Un destin tragic : VERONICA MICLE

MARILE IUBIRI ALE LITERATURII ROMÂNE

Sticluţa cu arsenic

La sfârşitul vecerniei, aproape de miezul nopţii, călugăriţele de la mănăstirea Văratec au rămas nemişcate. Clopotele bisericii începuseră să bată rar şi funebru, a moarte. În casa cu etaj a maicii Fevrona Sârbu, poeta Veronica Micle se stinsese din viaţă în a cincizecea noapte scursă de la trecerea în nefiinţă a lui Mihai Eminescu.

Suntem în 4 august, 1889. O agonie de douăzeci de ore punea capăt unei vieţi de 39 de ani. O viaţă care fusese, cum însăşi poeta o definea, ,,o complicare ciudată de întâmplări, de fericiri care m-au fericit”. Chemat urgent de la Iaşi, doctorul Taussing explica decesul printr-o fulgerătoare congestie cerebrală. Sticluţa cu arsenic fusese golită repede, după miezul nopţii de 3 spre 4 august, cu ,,lăcomie hotărâtă”. O sinucidere pregătită din timp. În ultima scrisoare, datată 1 august, Veronica Micle o ruga pe Smaranda Garbea, una din apropiatele sale, să-i procure, prin fratele ei, medic la spitalul din Băltăreşti, încă o doză de picături de arsenic, necesare pentru tratamentul anemiei de care suferea fiica ei cea mică, Virginia.

În seara de 3 august primise în vizită mai multe persoane – câteva femei cunoscute din Iaşi, familia Curelaru din Roman, câteva călugăriţe. În discuţii revenea, inevitabil, figura lui Eminescu, detaliile morţii lui. (Trecuse abia o lună de când sicriul cu trupul său fusese depus în biserica Sf. Gheorghe din Bucureşti.) Revenise, desigur, şi întâmplarea bizară de la Poana Ţigăncii, care o urmărea obsesiv: în timp ce-şi oglindea chipul în apa pârâului, îi apăruse imaginea lui Eminescu. Tradiţia rămasă în mănăstire fixează această întâmplare în dimineaţa zilei de 3 august, când deprimarea poetei atinsese cota maximă. Ciudata viziune a speriat-o, accentuând gândul morţii.

Veronica Micle se retrăsese la Văratec la două săptămâni după moartea lui Eminescu. Văratecul era locul odihnei estivale a intelectualilor moldoveni. În ultima vară se afla la Văratec şi Elisabeta Conta, sora filosofului Vasile Conta, care avea să povestească despre marea amărăciune a Veronicăi Micle, ,,un caracter ferm şi o inteligenţă ieşită din comun”. O viaţă trăită în adoraţia geniului eminescian, dar asaltată de bârfe şi calomnii, o viaţă plină de nefericiri şi greutăţi materiale, marcată de stranii simetrii (moare exact la 10 ani de la decesul soţului său, Ştefan Micle, în 4 august 1879). ,,Doamna Veronica”, îşi amintea maica Epraxia Diaconescu, moartă în 1967, la 107 ani, ,,era frumoasă, cu părul bălai şi răvăşit, ochii mari şi albaştri ca cerul senin, cânta ca un înger…”

Pe lângă plopii fără soţ…

În cadenţa eminesciană care îi marchează întreaga poezie, Veronica Micle îşi presimţea moartea într-un poem neterminat, datat 1 august: ,,O! Moarte vin de treci / Pe inima-mi pustie şi curmă a mele gânduri / S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi, / Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,/ Mi-e dor de-un lung repaos… Să dorm / Să dorm pe veci.” La 6 august 1889, întunericul mormântului închidea pentru totdeauna trupul bălai al Veronicăi Micle, înhumat lângă bisericuţa Sf. Ioan de la Văratec.

,,Răutatea şi invidia omenească nu vor putea să ierte niciodată îndrăzneala Veronicii de a fi iubit cu sinceritate şi pasiune pe Eminescu”, scria în 1914 Octav Minar. Mulţi – chiar condeie ilustre – au minimalizat numele acestei femei cultivate, de un talent cert, fermă în gesturi şi de o sinceritate teribilă. Dragostea nefericită pentru Mihai Eminescu a fost plătită scump. Ura s-a prelungit dincolo de mormânt. Să fi presimţit Veronica Micle şi acest lucru, aşa cum a presimţit moartea lui Eminescu? Foarte posibil: ,,Am urât această lume! / Şi cum pot să n-o urăsc? / Un necaz nu se sfârşeşte / Alte-n loc se pregătesc! // Şi sperând de-o zi pe alta / Văz că sper tot în zadar, / Căci în loc de vreun bine / Chinul meu e mai amar, // De aceea, eu adese / tot suspin după sicriu; / Dar… ah! cine-mi poate spune / Şi-n mormânt cum o să fiu! // Poate-acolo mă aşteaptă / Un necaz cu mult mai greu; / M-am deprins cu chinul lumii / Moarte, fugi când te chem eu!”. (Moarte, fugi)

Orfana din Năsăud

Născută în acelaşi an cu Eminescu, 1850, la 22 aprilie, la Năsăud, de religie greco-catolică, Veronica Micle rămâne orfană de tată în acelaşi an. Cizmarul Ilie Câmpeanu luptase ca voluntar şi fusese rănit în 1848, în Munţii Apuseni, sub famurile lui Avram Iancu. Prigoana se abătu şi asupra familiei, mama Veronicăi, Ana Câmpeanu, fiind anchetată de poliţia habsburgică. Situaţia grea o face să treacă munţii în vara lui 1850, în Moldova. Banii obţinuţi din vânzarea modestei case din Năsăud şi împrumuturile îi ajung pentru a-şi cumpăra o casă în Târgu-Neamţ. Mănăstirea Neamţului îşi vindea ,,odăiţele humuite” de pe Uliţa Mare, pentru a termina spitalul şi noul local al şcolii. Peste ani, în 1886, Veronica Micle va dărui această casă cu cerdac, acoperită cu draniţă, mănăstirii Văratec, pentru a servi drept locuinţă maicilor bolnave sau celor aflate în târg cu treburi. Curând familia se mută la Iaşi. Ana Câmpeanu, femeie simplă, spăla rufe cu ziua şi se ocupa cu moşitul.

În iunie 1863, Veronica Micle absolvă Şcoala Centrală cu diploma de eminenţă. Din comisia examinatoare fac parte, între alţii, Ştefan Micle, viitorul rector al Universităţii din Iaşi. Născut la Feleac, lângă Cluj, şcolit la Blaj, voluntar în 1848, după licenţa în drept la Sibiu, apoi absolvent al Politehnicii din Viena, impresionat de frumuseţea şi inteligenţa fetei, Ştefan Micle o cere în căsătorie pe Veronica în anul următor. Căsătoria se încheie la 7 august, la Cluj, spre bucuria unei mame excedate de grijile cotidiene.

Mireasă la 14 ani

Din adolescentă, Veronica Micle păşeşte într-o căsnicie în care admiraţia şi respectul elevului rămân precumpănitoare. Diferenţa de 30 de ani e, la urma urmei, cât o viaţă de om. Cu fineţe paternă, Ştefan Micle se ocupă de educaţia atât de tinerei sale soţii. Doamna Micle ia lecţii de franceză, de canto şi pian, de literatură universală. Talentul îi e ocrotit şi încurajat de soţul blând, ,,un cuget bun, onest şi organizat”. ,,Bălăuca” (porecla Veronicăi Micle, folosită mai târziu cu răutate) începe să aibă orgoliul, motivat, al prestanţei sale. Cultura, limbile străine exersate (franceza, în care îsi redactează o parte a corespondenţei, şi germana), universul intelectual depăşesc cu mult nivelul doamnelor de salon.

La 29 aprilie 1866, se naşte primul copil, Valeria, care îi moşteneşte talentul literar şi vocea. În anii de şcoală, Veronica Micle cântase aria Violetei din ,,Traviata”, în faţa directorului unei trupe italiene. Printr-o farsă pusă la cale de profesorul de muzică, tânăra îmbrăcată în rochie albă fusese prezentată drept cea mai vestită cântăreaţă română. Respectivul director îi propusese pe loc un angajament, aflând doar în ultima clipă adevărul.

Întâlnirea cu Eminescu

Îl cunoscuse la Viena, în 1872, unde plecase pentru a-şi trata o eczemă. Tânăra doamnă blondă, cu părul foarte lung, uşor ciufulit, ridicat într-un coc parcă ireal, din care scăpau cu blândeţe două şuviţe transparente, atrage atenţia imediat. Naturaleţea ei dovedea inteligenţă, ştia să fie spirituală cu graţie. Fotografia din 1868 fixează privirea tristă, de o melancolie adâncă, a Veronicăi Micle. La Viena, Eminescu o conduce prin parcuri şi muzee, pe bulevarde, în împrejurimi. Poetul care o impresionase în paginile ,,Convorbirilor literare” devenea acum, treptat, idolul de o viaţă. ,,M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut, / Te ştiam numai din nume, de nu te-aş mai fi ştiut! / Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu, / Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu.” (M-am gândit…, 1883). Chipul imaginar corespundea, oare, cu omul real, tânărul entuziast, de o frumuseţe seducătoare, care trezea admiraţia tuturor celor ce-l cunoşteau?

Înaripat de imaginaţia romantică a poetului, portretul Veronicăi Micle domină lirica de dragoste eminesciană a anilor 1874-1877, numită de unii istorici literari ,,perioada veroniană”. Veronica e ,,floarea albastră”, ,,floarea albă de cireş”, ,,liana”, ,,copilul cu păr bălai” etc. Mitul ,,îngerului blond” se născuse.

Moarte, dragoste, ură

La Iaşi, în perioada 1874-1877, Eminescu se afla constant în casa familiei Micle, la seratele literare ale Veronicăi. Se ştie că femeile nu erau acceptate la şedinţele ,,Junimii”, chiar dacă publicau în ,,Convorbiri literare”, unde Veronica Micle tipăreşte, relativ frecvent, începând cu numărul din 1 decembrie 1875. Sunt ani de stabilitate materială, dar melancolia rămâne starea dominantă a poetei.

Casa în care se presupune că a trăit Veronica Micle

,,Şi ce-i această melancolie dacă nu starea unei triste reverii?”, se întreabă Veronica Micle într-o scrisoare. Legenda plimbărilor celor doi îndrăgostiţi în Copou, a visării pe banca de sub teiul devenit şi el mitologie revarsă, în anii respectivi, o sumbră realitate. Colportările, bârfa, calomniile la adresa doamnei Micle fierb. Dragostea pentru Eminescu şi succesul literar năucesc femei cu caracter mărunt. Dacă e să-l credem pe Octav Minar, biograful cel mai entuziast al Veronicăi, casa Micle primeşte curent scrisori anonime cu insulte triviale. ,,Spionajul” e curent în salonul literar al Veronicăi. Moartea lui Ştefan Micle, în 1879, stinge pentru o clipă bârfele şi acuzaţiile. ,,O milă dispreţuitoare începuse să planeze în jurul acestei femei” (Octav Minar).

Urmează zece ani grei, deprimanţi. Situaţia materială se înrăutăţeşte vizibil, pensia de urmaş nu e aprobată decât târziu, după mulţi ani. Veneratul profesor, cel care înfiinţase catedrele de fizică şi chimie ale Universităţii ieşiene, le dotase cu aparatură şi colecţii ştiinţifice, întemeiase Observatorul meteorologic din Iaşi, nu întrunea condiţiile administrative pentru acordarea pensiei de urmaş. Îi lipseau câţiva ani vechime. Pentru a-şi căpăta drepturile, tânăra văduvă călătoreşte la Bucureşti, la începutul lunii septembrie, unde rămâne, lângă Eminescu, o lună şi jumătate. Se înfăptuia un vis.

Corespondenţa din această perioadă stă mărturie pentru nestinsa pasiune dintre cei doi. ,,Superstiţioasă şi fatalistă după cum mă ştii”, scrie Veronica Micle, ,,scrisorile tale sunt singurele, când tu nu eşti de faţă, care mă asigură şi mă liniştesc.” ,,Eminescu al meu, singurul obiect al dragostei mele, singurul şi unicul motiv al durerii şi fericirii mele”, începe o epistolă din 23 decembrie 1881. Pline de o infinită tandreţe, aceste scrisori acoperă cu străluciri fugare o viaţă amară.

Mormântul poetei

Moartea lui Ştefan Micle, bucurie pentru mulţi duşmani, nu însemnase acelaşi lucru pentru Veronica Micle, adâncită în singurătate şi pesimism. Proiectul de căsătorie cu Eminescu prinde contur, dar este zădărnicit de Maiorescu, în primăvara lui 1880. Explicaţia de ordin material pe care i-o da criticul poetului ascunde de fapt un resentiment încă puternic. În 1864, Veronica Micle şi mama ei apăruseră într-un proces răsunător intentat vanitosului critic. Preşedinte al Comitetului de inspecţiune şcolară, Maiorescu era învinuit de ,,fapte scandaloase” în care era implicată subdirectoarea Şcolii Centrale de fete, domnişoara Emilia Rckert. Făcând parte, prin soţul său, din cercul simpatizanţilor Şcolii Ardelene din Blaj,  adversari ai lui Maiorescu, Veronica Micle susţine cu înverşunare acuzaţia, poate reală. Cercul junimist se împotriveşte căsătoriei, invocând, între altele, flacăra poeziei ce trebuie ţinută trează prin suferinţă.

Conform mărturisirii Virginiei Micle, în mai-iunie 1880, Veronica Micle are un copil cu Eminescu, născut mort. Din vara aceluiaşi an până în decembrie 1881 urmează o ruptură, ce aduce şi mai multă mâhnire în sufletul poetei. De la adresarea plină de gingăşie, de la vocea caldă care răzbate în aceste cuvinte, ,,Scumpul şi iubitul meu Emin”, cele câteva scrisori din această perioadă trec la severul ,,Domnul meu”, chiar dacă efuziunea discretă, filtrată de raţiune, nu lipseşte: ,,Eminescu meu, va veni un timp când vei simţi toată amărăciunea mea, de a mă fi sacrificat pe mine, idolul tău de altădată, unor considerente care nu-ţi vor da nicicând nimic de ceea ce te lasă a întrevedea, şi nimic din cele pierdute”.

Deşi în ultima lună a lui 1881 vine în Bucureşti, îşi ocoleşte, din ambiţie, idolul de-o viaţă. Urmează regrete amarnice, iar împăcarea dovedeşte, în corespondenţă, o pasiune aproape morbidă: ,,Te vei convinge că din mii de fiinţe, abia una poate iubi cum te iubesc eu pe tine; şi dacă m-ai ucide, te-aş iubi şi în minutele agoniei”. Scrisorile din prima parte a anului 1882 exprimă frenezia dragostei şi, în plus, dorinţa femeii de a se simţi ocrotită: ,,Deprinsă de copilă, chiar, a fi sub aripile cuiva, îndată după moartea lui, tu ai venit, te-am văzut şi m-ai mângâiat”. Dar gândul întors în urmă nu aduce decât o imensă durere. La sfârşitul lui ianuarie 1882, Veronica Micle revine în Bucure€ti pentru câteva zile, vizitându-l pe Eminescu în locuinţa din str. Buzeşti nr. 5. Proiectul căsătoriei se reaprinde, din nou zadarnic, nu numai datorită opoziţiei, pentru a doua oară a lui Maiorescu, ci şi a sfâşietoarei deprimări eminesciene.

Cununa de ,,Nu-mă-uita”

Nici relaţia lui Eminescu cu Mite Kremnitz, secretara particulară a regelui Carol, nici dragostea pentru Cleopatra Poenaru-Lecca, nici curtezanii insistenţi, între care poetul bucureştean Iuliu I. Roşca, cu care poartă o elegantă corespondenţă, nu o putuseră clinti. ,,Prefera să fie metresa lui Eminescu decât nevasta unui prinţ”, avea să spună mai târziu fiica Veronicăi, Virginia Micle. Fugara aventură a Veronicăi Micle cu Caragiale, purtarea îndoielnică a acestuia sunt folosite cu dibăcie de duşmanii celor doi mari îndrăgostiţi ai literaturii române. Iubirea uriaşă dobândeşte chip tragic. Afirmaţia dintr-o scrisoare: ,,Sunt lucruri în lume pe care ai dori să se întâmple (căsătoria cu Eminescu), dar şi de care mulţumeşti cerului că nu-ţi împlineşte dorinţa, aşa e cazul meu”, e consecinţa unui orgoliu rănit în perioada rupturii.

Biserica Mănăstirii Văratec

Odată cu declanşarea bolii lui Eminescu, în 1883, începe un veritabil calvar. Ponegritorii poetei nu încetează, ba chiar găsesc de cuviinţă (ca Iacob Negruzzi) să insinueze murdar (vestea spitalizării lui Eminescu ar fi lăsat-o indiferentă pe Veronica Micle, care avea în vizită un ofiţer). Iarna lui 1883-1884, cu relativa însănătoşire a lui Eminescu, îi readuce în Copou, pe urmele de odinioară. În 1886, o găsim pe Veronica în Bucureşti, unde se mutase, obligată de studiile de Conservator ale Valeriei. Locuieşte pe Calea Victoriei la nr. 73, apoi pe str. Dreaptă, în sfârşit pe str. Soarelui (din 1888). Face demersuri pentru a obţine o bursă în străinătate pentru Valeria, care va studia la Paris.

În 1887, primul exemplar al volumului de Poezii (Editura Ig. Haimann) este trimis lui Eminescu, cu dedicaţia: ,,Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neştearsă dragoste, Bucureşti, 6 februarie 1887″. ,,Şi te iubesc ca şi atunce / Cu tot avântu-nchipuirii / Şi cu acea simţire dulce / Ce-o dă trecutul amintirii.” În aprilie 1888, se duce de două ori la Botoşani, stăruind pe lângă Eminescu s-o urmeze la Bucureşti, pentru un tratament mai bun. Sora poetului, Harieta, o detestă şi o defăimează în fel şi chip. Intervenţia precipitată a Bălăucăi e considerată un blestem (,,bălăuca”, ,,berecheta”, ,,îndrăcita”, ,,cu o droaie de nespălaţi”).

Casa lui Eminescu de la Văratec

La sfârşitul anului, Veronica Micle e din nou la Botoşani, lângă poetul bolnav. La 10 aprilie 1889, când evoluţia bolii se dovedea ireversibilă, Veronica Micle îi răspunde lui A.C. Cuza, care se interesa de starea sănătăţii poetului: ,,Lumea m-a acuzat de lipsă de simţire şi de umanitate faţă de Eminescu. Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieţii sale intelectuale. Şi aşa sunt fără nici o lege şi fără nici un Dumnezeu, să-mi rămâie cel puţin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost întrupat în fiinţa lui Eminescu”. Moartea poetului, în dimineaţa de 16 iunie 1889, în sanatoriul doctorului Sutu, o găseşte pe Veronica în Bucureşti, scriind chiar în acea zi, printr-o fatală coincidenţă, poezia ,,Raze de lună”, ce apare în cotidianul ,,România” din 20 iunie, în încheierea reportajului funeraliilor lui Eminescu. A scris-o înfrigurată, în numai 20 de minute, înainte de a fi aflat cumplita veste. La slujba prohodirii din biserica Sf. Gheorghe, o doamnă din Moldova, citim într-un ziar din Transilvania, aşeza pe pieptul poetului o cunună de ,,Nu-mă-uita”. Doamna era, fără îndoială, Veronica Micle.

după Adrian Tudor

Distrugerea unei naţiuni se face falsificându-i istoria, distrugerea culturii şi alterarea limbii. O naţiune fără istorie, cultură şi limbă, e ca un arbore fără rădăcini. Aşa s-a întâmplat cu ţara noastră încă de pe timpul războaielor cu Roma şi continuându-se fără ruşine până în zilele noastre (a.d. 2012). Vincente.

BADEA CÂRŢAN, PĂSTORUL CĂRŢILOR

În noaptea de 4 iunie 1907, cerul Braşovului a fost luminat de o mare vâlvătaie. La cărămidăria lui Lajos Schmidt, focul a mistuit zeci de mii de cărţi şi ziare. Toate erau ale ciobanului Gheorghe Cârţan. 76.621 de volume, operele unor clasici precum Eminescu, Coşbuc, Şincai, Bariţiu, Bălcescu s-au făcut scrum. Românii braşoveni au fost îngroziţi de barbaria autorităţilor maghiare care au distrus miile de cărţi.

Înrolat în războiul de independenţă

Badea Cârţan s-a născut în anul 1847 într-o familie de ciobani din Cârţişoara, sat de la poalele munţilor Făgăraşului. Primii ani din viaţă i-a petrecut păstorind turma părinţilor prin munţi. Transhumanţa l-a dus în câmpiile Bărăganului. Aici va deprinde tainele cititului şi scrisului de la un student din Săcelele Braşovului, Ion Cotiga. În 1877 s-a înrolat ca voluntar în armata română, pentru a lupta în războiul de independenţă. A trebuit să treacă pe ascuns munţii pentru a ajunge în trupele române. După terminarea războiului s-a întors în satul natal. Imediat s-a încorporat în Compania 19, regimentul 2 din Făgăraş. A dezertat, dar s-a întors la unitatea militară după câteva săptămâni. Pentru că a fugit, a fost închis trei luni.

100.000 de cărţi pentru ardeleni

După eliberarea din armată, între anii 1881-1890, a făcut mai multe drumuri peste Carpaţi şi chiar a vrut să deschidă o bibliotecă. În 1896 a cumpărat de la un căpitan două căruţe cu cărţi şi ziare. Pentru a-şi procura cât mai multe cărţi şi-a vândut cele 1.000 de oi pe care le avea. A vizitat şcoli, universităţi, biblioteci, mănăstiri, redacţiile unor ziare. S-a întâlnit cu oamenii de cultură ai vremii, printre care Caragiale, Coşbuc, Nicolae Iorga şi Take Ionescu. Scopul lui era să adune cărţi în limba română pe care să le răspândească în Transilvania ocupată. A reuşit să aducă peste 100.000 de volume.

,,A căzut un dac de pe Columna”

La 3 ianuarie 1896, pe ger şi viscol, Gheorghe a ieşit din bordei cu straiţa în spate. Pentru a ajunge la Roma şi-a rupt patru perechi de opinci. Mânca pâine uscată înmuiată în apă. În cele din urmă, şi-a văzut visul cu ochii. Columna lui Traian. Din traistă a scos un pumn de pământ românesc, unul de grâu şi unul de sare. Le-a pus la baza impozantului edificiu. Vlăguit şi flămând, a adormit. A fost trezit brusc de strigătele unui jandarm italian. ,,Excelenţă, un dac a căzut de pe Columnă”, s-a adresat jandarmul primarului Romei. Asemănarea cu dacii de pe monument era izbitoare.

Banchet în cinstea sa dat de un marchiz

Timp de două săptămâni, a fost primit cu mare fast de oficialităţile locale. Marchizul Pandolfi a dat un banchet în onoarea sa. Scriitorul Duiliu Zamfirescu, care era pe atunci ministrul României la Roma, l-a prezentat personalităţilor italiene. La Vatican, întrebat fiind care-i este naţia, răspunde: ,,civis Romanus sum”. La Roma este din nou încărcat cu cărţi, i se dă bilet de tren ca să se întoarcă acasă, dar el mai vizitează înainte Neapole, Pompei, Bologna, Padova şi Veneţia.

Considerat agitator de guvernul de la Budapesta.

După călătoria la Roma, Badea Cârţan a fost arestat de o patrulă de jandarmi din Arpaşul de Jos, sub acuzaţia că răspândeşte cărţi interzise de autorităţi. A fost eliberat, dar autorităţile au rămas cu ochii pe el. Guvernul de la Budapesta vedea în el un ,,agitator, un conspirator şi un aţâţător”, o primejdie pentru existenţa statului. Poliţia austro-ungară nu-i permite să răspândească cărţile în Transilvania. Supărat îşi vinde oile: nu mai e cioban, a devenit om politic. Pe afişul reprezentanţei circului din Bucureşti stă scris drept reclamă: ,,Va asista ciobanul român care a mers pe jos până la Roma”.

Carte cu autograf de la Regina României

Se duce din nou la Viena, dar nu obţine audienţă la Împărat. Trece apoi în Italia, vizitează Franţa şi la întoarcere se opreşte la Zurich, ,,cel mai frumos şi mai chibzuit oraş din lume”. La Sigmaringen este primit de mama Regelui Carol I şi de fratele acestuia. Întors în ţară este primit de Rege şi Regină la Peleş. Carmen-Sylva îi dăruieşte un volum din operele personale cu dedicaţie. Se fotografiază între Rege şi Regină, el cu un pas mai înainte, sprijinindu-se de bâtă.

S-a scăldat în Iordan

Cum ajunsese la originile latinităţii noastre, aşa vrea să ajungă şi la începuturile creştinităţii. Pleacă la Ierusalim. Până la Ţaringrad are bilet de vapor, mai departe munceşte pe un vapor rusesc care-l duce până la Yaffa. Pornind spre Ierusalim, apostoleşte, cum îi era obiceiul, e atacat de nişte bandiţi cărora nu are ce le da decât o sfântă de bătaie cu ciomagul lui ciobănesc. La Ierusalim îl aşteaptă o mare deziluzie: dărâmături şi mizerie. Se scaldă în apa Iordanului. În apă până la gât se trezeşte cântând: ,,În Iordan botezându-te Tu Doamne…”

Cărţi cu coperţi înlocuite

La revenire în satul natal, aduce în desaga de cioban noi cărţi în limba română. Pentru a înşela vigilenţa grănicerilor, cărţile de cultură şi istorie românească erau trecute peste munţi sub coperţi false. ,,Neamul Românesc” a purtat pe rând numele de ,,Iarna” sau ,,Primăvara”, iar ,,Istoria Românilor” a lui Iorga era ascunsă sub coperta unei cărţi de agricultură, ,,Cultura cartofilor”. Încercând să stopeze cu orice preţ răspândirea culturii româneşti, autorităţile din Ardeal interziseseră până şi foiţele de ţigări care purtau numele de producător ,,Cuza”.

Aruncat în temniţă de două ori, la Braşov

În 15 septembrie, 1903, trecând prin oraşul Braşov cu cărţile în spate, Badea Cârţan a fost văzut de căpitanul oraşului Braşov, Farkaş Lup, care l-a arestat şi aruncat pentru două luni în temniţă. În timp ce era întemniţat la Braşov, prim-pretorul din Predeal, Simon Béla, l-a sesizat pe prefectul de Braşov, care a ordonat şi organizat o percheziţie la Cârţişoara. Autorităţile venite de la Braşov au spart uşa casei ţărăneşti şi au intrat înăuntru. Numeroasele cărţi aduse de Badea Cârţan au fost încărcate şi aduse la Braşov. După două luni, ieşit din temniţă, s-o dus la autorităţi să-şi ceară drepturile. Din nou a fost aruncat în temniţă pentru încă o lună de zile.

Peste 76.000 de cărţi inventariate la Braşov

A stat închis până la sfârşitul anului 1903, în timp ce organele poliţieneşti din Braşov începeau o complicată muncă de inventariere a impresionantului număr de peste 76.000 de cărţi şi tipărituri confiscate. Operaţia înregistrării cărţilor găsite la domiciliul său a durat până în octombrie 1905; din ea au rezultat trei registre compacte într-un volum de 275 de file, în care sunt consemnate ,,4.858 de cărţi în 76.621 de volume, foi volante şi alte tipărituri”. Inventarierea a fost făcută de Orz György, un funcţionar al Ministerului de Interne venit de la Budapesta.

Sub supravegherea jandarmilor

La 12 octombrie, acelaşi Simon Béla, prim-pretorul din Predeal, localitatea de graniţă pe unde erau traficate cărţile, atrage atenţia prefectului că ,,Ghorghe Cârţan are în magazia căilor ferate române circa 10 măji (1000 kg – n.n.) de cărţi pe care le-am ţinut sub continuă observaţie. În lunile din urmă m-am convins că jumătate din stocul acesta lipseşte din magazie pe care, probabil, le-a trecut prin contrabandă în Ungaria”. În continuare, arată că patrula de jandarmi care-l urmărea nu l-a putut surprinde asupra faptului. La rândul său, prefectul raportează Ministerului de Interne această veste, adăugând că prin jandarmerie va asigura o severă supraveghere.

,,Conţinut instigator”

În 28 februarie 1905, delegatul ministerial, Huszár Antál, raportează primului ministru, Tisza Istvan, că a examinat cele 76 de mii de tipărituri depozitate la căpitănia oraşului Braşov, din care a ales 268 de exemplare de cărţi ,,al căror conţinut instigator după toate probabilităţile e îndreptat împotriva statului”… În 13 ianuarie 1906, arestat din nou pentru instigare, a fost trimis în faţa Tribunalului Braşov. La 18 iunie 1906, Procuratura din Braşov, cu adresa nr. 4737, cere tribunului din localitate să dezbată şi problema distrugerii publicaţiilor care au un conţinut instigator şi răzvrătitor.

,,Raţiuni politice”

Apărătorul ţăranului din Cârţişoara este avocatul Eugen Lemeni. ,,De mic copil am învăţat de la părinţii mei să respect întotdeauna legile ţării şi să nu mă judec cu nimeni. Mie nu mi-a spus nimeni că nu este admis să am cărţi. Dimpotrivă, pretorii care mi-au văzut biblioteca mi-au spus că fac un lucru bun, folositor, adunând cărţi”, spunea ciobanul în faţa instanţei. N-a fost condamnat, guvernul de la Budapesta invocând ,,raţiuni politice”. În schimb, cărţile au fost arse.

Cărţi arse la o cărămidărie din Braşov

La 4 iunie 1907, şeful chestiunii poliţiei, căpitanul Farkaş M., raporta stăpânului său, groful Mikeş Zsigmond: ,,toate cărţile şi imprimatele de la Gheorghe Cârţan au fost transportate sub pază şi în prezenţa mea de către căruţaşul Schmidt Lajos la fabrica de cărămizi <<Schmidt şi soţii>>, unde au fost arse”. O mică parte a cărţilor aduse cu desaga de Badea Cârţan, precum şi opincile sale călătoare şi alte obiecte interesante, se află astăzi la muzeul înfiinţat în casa memorială de la Cârţişoara.

Înmormântat la Sinaia

În toamna anului 1910, la o vârstă de peste 60 de ani, îşi mai încearcă opincile pe munţi. Îl prinde însă iarna şi străbate cu greu nămeţii. Era pentru prima dată că nu purta cărţi. Ajunge în sfârşit acasă. ,,M-oi spovedi creştineşte, spune el, dar tot n-oi muri aici. Vreau să mor dincolo, în ţara liberă”. În vara anului 1911, porneşte cu un nepot să treacă munţii dincolo. Avea să fie pentru ultima oară. Ajuns la Poiana Ţapului e cu totul sfârşit. Internat în sanatoriul din localitate, a murit de plămâni pe 7 august 1911. ,,Doarme visând la înfrăţirea neamului”, scrie pe mormântul său din Sinaia. În august, 2011, s-au împlinit 100 de ani de la moartea sa.

,,Eu cerşesc lumină, pentru cei ţinuţi în întuneric”

,,Un fanatic ţăran român”

Gheorghe Cârţan a fost numit de Nicolae Iorga ,,un fanatic ţăran român al romantismului naţional”. Ciobanul din Cârţişoara a călătorit pe jos până în Italia, Franţa, Germania, Grecia, Spania, Belgia, Macedonia, Viena şi Ierusalim, aducând în satul său natal zeci de mii de cărţi scrise în limba română. ,,Precum adunam oile, adunam slovele. Tare-mi plăcea să citesc, de credeam că-s împărat”, avea să se confeseze Gheorghe unui ziar din România.

Dată de naştere controversată

La Muzeul Ţării Făgăraşului, anul naşterii lui Badea Cârţan este trecut 1847. În schimb, la muzeul din Cârţişoara el figurează ca născut în 1849. Ştefan Suciu, fost director la Arhivele Statului Braşov, a găsit documentul prin care preotul Victor Vulcan atesta că Gheorghe Cârţan s-a născut în anul 1847. Ştefan Suciu a scris cartea ,,Procesul lui Badea Cârţan”.

Muzeul şi casa memorială

În satul Cârţişoara, locul de unde Badea Cârţan a plecat în pelerinajele sale, este amenajat un muzeu şi o casă memorială. Primele obiecte pentru muzeu au fost strânse începând din 1960 de către secretarul primăriei şi preotul local. Muzeul cuprinde o colecţie de icoane pe sticlă ale pictorilor populari, cărţi rămase de la Badea Cârţan, gospodăria ţărănească de la mijlocul secolului al XIX-lea, compusă din casă şi şură, dotată cu mobilierul specific zonei şi perioadei, o colecţie de fotografii vechi reprezentând portul popular din secolele al XIX-lea şi al XX-lea, lăzi de zestre executate de meşteri locali în secolele al XIX-lea şi al XX-lea, ceramica lucrată de meşteri olari din comună.