Nimeni nu a urmărit o pasăre cu atâta stăruință cum au făcut-o cei doi soți, de cum o zăreau că-i gata de drum și până seara, când ochii le lăcrimau după atâta privit spre punctul acela de pe cer. E drept că aveau timp suficient de odihnă, toată noaptea și dimineața, iar Sanda nu se plictisea deloc în preajma florilor vorbărețe. Așa a aflat că micuțul lor ghid se interesa de pe fiecare câmp despre calea care urma să o urmeze a doua zi, căci florile primeau mulți oaspeți, din toate zările, cunoscători în ce privește așezările omenești.

Odată, când cerul era acoperit de nori care-și făceau socoteala să se descarce cu stăruință, au rămas fără ghidul din zilele senine. În dreapta lor se ridica o cruce mare de lemn vechi, iar înainte se întrezărea o înșiruire de case, de-o parte și de alta a drumului de țară. Cerul se întuneca tot mai mult și tare bine le-ar fi prins un acoperiș deasupra capului, așa că au strunit caii și au căutat cu privirile un loc primitor. Norocul a fost de partea lor și, în scurt timp, au văzut cum din curți ieșeau oameni care se îndreptau spre ei, înconjurându-i. Păreau săteni obișnuiți, dar faptul că îi vizau fără îndoială le-a produs o oarecare îngrijorare. Unul, care arăta că-i mai de seamă, a pus mâna pe dârlogii cailor și li s-a adresat:

– Cine sunteți, de unde veniți și încotro vă îndreptați, străinilor?

Vasile s-a simțit dator să-i informeze că-s oameni buni, cu gânduri pașnice:

– Venim de departe și suntem în căutarea copiilor noștri, dar nu vă putem spune cât mai avem de mers. Deocamdată, ne-ar prinde bine o mâncare caldă și un loc în care să ne adăpostim până trece ploaia.

– Înainte de toate, am vrea să știm cu ce vă ocupați, din ce vă câștigați pâinea, insistă omul. După straie și caii pe care-i aveți, arătați a fi persoane de vază, nu orice terchea-berchea.

– Păi, noi suntem amândoi profesori… răspunse cu oarece mândrie Sanda.

Încă nimeni nu-i întrebase ce profesie au și nici nu-și dădea seama ce importanță mai are în aceste locuri. N-a văzut încă o școală în drumul lor și nici copii cu ghiozdane sau uniforme, așa cum îi știa din lumea cunoscută.

– Profesori?! Cum adică?, se arătă nedumirit omul.

– Adică îi învățăm pe copii carte.

– Înțeleg că sunteți oameni deștepți, iar noi avem nevoie de judecata voastră. Coborâți de pe cai și urmați-ne pentru a vă găzdui.

Așa le-a poruncit cu hotărâre de netăgăduit cel care părea mai-marele grupului. ”Măi să fie, încă n-am fost atât de apreciați pentru studiile noastre, cel puțin nu pe acest tărâm”, s-a gândit încântat Vasile, în timp ce urmau indicațiile celor din jur. Au intrat într-o curte largă și apoi într-o casă mare, unde au fost puși la masă, ospătați cu mâncare aleasă și băutură după vrere. Își aminteau că nu s-au mai bucurat de un asemenea festin din vremea când erau primiți în palatele împărătești, însă le plăcea să creadă că sătenii îi apreciau pe oaspeți, mai ales dacă-s școliți. Adevărul a ieșit la iveală după ce s-au săturat și au mulțumit de omenie. Atunci a început să-i lămurească bărbatul care-i adusese de pe drum:

– Numele meu este Pamfil și-s judecător în această comunitate. Problema e că avem un caz în care unul dintre împricinați nu acceptă o judecată venită din partea noastră, pentru a nu fi părtinitoare. Astfel am ajuns la înțelegerea ca primul străin cu carte care ajunge aici să fie cel care va asculta părțile implicate și va da verdictul. De aceea v-am primit cu atâta bucurie și v-am oferit ce avem mai bun. Acum, vom merge în sala de judecată, unde veți asculta despre ce e vorba, iar Dumnezeu și mintea pe care o aveți amândoi să vă fie de ajutor în rezolvarea cazului nemaiîntâlnit și cât se poate de ciudat.

Vasile și Sanda au crezut la început că-i o glumă, însă seriozitatea de pe chipurile oamenilor le-a înghețat zâmbetul pe buze. Degeaba au încercat să-i convingă că ei n-au dreptul la o astfel de onoare, nu cunosc prea bine legile și n-ar vrea să se pronunțe greșit, sătenii le-au replicat că sunt deja datori, iar la urmă vor fi și plătiți cum se cuvine. Era hotărârea obștii și aceasta avea literă de lege în acest loc.

O cameră mare îi aștepta după o altă ușă, unde au fost poftiți să ia loc pe două jilțuri din spatele unei mese lungi. În fața lor erau multe scaune pe care s-au așezat sătenii, după care și-au făcut intrarea cei doi împricinați. Primul s-a prezentat cu numele de Stan și avea trăsăturile unui om trecut prin multe greutăți, dar cu încrederea în soarta care i-a fost hărăzită. Cel de-al doilea, numit Dale, arunca priviri scurte și greu de surprins, de parcă s-ar fi temut să nu-i pătrundă cineva în gânduri. Acesta era reclamantul, care a luat cuvântul imediat după ce s-a așternut liniștea.

– Cinstiți judecători, țin să vă asigur că hotărârea domniilor voastre o voi respecta fără crâcnire. Mai ales că sunteți din alte părți și nu ați fost corupți de ideile părtinitoare ale locuitorilor care s-au aliat împotriva mea. Iar pentru deranjul și timpul pierdut, vă voi da oricum doi boi frumoși, tocmai buni de pus la jug.

– Te rog să te limitezi la pricină, altfel riști să fii acuzat de mituirea instanței, a intervenit cu demnitate Vasile. Care este acuzația adusă domnului Stan?

– Pe scurt, are obligația să-mi scoată ochii din cap, dar el refuză cu încăpățânare, a rostit reclamantul.

Sanda și Vasile au rămas muți după ce au auzit o pretenție atât de aberantă. Privind spre oamenii prezenți la proces și observând că nimeni nu zâmbește, și-au dat seama că nici de data asta nu era o glumă.

– Am înțeles noi bine?, întrebă apăsat Sanda. De ce ai vrea să rabzi o asemenea oroare, după care să rămâi orb pentru totdeauna?

– E cât se poate de simplu, a continuat Dale. Pentru că și eu i-am scos ochii, iar acum vede la fel de bine ca mine. Un îndemn străvechi ne spune că trebuie să plătim ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, iar Stan nu vrea să respecte această orânduială. Cer să mi se facă dreptate fără strâmbătate.

– Crede-mă că nici eu nu te înțeleg de ce vrei să treci prin asta, a stăruit Vasile. Ai face bine să ne povestești cât mai clar ce s-a întâmplat de fapt.

Mulțimea reacționă vocal, îndemnându-l pe reclamant să spună tot ce știau și ei, dar trebuia auzit din gura lui. Dale a tras aer în piept și a început să depene motivele care-l îndreptățeau să pretindă ceea ce părea o fantezie bolnavă.

– L-am întâlnit pe pârât cu ceva timp în urmă, când venea cu doi boi la târg, să-i vândă. L-am convins să-mi dea straița cu merinde, pentru a-i ușura drumul lung și anevoios cu animalele în grijă. Cu timpul, ne-a răzbit foamea și setea, însă eu nu i-am dat nimic de mâncat și de băut, până nu a acceptat să-i scot un ochi. La fel am făcut și la al doilea popas, către seară, când l-am lăsat și fără cel de-al doilea ochi. După care i-am luat boii părăsindu-l sprijinit de crucea de lemn care se vede la intrarea între aceste case. Doar că acolo s-a întâmplat minunea și omul a aflat de la păsările care sporovăiau cum poate să-și recapete vederea și să se îmbogățească, scăpând această comunitate de două mari necazuri. Mi-am dat seama că numai pățind ce a pățit și el pot afla secrete care să mă facă bogat și respectat.

va urma