles, vestitul Greuceanu. În jurul câmpului lor de luptă se puteau număra zeci de trupuri și capete inamice, tăiate cu paloșele lor neiertătoare. Sătenii au căzut în genunchi, mulțumindu-le cu lacrimi mari și fierbinți pentru că le-au salvat viețile, libertatea și pământul. Harap Alb le-a spus să se ridice și să se uite mai bine printre ei.

– Nu nouă trebuie să ne fiți recunoscători, ci acestor oameni veniți din altă lume pentru a ne ajuta pe toți. Ei sunt viteji mai mari și mai înțelepți, cum n-am mai văzut, pe care i-am rugat zadarnic să rămână în palatele noastre. Doar că aveau o misiune nobilă pe care trebuiau să o îndeplinească și au făcut-o cum nu se putea mai bine. Desigur că vorbesc de prietenii mei și ai voștri, Vasile, Sanda, Bianca și Adi, cărora le-am răspuns la chemare și ne-am plătit astfel o parte din datoria pe care o aveam.

Porumbelul alb a apărut în acel moment și s-a transformat din nou în Zâna Bunei Credințe. Chiar și împărații s-au înclinat și au fost impresionați de cuvintele ei:

– Vin din partea Păsării Măiestre, care se simte și ea îndatorată să vă ajute cu harul ei, dragi săteni. Chiar în această noapte va veni să ridice un palat poleit în aur și cu ziduri groase, pentru a trăi împărătește și a vă feri de alte creaturi care ar putea să vă facă rău. De asemenea, la intrarea în împărăție veți găsi un dar pe care vi-l oferă Sfânta Vineri, pentru credința și dăruirea voastră.

Bianca ridică mâinile ca la școală, iar după ce i se acordă cuvântul, spuse:

– Draga mea zână, te rog să-i spui acelei păsări generoase că noi nu avem nevoie de palate, ci doar de case drăguțe, cu curte, grădină și animale. Am trecut prin multe și am trăit un timp în castele, dar cel mai bine ne-am simțit aici, fără clădiri strălucitoare și ziduri care să ne despartă de lume. Mulțumește-i Sfintei Vineri pentru dărnicie și mai spune-i păsării că nu vrem împărăție, ci doar un sat frumos, înconjurat de pădure, un pârâu și o câmpie cu flori. Plus dealul acesta, pentru prietenii înaripați care ne-au fost credincioși ca niște copii recunoscători.

Adam și Eva au aterizat în acel moment, fără să mai stârnească frică, ci doar aplauze. Zâna Bunei Credințe s-a bucurat de cele auzite și a mai zis:

– Dumnezeu să vă ajute în continuare, că meritați cu prisosință dacă gândiți la fel ca prietena mea. Mâine dimineață veți găsi casele la care visați și tot ce e de trebuință. Simt că de iubire nu duceți lipsă, iar dacă vreți vreo alinare, stați mai mult pe lângă acești copii și părinții lor. Nu sunt ei zâne și nici împărați, dar au un har aparte și o mare bogăție sufletească.

Zâna și-a luat curând zborul, căci noaptea se lăsa și oamenii trebuiau să se odihnească, să-și îngrijească răniții și să-și adune morții. A doua zi de dimineață, satul lor se vedea de departe, îmbiindu-i să-l ocupe și să se bucure de el. Împărații, eroii și toți oștenii s-au oferit să-i însoțească pe săteni, ajutându-i și convingându-se că vor găsi tot ce au nevoie. Totul era, însă, exact cum se așteptau să fie, ba chiar mai mult. Casele noi străluceau sub soare, curțile erau curate și grădinile înfloritoare, iar în mijlocul străzii care ducea spre primărie îi aștepta un cufăr, cel trimis de Sfânta Vineri. Bunicul a fost invitat să-l deschidă, iar atunci au ieșit din el o ciurdă de vite, o turmă mare de oi, o herghelie de cai și multe alte animale de curte, cât să ajungă pentru fiecare gospodărie.

Sătenii nu conteneau a mulțumi lui Dumnezeu și celorlalte personaje mărinimoase care le-au oferit o nouă viață, printre care prietenii veniți din toate zările să lupte pentru ei. Acum, trebuiau să se întoarcă , dar nu înainte de a le promite că îi vor căuta periodic pentru a se convinge că totul este bine. Îmbrățișările și cuvintele de despărțire dintre acele suflete mărinimoase și cei patru eroi ai comunității au fost înduioșătoare, dar inevitabile. De aici înainte, totul depindea de ei și nu aveau voie să înșele așteptările binefăcătorilor. Și așa au trăit cu toții în satul acela de poveste, păzit cu strășnicie de doi balauri înfiorători la înfățișare, dar cu cele mai călduroase sentimente pentru oamenii de bună credință.

(Ne)Sfârșit