Pădurea părea și mai întunecată ca atunci când au făcut primul pas prin ea, deci cu atât mai înfricoșătoare. Luna nu prea reușea să-și reverse lumina printre ramurile arborilor, iar Adi se orienta mai mult după sunetele sinistre pe care le percepea. Dacă auzea un urlet de lup sau un fâlfâit de aripi rău prevestitoare, o lua imediat în direcția opusă, către o zonă iluzorie a liniștii și siguranței. A durat un timp destul de îndelungat până și-a dat seama că nu mai percepea de mult nicio șoaptă sau alt semn venit din spatele lui, acolo unde o știa pe Bianca, urmărindu-l îndeaproape. Degeaba s-a uitat în jur și i-a șoptit numele, răspunsul ei nu mai venea, iar asta l-a făcut să-și piardă ultima rezervă de curaj.

S-ar fi întors în fugă de unde au plecat, dar nu mai știa în ce direcție să o ia. Poate că surioara lui fricoasă a renunțat la timp, găsind drumul înapoi, dar tot atât de probabil era ca și ea să se fi rătăcit în blestemata asta de pădure, cu o ceață malefică. Parcă și copacii complotau împotriva lui, bolborosind între ei din scorburile ca niște guri mari sau șușotind printre ramurile care-l urmăreau din înălțime ca pe un cobai rătăcit într-un labirint complex. Până și pământul pe care călca îi punea piedici, prin denivelări sau crenguțe menite să-l împiedice, să-l irite și să-l rănească, dacă nu era atent. Dar cel mai mult îl înfiora urletul ascuțit al lupilor, tot mai prelung și mai apropiat. Trebuia să fugă, nu era timp de pierdut, altfel ajungeau la el și îl vor sfârteca precum pe un miel.

Panica l-a făcut să treacă peste orice rațiune și să o ia bezmetic la fugă, uitând de orice precauție și călcând haotic pe unde îl mâna instinctul. Ramurile îi zdreleau fruntea și mâinile, cioturi și crengi uscate i se agățau de picioare, provocându-i căderi repetate, din care se ridica în pripă și își continua goana bezmetică. Până când a ajuns la marea prăbușire, ca într-un mormânt pregătit să-l înghită pentru totdeauna. A rămas așa o bună bucată de timp, trăgându-și sufletul și încercând să-și dea seama dacă își poate mișca toate membrele. Noroc că pământul era moale, ca o zăpadă neagră și pufoasă care i-a atenuat căderea și l-a răcorit, redându-i capacitatea de gândire. Nu putea să vadă decât un ciob de lumină deasupra lui, așa că se bază mai mult pe pipăit.

Prima constatare a fost menită să-i provoace repulsie, chiar greață, când a realizat că lângă el se afla stârvul putrezit al unui animal de mărimea unui câine sau… lup. Groapa putea fi o capcană făcută tocmai pentru a prinde astfel de vânat, din care nu-l putea scoate decât cel care știa de ea. Degeaba se chinuia să se cațere pe peretele înalt de vreo doi metri, era prea sfărâmicios ca să-l susțină. Ar fi putut aștepta ajutor, cu speranța că vânătorul o să-și verifice curând cursa săpată, dar și-a amintit de mortăciunea de lângă el și groaza l-a cuprins din nou. Atunci, a început să strige în neștire după ajutor, poate va fi auzit de cineva: un străin, Bianca, Maia sau părinții de care îi era deja dor cum nu îi mai fusese vreodată.

Le-a strigat numele tuturor, chiar și al lui Păcală, până a obosit și a început să plângă cu lacrimi dese și fierbinți. Măcar ele erau calde și îi spălau fața pe care și-o simțea murdară de pământ. Tăcerea durerii i-a permis să perceapă o voce stranie care venea de deasupra.

– De ce plângi, copile?

Poate era doar o halucinație, și-a zis el, doar că întrebarea se repeta cu obstinație, mai clară.

– Hei, mă aude cineva?, a răspuns el cu o rază nouă de speranță. Am picat în groapa asta și nu pot ieși.

– Aha!, se auzi în continuare vocea groasă. Și cum te numești tu, copile?

– Eu sunt Adi, strigă cu și mai multă nădejde băiatul. Mă ajuți să ies?

– Sigur că te pot ajuta, dar mai întâi trebuie să-mi spui ce cauți tu în această pădure, veni clarificarea de sus.

– Păi, am vrut să ajung în satul de dincolo, dar m-am rătăcit.

– Ai pornit tu, de unul singur, într-o călătorie atât de periculoasă?

– Sigur că da, doar sunt băiat mare și curajos.

– Îmi pare rău, dar nu te pot ajuta cu nimic dacă nu-mi spui adevărul, se auzi vocea dezamăgită.

– Cum așa?, se miră Adi. Ce contează cum am ajuns aici? Scoate-mă și îți voi spune tot ce vrei.

– Numai adevărul te poate ajuta. Dacă vrei să ieși, trebuie ca mai întâi să fii sincer cu tine și cu mine.

– Ok, se înduplecă copilul. Am venit cu părinții, dar am profitat că dorm și le-am luat-o înainte. Recunosc că am greșit. Așa îți convine?

– Tot nu e suficient, dacă vrei cu adevărat să ieși de acolo. Altfel or să ajungă lupii aici și vor sări la tine să te rupă în bucăți.

Plânsul lui Adi se înteți la auzul celor ce îl așteptau, dar mai cu seamă pentru spovedania prin care trebuia să-și câștige libertatea. Era prea mândru din fire să-și recunoască greșelile, considerând acest gest o dovadă de slăbiciune, o rușine pentru cel care ajunge să o facă. Băieții tari ca el au întotdeauna dreptate și niciodată nu trebuie să arate păreri de rău pentru ce au făcut, ca să nu-i macine regretele și să ezite în viitoarele încercări. Dar acum, viața îi depindea de acel Adevăr pe care-l modela după plac și îl credea supus dorințelor sale. De data asta trebuia să se analizeze obiectiv și să scoată din conștiință ceea ce părea atât de ascuns, încât nimeni nu putea ajunge la el. Și nici măcar nu știa cine îi pretinde acest supliciu, însă își dădea seama că n-are de ales și începu să se descarce printre sughițuri.

– E drept că am o soră mai mică, de șapte ani, pe care am încurajat-o să intre cu mine în ceața asta deasă. Am vrut să-i arăt cât sunt de neînfricat, doar am cu trei ani mai mult. E adevărat că nu i-am purtat de grijă, tocmai pentru că-mi era și mie teamă, iar ea s-o fi rătăcit ca și mine. Îmi pare tare rău, căci o iubesc cum nu mi-am dat seama până acum. Întinde-mi un băț să mă prind de el și să ies pentru a o căuta și a-mi cere iertare îndeaproape. Sunt sigur că ești un om bun dacă m-ai ascultat și îți promit că-ți voi fi recunoscător mereu…

Vocea i s-a stins prin ultimele cuvinte, izvorul de lacrimi i-a secat, iar tăcerea s-a așternut la loc, ca și cum ea ar fi fost răspunsul. Băiețelul se credea părăsit și de vocea aceea care-l interogase atât de profund, când se simți atins pe umăr de o ramură care coborâse nevăzută până la el. Deodată a prins speranțe noi și s-a agățat cu toată forța de acea legătură cu suprafața, proptindu-se totodată cu picioarele de pământul lateral. Ramura nu a cedat, ba parcă îl trăgea și ea spre gura gropii, astfel că nu a durat mult și s-a văzut ieșit din capcana mortală. Acolo, deasupra, nu exista nicio ființă care să-l întâmpine și căreia să-i adreseze mulțumiri. Până și ramura de care se agățase devenise mai scurtă, pierzându-se printre celelalte pe care le avea arborele din apropiere. Doar nu cumva…!? Era imposibil, dar tot îi venea să îmbrățișeze copacul acela bătrân și ciudat.

N-a avut ocazia să-și ducă gândul până la capăt, căci un lup mare și fioros a apărut de după trunchiul lui. Trupul i-a înghețat de spaimă și poate ar fi leșinat pe loc dacă nu se auzea glasul cunoscut al Biancăi:

– Nu te teme, frățioare, că lupul ăsta ne-a ajutat să te găsim.

Era surioara lui dragă, care s-a ivit alături de Maia și l-a făcut să se simtă mai bucuros ca niciodată. S-au îmbrățișat cu multă dragoste, vorbind toți trei despre pățaniile prin care au trecut și jurându-și că nu se vor mai despărți vreodată.